Declaratie de dragoste pentru tara

“Nu m-am născut într-o ţara scăldată de ocean, cu clădiri zgîrîe-nori, centre comerciale imense şi universităţi de prestigiu, nu am mers la şcoală cu autobusul galben şi nici nu am fost regina balului.
În schimb, am purtat coroniţe din păpădie, cercei din cireşe şi am furat fructe de la vecini”.
Fragment din eseul “Viitorul meu în Moldova“, al Corinei Timercan.

Kepha & Yoburta - Oceanul existentei

Kepha & Yoburta - Oceanul existentei

Cetatea Soroca

Se gaseşte în mijlocul oraşului Soroca, la circă 160 km spre nord de Chişinau. În perioada medievală cetatea Soroca facea parte dintr-un vast sistem defensiv al Moldovei, care includea: 4 cetăţi la Nistru, 2 cetăţi pe Dunare şi 3 cetăţi în nordul ţării. În aşa fel, cu un adevarat “brau de cetăţi din piatra”, erau protejate hotarele ţării.
Cetatea Soroca a fost construită la trecatoarea peste Nistru pe locul unor fortificaţii mai vechi. La 1499, din porunca Voievodului Ştefan cel Mare, este înalţata o cetate pătrată din lemn pe locul fortareţei genoveze Olihonia (Alciona). Între anii 1543-1546, în timpul dommiei lui Petru Rareş, cetatea este rezidita din temelie de piatra, aşa cum o vedem şi astăzi, adică rotunda cu diametrul de 37,5 m şi cu cinci bastioane egal departate intre ele.
Meşterii au pus la baza calculelor lor legea suprema a armoniei “secţiunea de aur”, fapt care face cetatea unicala printre moştrele de arhitectură defensivă din Europa. Cetatea Soroca mai este cunoscuta şi drept loc unde s-au întrunit oştirile moldovene sub conducerea celebrului om de stat Dimitrie Cantemir şi armatele ruseşti conduse de ţarul Petru I în timpul campaniei de la Prut impotriva ostaşilor turci in a. 1711. În cetate au mai fost: Bogdan Hmelniţchi, Timuş Hmelniţchi, Alexandru Suvorov s.a.
Asezarea Sorocii este mentionata pentru prima data intr-un document de la 1499. Data inaltarii ei a fost determinate in rezultatul sapaturilor arheologice. S-a constatat ca anume Stefan cel Mare a poruncit sa fie inaltata in fata vadului peste Nistru, pe locul unei vechi fortarete genoveze Alciona, cetatea de lemn, inconjurata cu valuri din pamint, iar Petru Rares a reconstruit-o din temelie, durind in piatra zidurile-i inalte


Multpatimitui si jefuitui pamint ai Sorocii a stat, dupa cum nota cronicarul Grigore Ureche, “in calea rautatilor”. Aceeasi asezare nepotrivita si aceeasi soarta o depling si alti doi cronicari ai istoriei neamului nostru, Miron Costin si Ion Neculce. Caci anume asupra acestor locuri s-au abatut ostile cazacilor, tatarilor, lesilor, turcilor, cita frunza si iarba, impinse de poftele nesatoase de imbogatire, pustiitoare ca lacustele, trecind prin foc si sabie orice petec de pamint. Tatarii au trecut de nenumarate ori Nistrul anume prin vadul din dreptui Sorocii, spre a supune jafului si prapadului tinutului si asezarile din preajma, in acea vreme apele Nistrului constituind hotarele de est ale Statului Moldovenesc.

De la extremitatea de nord a frontierei si pina la mare, pe Nistru erau citeva vaduri de trecere. Cele de la Hotin si Tighina erau aparate de garnizoanele cetatilor cu aceleasi nume. Pe cind vadul de trecere de la Soroca raminea expus primejdiei din partea invadatorilor straini si a veneticilor de tot soiul. Tocmai in perioada respectiva peninsula Balcanica fusese cucerita si supusa in intregime de catre Imperiul Otoman.
De aceea a si pus la cale domnitorul Stefan cel Mare inaltarea cetatii la vadul de trecere de linga Soroca, spre a intari frontierele de rasarit ale tarii si a pune la adapost poporul jefuit cu multa cruzime. Acea prima cetate patrata de lemn, inconjurata de niste fortificatii de pamint,a fost construita intr-un timp foarte scurt. iar in vremea domniei lui Petru Rares, cam intre anii 1543-1546 mesterii moldoveni au durat zidurile inalte si sigure de piatra de 15-20 metri, incununate de niste creneluri, care mai stau si pina astazi ca o coroana a demnitatii, profilata pe cerul albastru ai vremurilor de pace. Cetatea Sorocii are un plan circular cu diametrul de 37,5 metri, patru turnuri la fel circulare si un al cincilea turn patrat la intrare. Turnurile sint cu trei nivele, cu metereze si niste ambrazuri rotunde pentru tunuri. Grosimea zidurilor e de 3,5 metri si erau menite sa-i apere pe ostenii garnizoanei, paraclisul, incaperile si ele in trei nivele, depozitele de armament si provizii.


E unicul monument de istorie si arta medievala moldoveneasca, ce s-a pastrat integral, asa cum a fost conceput de mesterii zidari. Facind parte din sistemul defensiv si fiind asezata in zona frontierei de rasarit a tarii, cetatea a fost intarita in repetate rinduri, prin grija si priceperea celor doi domnitori, astfel incit in fata zidurilor trainice si inalte s-au vazut siliti sa-si potoleasca poftele nesatioase si sa dea bir cu fugitii si tatarii, si cazacii, si turcii, si lesii -tot felul de hoarde cotropitoare. De parca proverbul “Fuga-i rusinoasa, dar e sanatoasa” ar fi fost potrivit ca sfat si avertisment anume pentru ei.

Inaltarea cetatii din piatra pe vremea domniei lui Petru Rares e confirmata si de Miron Costin, care notase cu pana de cronicar al adevarului istoric ca anume pe timpul celei de a doua domnii a vrednicului domn al Moldovei si urmas al lui Stefan cel Mare a si fost savirsita aceasta munca de reconstruire.

In cunoscuta-i lucrare “Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir sustine ca “Tinutui cel mai de pret ce iaste pre malul Nistrului o buna bucata de cale, iaste tinutul Sorocii. Scaunul lui iaste Soroca, ce se chema mai inainte Olihonia (adica Alciona-n. n), linga Nistru supt deal, pe un ses, si macar ca iaste mica, dar incit dupa vremea intru care s-a facut, iaste foarte tari, cu zidu foarte teapan, in patru unghiuri,aparat cu turnuri destui de inalte si iaste zidit de bicase (cremene) care sint in indestulare pre dealurile de prin prejur). si fiindca ea, de cind s-au dat Bindiriul, iaste cetatea cea mai de frunte despre lesi, pentru aceea se orinduiesc de catre domnie doi stapinitori pentru apararea ei”.

In timpul campaniei lui Petru I in Moldova (1711) garnizoana cetatii Soroca si aparatorii ei au respins cu vitejie atacurile numeroase si masive ale turcilor si au stat la datorie pina la sosirea ostirilor imparatului Rusiei. Sorocenii condusi de pircalabii lor au purces in repetate rinduri la lupta de partea domnitorilor Moldovei. Asa a fost si la 1711, cind l-au urmat pe Petru I pina la Prut, intru sustinerea lui Dimitrie Cantemir.

Lucrarile de restaurare au profilat prin ani pe cerul istoriei noastre de veacuri una din cetatile virtutii si demnitatii neamului nostru. Si in rasarit de soare, si in amurg, prin jaristea de stele, care intretin in vatra focul vesnic al dainuirii in timp si in spatiu, se inalta deasupra capetelor, precum crucea lui Stefan cel Mare deasupra crestinitatii, steaua fara de moarte, luminind in stema frumoasei si strabunei Moldove.
Sursa: literaturasiarta.md

Caro Emerald - That man

Cetatea Alba

Se zice ca ar fi cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei, situata la limanul Nistrului. In secolul VI i.e.n. in locurile descoperite de greci se afla colonia Tiras, mai bine zis o cetate-polis greceasca si greco-romana, suprapusa dupa unii cercetatori pe cetatea medievala succesiv bizantina, genoveza,romaneasca, turceasca, avind in aceste perioade numele respective de origine.
Grecii o numeau Levcopilis, dacii – Vidava, romanii – AlbaIulia, genovezii – Moncastro sau Maurocastro, turcii – Akkerman, rusii Belgorod. Noi i-am zis Cetatea Alba, nume si simbol al apararii libertatii si demnitatii neamului. Albul era sugerat de culoarea pietrei din care a fost cioplita din indaratnicia si truda unor mesteri anonimi dar si de numele “Riului alb “.
Caci asa s-ar fi numit altadata riul Nistru pe malul caruia a fost ctitorita cetatea, in acest caz albul denotind probabil limpezimea si curatenia apelor fluviului.Marturiile de epoca, resturile de ziduri de piatra din diferite perioade ale anticitatii, inscriptiile grecesti si latine,resturile de arhitectura antica (coloane, placi de teracotapictate inspirat,ceramica greceasca, romana, bizantina, mici obiectede bronz, os si teracota), gasite in timpul sapaturilor arheologice din anul 1919 si intre anii 1927-1930 ,atesta pelerinajul savirsit prin aceste locuri de popoarele care purcedeau la drum de cele mai multe ori cu razboaie si ginduri de cucerire a noi si noi pamanturi. Unele semintii au ratacit pe aici in scurtul lor popas, fiind in curind izgonite si puse pe fuga de adversarii mult mai puternici si mai bine inarmati. Astfel romanii i-au invins pe getii de pe aceste meleaguri, intemeind Alba Iulia, unul din cele mai importante si mai frumoase orase din Dacia Taiana.
Cei care au inaltat in secolul XIII pe locul vechii colonii grecesti cetatea au fost genovezii si se numea, dupa cum am spus, Maurocastro sau Moncastro. Acest edificiu cu un zid de doi kilometri lungime, cu 26 de turnuri si trei porti, era inconjurat de un sant de aparare foarte lat, cu o adincime de 25 de metri.
Dupa intemeierea statului independent al Moldovei, este reconstruita in secolul al XIV-lea, a fost fortificata si largita Alexandru cel Bun in 1421, iar apoi Stefan II si Alexandru II intaresc si mai mult Cetatea Alba, care intre timp devenise si resedinta domneasca.
Stefan cel Mare, vrednicul si inimosul domn al Moldovei, o reconstruieste cu o deosebita osirdie, amplificind si perfectionind indeosebi sistemul de fortificatii. In 1476 e construita “poarta mare”, deasupra careia se inalta falnica stema a Moldovei si inscriptia ce glasuieste: “In anii de la intruparea domnului 6984 (1476) s-au sfirsit marea poarta in zilele binecinstitorului Io Stefan Voievod si in zilele panului Luca si a panului Herman”. Peste trei ani a fost inaltat si al treilea zid circular de aparare.
In anul 1484 Cetatea Alba cade sub stapinire turceasca, urmind sa ramina in tot cursul evului mediu raia cu denumirea Akkerman. Apoi a fost recucerita de ostenii moldoveni, ca mai tirziu sa treaca rind perind in miinile cazacilor, rusilor, din nou ale moldovenilor, turcilor etc., fiind martora a unor cumplite vremi, care au macinat sub picioarele veneticilor de tot soiul acest pamint si aceasta multpatimita, dar neingenuncheata Tara a Moldovei.
In etapa finala a fost inaltata curtea cea mare, prevazuta cu numeroase turnuri si bastioane.
Luata in ansamblu, Cetatea Alba constituie cea mai mare si mai bine intarita fortificatie defensiva din Moldova medievala, un vechi si simbolic monument de arhitectura, ce impresioneaza atit prin dimensiune si expresivitate, cit si in virtutea locului ales pentru zidire.
Dupa ani si ani de izbinzi si infringeri Cetatea Alba si-a pierdut stralucirea si importanta de pe vremuri si a ajuns punct vamal si adapost pentru serviciul de carantina, ca mai apoi sa devina straina noua, parasita si data uitarii, care a cotropit si sortit pierzaniei imparatii intregi. Zidurile ei neinvinse de trecerea vremii mai amintesc si astazi de niste stramosi vrednici si un trecut glorios, indemnindu-ne sa nu uitam cine am fost, ce-am ajuns sa fim si incotro tinem calea prin cenusa cotropitoare de suflete a unei istorii inca necunoscute pina in miezul adevarului curat.
Istorie invesnicita in inimile noastre si in piatra acum vorbitoare.

Legatura dintre Wikileaks, buncărul secret american”2012 Alice”, piratii somalezi si VORTEXUL din Golful Aden

Fortele navale din douăzeci şi şapte de ţări ale lumii, s-au concentrat în largul coastelor Somaliei pentru a lupta împotriva piraţilor slab înarmaţi de acolo sau este vorba de ceva mult mult mai grav?
Încă o dată, dezvaluirile Wikileaks intră în joc. Şi ceea ce este revelat de acestea este tulburator… Potrivit unui raport elaborat de amiralul Maksimov al Flotei din Nordul Rusiei, la sfârşitul anului 2000, un vortex magnetic a fost descoperit în zona Golfului Aden.
Rusia, China şi Statele Unite ale Americii si-au unit eforturile pentru a studia ceea ce a fost descoperit si care sfideaza logica şi legile fizicii.
Statele Unite ale Americii au înfiinţat un centru de operaţiuni în Djibouti, care a devenit în curând sediul unei forte combinate comune, Task Force pentru Cornul Africii şi care monitorizeaza vortexul descoperit în noiembrie 2000 .
In conformitate cu acelaşi raport, extinderea vortexului la sfârşitul anului 2008,a deteminat SUA sa lanseze un avertisment restului lumii şi ca răspuns, următoarele tari au trimis forte militare în zona :
Royal Australian Navy, Marina belgiana, Marina bulgară, Marina canadiana, Marina Populară de Eliberare (China), Royal Navy din Danemarca , Marina franceză, Marina germană,Marina greacă, Marina indiană,Marina Republicii Islamice Iran, Marina italiană, Fortele maritime de auto-apărare ale Japoniei , marina din Republica Coreea (Coreea de Sud), Marina Regală Malaeziana, Royal Navy Olanda, Marina din Pakistan , Marina portugheză, Marina Regală in Arabia Saudita , Marina rusa, Marina din Singapore, Marina spaniolă,Marina suedeză, Marina regala a Thailandei, Marina turcă, British Royal Navy şi Marina Statelor Unite.
Aceasta este cea mai mare forţă navală constituita în intreaga istorie a omenirii. Sa fi fost ea a fost concentrata pentru a învinge… o jumătate de duzină de pirati somalezi prost inarmati si bărcile lor cu motoare ieftine?
Ce se întâmplă de fapt ?
Fotografia arată o spirală de lumină care a aparut peste Norvegia la 09 decembrie 2009. Atât de ciudata a fost apariţia că, potrivit unui document Wikileaks, prezentat preşedintelui Putin de GRU (Unitatea de Informaţii Externe a Armatei Ruse), Preşedintele Obama şi secretarul apărării Gates, au fost imediat adapostiti într-un buncăr secret militar, cu numele de cod 2012 Alice.
Oare de ce a fost ales acest nume … “2012″?
Spirala a dispărut brusc, iar o lună mai târziu, vortexul aparut în Golful Aden si părea să proiecteze o gaura de vierme, precum cea din filmul de pe YouTube:”Norway Spiral”.

Cercetatorii au subliniat faptul că această spirală din Norvegia a apărut în acelaşi timp, cu efectuarea testelor programului HAARP (High Frequency Active Auroral Research Program) şi LHC (Large Hadron Collider), la CERN pe granita franco-elvetiana .
Acum, probabil ca începem să înţelegem campania împotriva Wikileaks, daca într-adevăr Assange are in posesia sa documente secrtete despre acest Vortex.

Bybu – Gunoaie

OZN-uri parasind Pamantul!

Imaginile apartin NASA si nu sunt trucate!
Imagini filmate dintr-un satelit NASA surprind mai multe OZN-uri care parasesc pamantul. Dupa cum se poate vedea in filmare, navele extraterstre parasesc una cate una planeta Terra si par a fi nestingherite de posibile “priviri” indiscrete care le-ar putea da de gol.

Un profesor de egiptologie confirma faptul ca piramidele sunt opera extraterestrilor!

Într-o scurta declaratie socanta, aparuta pe site-ul Allnewsweb.com, dr.Ala Shaheen, seful departamentului de arheologie al Universitatii din Cairo, a relatat faptul ca ar putea fi adevarata informatia precum ca extraterestrii au construit celebrele piramide egiptene.Fiind întrebat mai departe de dl Marek Novak, un delegat din Polonia, daca aceste piramide ar putea contine tehnologii extraterestre sau chiar un OZN în structura sa, Dr. Shaheen a fost foarte vag în raspuns si a declarat doar atât: “Nu pot confirma sau nega acest lucru, dar, în interiorul piramidei se afla ceva ce nu apartine lumii noastre”.Delegatii la conferinta privind arhitectura Egiptului antic au fost socati de aceasta afirmatie, dar Dr. Shaheen a refuzat sa faca alte declaratii privind legatura extraterestra cu OZN-urile.

Mihaela Runceanu - Fericirea are chipul tau

Bucovina plai cu flori, unde sunt ai tai feciori?

Orasul secret de sub Sarmizegetusa

La mai bine de doua milenii si jumatate de la consemnarea primelor informatii despre existenta lor, dacii continua sa ramana un mare mister. Si cu cat ne apropiem mai mult de ei, cu atat taina se adanceste, lumea lor socheaza perceperea, intriga, sacaie, enerveaza, invitandu-te sa “ataci” si mai vartos adancul sperand la un pumn de lumina care sa-ti ostoiasca curiozitatea, dorul si setea de a afla cine au fost cu adevarat ei, stramosii nostri. Cine sunt ei, dacii? “Ei sunt cei ce nu sunt”. Asa ar putea sa exprime simplitatea dramatica a unei expresii destinul nedrept al misteriosilor nostri stramosi.

Satelitii rusilor si orasul de sub cetatea din munti

Tot ceea ce vezi nu pare a fi, la prima vedere, mai mult decat arata saracele noastre pliante turistice. Un colt de cladire insa, semnalat ca atare de arheologi, imediat in stanga incintei sacre, la care ajungi urmand calea regala, atrage atentia pentru ca el face parte din palatul regelui Decebal. Restul este ascuns sub pamant si radacini de copaci seculari. De ce nu se mai sapa la Sarmizegetusa, de ce totul este lasat in paragina, ce mistere ascunde subsolul acestei capitale sunt tot atatea intrebari care ne fac sa plangem cu un ochi si sa ne bucuram cu celalalt inlacrimat, stiind ca aici au trait si s-au rugat ei, stramosii nostri ignorati. Pe la inceputul anilor ‘90, subsolul din zona Gradistei a fost scanat de un satelit rusesc. Ce s-a descoperit acolo ramane o mare taina caci, oficial, nu au fost date publicitatii toate rezultatele. Neoficial, s-a spus ca rusii ar fi descoperit situri antice si preistorice necunoscute inca in zona. Se cunoaste totusi ca s-a intocmit un dosar al acestor descoperiri, la Ministerul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului si la Ministerul Culturii de atunci, care au decis efectuarea unor cercetari. Concluzia era una socanta: fortificatiile din zona Gradiste nu erau doar cetati dispuse pe culmile muntilor din jur, ci un imens ansamblu de 200 km patrati, foarte compact, care cuprindea o asezare militara, una civila montana, cu mai multe nuclee. Practic, muntii fusesera taiati si terasati, apoi amenajati in incredibilul ansamblu. Mai mult, pe o suprafata de doi kilometri patrati, la o adancime de 8 metri, s-ar afla o asezare subterana. Prin anul 2001, Vasile Dragomir, general de divizie in retragere, care facuse parte din echipa de cercetatori, declara pentru un ziar central ca in zona Vartoape fusesera detectate, pe o suprafata de 4 km patrati, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite, precum si incinte paralelipipedice, modificate de mana omului, care comunicau intre ele, dar si cu platoul de deasupra prin drumuri antice. De la aceste incinte pleaca mai multe tuneluri spre muntii din apropiere, unele, prabusite partial, iar un singur tunel ajunge la sanctuarele de la Sarmizegetusa Regia, unde au fost de asemenea detectate incinte subterane. “Vreau sa subliniez ca in urma masuratorilor noastre a rezultat ca in zona Vartoape si in imediata apropiere se afla vestigiile cele mai importante ale complexului, inclusiv sanctuare, constructii cu o vechime mai mare decat cele de la Sarmizegetusa”, declara atunci generalul. Conform studiului amintit, orasul subteran si suprateran de la Vartoape ar fi centrul complexului, mult mai mare decat cel de la Sarmizegetusa. Ca este asa, ramane sa o confirme viitoarele cercetari. Localnicii povestesc cum cu ceva vreme in urma s-a prabusit un perete de munte descoperind o parte de tunel, de putea omul sa mearga in picioare prin el, intarita cu barne putrezite din lemn. Unde ducea, ce se afla la capatul lui, nu se stie.

Tacere, falsuri si miei fripti pe altare de andezit

Despre lumea antica s-au scris opere marete, dar, printr-un facut, tocmai capitolele referitoare la daci au disparut. Altii i-au imortalizat pe monumente, le-au ridicat statui la Roma, unele gazduite astazi de Vatican, in timp ce arheologii nostri le-au profanat sanctuarele frigand miei pe altarele lor de andezit, le-au praduit comorile ramase nefurate de altii sau si-au ingropat gunoaiele chiolhanurilor de peste noapte sub lespezile milenare. “Dacii au fost niste barbari, inculti, care nici macar nu stiau sa scrie”, spun unii specialisti ai nostri cu diplome academice, iar cele cateva placi de plumb, replici dupa unele din aur, cu inscrisuri ciudate care ne vorbesc despre ei, “pierdute” in subsolul Institutului de Arheologie, nu sunt altceva decat niste falsuri ordinare realizate de istorici pe care nu dai doi bani ca Hasdeu si Densuseanu. Si ce importanta mai are ca pe una dintre aceste placi este redata chiar imaginea cetatii lui Burebista de la Sarmizegetusa? Sunt falsuri si asa trebuie sa ramana, chiar daca nimeni nu a studiat serios pana acum aceste artefacte. Si ce mai conteaza ca ei, sarantocii daci, cercetau stelele, aveau calendare si vorbeau cu zeul lor in incinte sacre de dimensiuni impresionante, in sanctuare taiate din andezit, piatra pe care astazi o croiesti numai cu diamantul? Mai intereseaza pe cineva ca stramosii astia ai nostri ridicau cetati din blocuri de calcar carate de la zeci de kilometri, fasonate si imbinate perfect, dupa tehnici misterioase la fel ca si ei? Lasa-i pe altii sa-si ridice in slavi stramosii druizi sau celti(ce ii au ca stramosi tot pe daci-pelasgi), care le culeg din lut pietrele pe care au pasit, caci noi avem lucruri mai importante de facut.

Cautam, de pilda, un brand de tara care sa ne promoveze in lume: “O eterna si fascinanta Romanie” de care alesii isi amintesc doar in campanii electorale. Un mit “Dracula”, care sa inspaimante Europa, “Fabulospirit” sau de ce nu “Romania, the Land of Chois”, imprumutat de pe la altii. Pe cine ar interesa cetatile dacilor, mamaliga lor de mei sau borsul de urzici, se intreaba autoritatile? Amaratii, desi aveau muntii plini de aur, nu-l prea prelucrau, zic arheologii nostri, care nu au reusit sa descopere mai nimic de luat in seama din acest metal prin cetatile lor. Au facut-o taranii si altii, mai demult, o fac si astazi fara sa ne pese macar. De la daci nu a ramas mare lucru, desi muzeele din Viena sau Budapesta, colectii particulare din intreaga lume bahaie de podoabe din aur si argint, de mii de cosoni, toate furate din pamantul dacilor. Si ce daca s-au recuperat niste bratari din aur gasite de niste braconieri? Credeti ca sunt adevarate? Nici vorba. Sunt false! Sunt facute din cosoni! E clar! Probele autenticitatii lor sunt masluite, o spun tot ei, specialistii nostri. Si toate acestea, ca sa credem noi ca suntem urmasii unor smecheri, prosti, neimportanti si sarlatani, scursuri fara documente de identitate istorica, despre care nu merita sa se mai stie ceva.

Vescan - Sub acelasi tricolor (Mesaj pt. Cotroceni)

“Presedintele Obama se pregateste sa anunte public despre existenta extraterestrilor”

Televiziunea nationala chineza a anuntat ca presedintele SUA, Barack Obama, va desecretiza cateva cunoscute “Cazuri OZN”. Acesta va redeschide capitole ascunse opiniei publice despre intalniri de gradul III.
Se presupune ca accesul la fiserele UFO va fi facut in cursul acestui an. Stirea televiziunii “Xinhua” este evaziva si destul de speculativa. “Presedintele Obama se pregateste sa anunte public despre existenta extraterestrilor”, anunta televiziunea Xinhua care mai vorbeste despre o adevarata “cursa pentru dezvaluirea existentei OZN”, intre SUA si China.
Se vorbeste despre Apocalipsa, despre Sfarsitul timpurilor si despre faptul ca Obama este constient despre venirea “zeilor biblici” care vin sa salveze Terra de la catastrofa. Chinezii sunt marcati de aceste fenomene OZN de cand o aparitie asemanatoare a facut sa se inchida un aeroport, in iulie 2010.
Un urias obiect zburator a aparut deasupta pistelor de aterizare, iar aeroportul a fost inchis pentru mai multe ore. Nu s-a aflat pana la urma ce a fost, iar autoritatile chineze au spus ca este vorba despre un OZN. De atunci, chinezii au ramas sensibili la subiectul acesta, care este destul de des reluat si comentat la televiziunile din China.
Chinezii dezbat despre Paneta Nibiru, despre civilizatiile antice, sumeriene si presumeriene, ca si despre celebrii anunnaki, care au venit pe Pamant cu nave extraterestre si ar fi parintii omenirii. In documentarul prezentat la televiziunea chineza se spune ca presedintele Obama stie despre venirea extraterestilor si ca acesta ar fi in contact cu astfel de civilizatii evoluate.
Se spune, insa, ca nivelul de constinta al americanilor nu este atat de avoluat incat sa inteleaga la adevarata valoare o astfel de informatie.
Asupra acestui subiect ne atrage atentia si colaboratorul nostru Cristian Negureanu, expert in astfel de fenomene si care remarca la randul lui o coincidenta stranie. Anuntul facut despre explozia Betelgeuse, cea care va face ca in 2012, in partea a doua a anului, sa se vada cei “doi sori”. Si aparitia Planetei Nibiru face sa se vada doi sori pe cer, conform literaturii de specialitate.
Probabil ca stirea despre Betelgeuse este facuta sa mascheze adevarul din spatele Planetei Zeilor.Si probabil ca de aceea se pregateste Obama sa anunte opinia publica, in viziunea chinezilor.

Vaneyo - Cu gluga pe cap

Cine este Paul Goma?

,,Pentru mulţi români din ţară, dar mai ales din exil, Paul Goma a fost şi este singurul disident autentic al ţării lor, care a opus o rezistenţă activă Sistemulul Comunist, prin biografia şi prin literatura sa”.
Pentru a vedea în ce măsură se justifică această afirmaţie, ar trebui sa facem o incursiune pe terenul biografic al autorului, sondând straturile traumatizante ale copilăriei şi a evenimentelor de ordin istorico-social care au dus la elaborarea unei concepţii despre lume (incorporată ulterior în operă), căci ,,biografia oamenilor de creaţie a fost considerată, din Antichitate până astăzi, o zonă de proiectare a traumelor care au putut marca conştiinţa unui artist [...].
Biografia lui Paul Goma poate fi împărţită în trei etape, care îşi au punctul de plecare în spaţii diferite, dictate de ingerinţele sistemului.
Prima etapă îşi are punctul de plecare în Basarabia (România de atunci) unde, în ziua de 2 octombrie 1935 se naşte, în satul Mana, comuna Vatici, judeţul Orhei, al doilea fiu ( primul moare, înainte de a împlini un an) al învăţătorilor Eufimie Goma şi al Mariei(născută Popescu), Paul Goma. În 1940, după ce Basarabia este cedată ruşilor, familia Goma încearcă să se refugieze, dar este întoarsă din drum , înainte de a trece Prutul. Experienţele timpurii ale copilăriei, care au avut urmări profunde, încep din anul 1941, când Eufimie Goma este ridicat de agenţii NKVD şi deportat în Siberia, pentru ca abia în 1943 familia să primească o carte poştală de la Lagărul de prizonieri sovietici Slobozia-Ialomiţa, pentru a furniza mărturii pentru eliberarea prizonierului.În 1942 copilul Goma începuse deja să frecventeze şcoala primară în satul natal. În martie 1944, (când Basarabia revine la URSS, după armistiţiul româno-sovietic), familia Goma se refugiază în Transilvania, întâi la Sibiu, într-un Centru de Refugiu, apoi în satul Gusu, pentru ca după actul politic de la 23 august (arestarea lui Ion Antonescu în biroul regelui Mihai I), să fie nevoită să se ascundă pentru a nu fi ,,repatriată” în Siberia. În ianuarie 1945, familia Goma este ,,condusă” în Centrul de Repatriere de la Sighişoara, unde tatăl lui Paul Goma face acte salvatoare, care le permit să se întoarcă ,,acasă”, în satul Buia, de pe Târnava Mare. În septembrie 1946, Paul Goma devine elev al Şcolii Normale ,, Andrei Şaguna” din Sibiu, pentru ca în anul 1948, în urma reformei învăţământului, să fie transferat în ciclul doi la o şcoală din Şeica Mare, judeţul Târnava Mare. ,, Ca fiu al unei familii de învăţători, Paul Goma percepe aici cu deosebită acuitate barbaria culturală a arderii de cărţi în şcoală, înregistrează de timpuriu, cu nervi fini, ostilitatea faţă de intelectuali a noului regim şi reacţionează cu aversiune atât la presiunea ideologizării, cât şi la ipocrizia camarazilor de şcoală”. Anul 1949 este marcant prin arestarea provizorie a părinţilor de către Securitate, pentru a-i urma, în 1952, o arestare de opt zile a elevului de clasa a X-a ( Liceul ,, Gheorghe Lazăr” din Sibiu), pe motiv că a discutat despre partizani şi că ar ţine un jurnal-intim codificat. Este exmatriculat , fiind considerat suspect din punct de vedere politic şi, după numeroase încercări disperate, absolvă liceul la Făgăraş. ,,Biografia adolescentului încheie astfel o primă etapă, răvăşită de istorie şi politică, transpusă mai târziu în romanele scriitorului matur”.
A doua etapă îşi are punctul de plecare în Bucureşti( 1954), când Paul Goma reuşeşte la admitere simultan la Filologia română şi la Institutul de literatură şi critică literară ,, Mihai Eminescu”, care devine o secţie a Universităţii. Paul Goma se decide pentru cea de-a doua posibilitate, atitudinea sa irepresibilă faţă de sistemul politic aducându-i alte represalii. În urma disputelor de la seminarii, unde dă curs liber ideilor refulate în subconştient, este ,,judecat” la rectoratul Universităţii şi atenţionat pentru îndrăznelile lui. Începând cu 1956, după suprimarea Revoluţiei de la Budapesta, ca urmare a citirii a unui capitol dintr-un roman propriu, în care personajul naraţiunii, un tânăr comunist, predă carnetul de membru de partid, în semn de protest, Paul Goma este arestat la 22 noiembrie 1956 şi condamnat la doi ani de închisoare pentru ,,instigare publică”. În practicile ,,reeducării” comuniste Paul Goma trăieşte calvarul detenţiei în penitenciarele Jilava (1957) şi Gherla ( 1958), fiind trimis în noiembrie 1958 în domiciliu obligatoriu în satul Lăteşti pentru trei ani, restricţia prelungindu-se până în 1963. Vorbind despre prima sa experienţă în închisoare şi referindu-se la ultimul său an, Paul Goma îşi aminteşte că se simţea norocos în comparaţie cu ,,… încă zece sau încă cincisprezece, sau încă…toată viaţa. Erau oameni care făceau închisoare de atâta amar de vreme încât…ce n-ar fi dat ei să ştie că mai au de făcut numai un an!”. Până în 1965 revine la viaţa ,, normală”, lucrând ca fotograf ambulant, muncitor necalificat, zilier la fier-beton, dezgropător de puieţi la o pepinieră etc. În urma decretului din 1963, care le permitea foştilor deţinuţi politici să-şi reia studiile, în august 1965, pentru că nu i se aprobase reînmatricularea în anul III, dă examen de admitere la Facultatea de Filologie română din Bucureşti, devenind, după o întrerupere de 11 ani , student în anul I, pentru ca în 1967, ca urmare a hărţuielilor Securităţii, să întrerupă din nou studiile.
Fiind considerat ,, un caz”, i se refuză publicarea primelor încercări literare, pentru ca în 1966 să debuteze cu povestirea Aia, cu titlul schimbat de redacţie, Când tace toba, în revista ,,Luceafărul”, urmând publicarea altor texte, printre care un fragment din romanul Ostinato. Aruncând o privire asupra acestuia, Miron Radu Paraschivescu este primul care îl situează pe Goma pe tărâmul disidenţei, exclamând că ,,… e un Soljeniţîn român”. În 1967, printr-o împrejurare fericită, apare la Viena un fragment din romanul Ostinato, eveniment soldat cu abandonarea Universităţii, în urma insistenţelor Securităţii ( Paul Goma rămâne un ,,licenţiat în liceu”). În 1968 debutează în volum cu prozele scurte din Camera de alături.
În valul de entuziasm stârnit de condamnarea, de către Ceauşescu, a invaziei sovietice din Cehoslovacia, Goma se înscrie în 1968 în Partidul Comunist, funcţionând între 1968-1973, ca redactor cu jumătate de normă la ,, România literară”, la ,,pagina muzică”. Refuzat de editurile româneşti pentru că nu a dorit să-şi ,,adapteze” textele, în 1971 apare în Germania romanul Ostinato şi în Franţa sub titlul Les Cellule des liberables, tradus şi prefaţat de Alain Paruit. Evenimentul este într-adevăr epocal, autorul fiind caracterizat ca un Soljeniţîn român. Apariţia lui Ostinato în străinătate – ,,o mărturie despre închisorile din România venită tocmai din interior – era menită să contrarieze profund sistemul politic al minciunii”. În consecinţă, scriitorul este exclus din partid şi i se oferă, în 1972, o viză de călătorie cu intenţia de a scăpa de el şi de familia sa. Goma acceptă o viză turistică doar pentru sine şi se întoarce în România în iunie 1973. Tot în anul 1972 apare în germană şi în franceză cel de-al doilea roman, Uşa noastră cea de toate zilele ( Die Tur, Suhrkamp, şi Elles etaient quatre.., Gallimard), în foileton la ,, Europa liberă”, ca şi cartea despre Gherla mai târziu ( 1976). Prin publicarea acestor cărţi, autorul câştigă un prestigiu internaţional care funcţionează ca un zid protector în lupta cu Sistemul Comunist, care încerca să-l facă să nu mai vorbească.
Unul dintre primele documente publice emise de Paul Goma este scrisoarea către Heinrich Boll, pentru Securitate şi Cooperare în Europa împotriva violării drepturilor omului în România, subliniind că aici nu sunt respectate convenţiile semnate: Carta Drepturilor Omului, documentele Conferinţei de la Helsinki pentru Securitate Europeană. Apogeul opoziţiei lui Goma îl semnalăm, însă, în 1977, apariţia Chartei 77 incitând o curajoasă scrisoare de sprijin din partea scriitorului Paul Goma şi a altor şapte intelectuali români, care au fost, însă, reduşi la tăcere de mâna grea a Sistemului Comunist. Nu mai puţin importante sunt scrisorile pe care i le trimite lui Nicolae Ceauşescu, prima dintre ele fiind ,, o adevărată capodoperă în genul ei”, prin care îi propune să semneze împreună scrisoarea de solidaritate cu Carta 77. Consecinţele sunt inevitabile: hărţuit şi ameninţat, arestat la 1 aprilie ( ştrirea eliberării fiind publicată în presa franceză la 10 mai, ca urmare a presiunii internaţionale), exclus din Uniunea Scriitorilor (9 aprilie), Goma alege în cele din urmă exilul. La 20 noiembrie 1977 scriitorul, împreună cu soţia şi fiul lui, ajung la Paris cu o viză turistică, unde obţine imediat azil politic.
A treia etapă îşi are punctul de plecare în exilul parizian. În 1978 Paul Goma devine membru fondator al Comitetului Intelectualilor pentru Europa Libertăţilor – CIEL şi al revistei ,, L Alternative”. Doi ani mai tărziu, în 1980, este director al colecţiei ,, Est-Ouest” ( Est-Vest) de la editura Hachette. ,, Şi ca azilant politic, Goma îşi continuă activitatea sub semnul protestului şi al demascării. Neobosit, el îşi spune opinia, ia poziţie faţă de evenimentele politice şi culturale din România, polemizează cu persoane particulare, prieteni de odinioară, colegi de facultate, colegi scriitori, ca şi adversari de altădată din aparatul comunist. Atacurile sale duse şi aici prin scrisori deschise şi personale, prin declaraţii, emisiuni de radio sau articole de revistă nu numai că sunt susţinute printr-o limbă acuzator-demascatoare, acidă, dar se disting, totodată, prin francheţea şocantă în denunţarea numelor şi prin expresia directă, neocolită şi neobişnuită a judecăţilor (s.n.)”. Alte cărţi denunţă vehement monstruozitatea Sistemului Comunist din România: Les Tremblement des hommes (publicată la Seuil în 1979, în olandeză în 1980, în româneşte în 1990 – Culorile curcubeului 77, ulterior 1993, cu titlul – Culoarea curcubeului 77); Les Chiens de mort ( apărută la Hachette în 1981, în 1984 – în germană, în 1985 – în olandeză, iar în româneşte în 1990, cu titlul Patimile după Piteşti); Chassee-croise ( Hachette, 1983, iar în versiune românească – Soldatul căinelui, 1991); Bonifacia ( Albin Michael, 1986, iar în România în 1991, cu acelaşi titlu ); Le Calidor ( Albin Michael, 1987, în Germania în 1989, la London în 1990, tot în acest an, cu titlul Din Calidor, la Chişinău şi la Bucureşti). Cum se poate obeserva, în 1989 cărţile lui Goma încep să fie publicate şi în România, după cum urmează: 1990 – Gerla; 1991 – Arta Refugii, Sabina; 1992 – Uşa noastră cea de toate zilele, Astra; 1994 – În cerc; 1993-1995 – Amnezia la români, vol. I-II; 1995 – Adameva, Justa, Scrisori întredeschise. Singur împotriva lor; 1997 – Gardă inversă, Jurnal vol. I-II-III; 1998 – Alte jurnale, Jurnalul unui jurnal, Altina – grădina scufundată; 1999 – Jurnal de apocrif, Roman intim, Scrisori 1972-1998; 2001 – Profil bas; 2002 – Infarctus, Basarabia.
În exil se încearcă de două ori – în 1981 şi 1982 – asasinarea lui Paul Goma de către Securiatate: o dată printr-un colet exploziv, a doua oară prin otrăvire – tentative eşuate, dar care au lăsat sechele adânci în conştiinţa scriitorului, ele fiind povestite cu simţul dramaticului în romanul Soldatul câinelui, în deschiderea căruia autorul se defineşte: ,, Nu sunt istoric, nici sociolog, nici om politic.(…) Sunt, întâmplător, scriitor. Acel animal care povesteşte ce ştie”.
Biografia lui Paul Goma contribuie la formarea autorului ca personalitate în plan politic şi literar, prin parcurgerea celor trei etape care îl situează într-un exil continuu, atât exterior, cât şi interior, psihologic. De fiecare dată el este nevoit să plece către un nou ,, acasă”, intransigenţa sa constituind punctul de rezistenţă în lupta cu aprigul braţ al Securităţii. Din acest motiv, coabitarea literaturii cu politica este în mod evidentă în operele sale.

Sursa : curaj.net

Joplin Janis - The rose

Imnul BIRUINTEI

versuri: Radu Gyr

Batuti de crivatul nebun,
Dusi în surghiun
Am sângerat.
Cu carnea rupta în fâsii
Mucenicii
Ne-au inspirat.
Temnite reci: Tismana si Ciuc
Si Dragomirna lumini aduc.
Se strâng si vifore si noroi,
Biruitori
Calcam pe zori.

Din ranile noastre,
Cresc glorii de legionari,
Si-n ceruri albastre
S-aprind ca niste flacari mari.
Din temniti si bezne,
Din ocna-n care-am suferit
Cu aripi la glezne
Se-nalta neamul dezrobit.

Venim cântând din închisori,
Învingatori
Prin aurori.
În lanturi trupul ne-a scrâsnit,
Dar am zidit alt rasarit.
Am patimit prigoane si chin,
Pentru credinta în alt destin,
Iar astazi faurim sub cer
Un veac de fier,
Un veac de fier.

Se zvârcolesc toti cei misei
Sub pasii grei
De legionari.
Dreptatea noastra triumfând
Strafulgerând
Pe umeri tari.
Cu pieptul ars de grindini si de vânt,
Tu Capitane, tradari ai frânt
Si mari destine românesti
Împaratesti,
Tu împlinesti.

Traiasca Romania! Traiasca Tricolorul!

Rafael, cardinalii şi apostolii

În timp ce era ocupat să picteze celebrele sale fresce, Rafael a fost vizitat de doi cardinali care au început să-i critice opera şi să găsească greşeli, fără să înţeleagă nimic.

– Apostolul Pavel are faţa prea roşie, spuse unul.

– El roşeşte când vede pe mâinile cui a încăput biserica, a răspuns supărat artistul.

Cedry2k - Zilele fricii

Melodie necenzurata!!!

Puterea stranie a nodurilor

In toate vechile reprezentari ale simbolurilor magice putem vedea figuri in cruce, de la urmele de navoade de pe ceramica neoliticului japonez pana la zvasticile din templele hinduse si de pe vasele grecesti, elementul Quincunce din Teotihuacan sau nodurile medievale care mai tarziu aveau sa impodobeasca palariile episcopilor catolici. Marinarii din toate timpurile au dezvoltat o arta si un ritual de facere si desfacere a nodurilor si, dupa modul in care il realiza fiecare, se putea recunoaste daca apartine sau nu milenarei confrerii a Fiilor lui Poseidon.
Amuletele romane si celtice ne arata degetele unei maini incrucisandu-se si, chiar si astazi, multe persoane o fac pentru a opri fenomenele malefice a caror apropiere o presimt.
Unii Elementali de tipul Gnomilor si al Zanelor pot fi mai usor vazuti cu ajutorul unui nod scobit in lemnul unui copac batran.
Nodul si caierul sunt strans legate de lumea Elementalilor, a Geniilor si inclusiv de cea a marilor ingeri. Caierul il tes si il desfac Parcele, pana cand cea numita Atropos taie firul cu un foarfece magic si omul respectiv moare. Exista un nod pe care Elementalii Istoriei i l-au prezentat lui Alexandru ca o conditie prealabila pentru cucerirea Asiei, nod care, dupa unii, apartinea unei cvadrige fermecate, iar, dupa altii, era vestigiul unei carti mari din vechea cultura a nodurilor aduse din indepartata China.
De asemenea, un alt nod se face, in mod traditional, la cordonul ombilical, atunci cand se naste un copil si, de aceea, Omfalos din Delfi apare acoperit de noduri si funii intretesute. Un nod este si intersectia drumurilor oferita de Zei lui Oedip, unde el isi alege tragedia, un nod este si rascrucea din Tarotul de origine egipteana si, de asemenea, bifurcatia cararilor care, in mitologia medievala, se prezinta Cavalerului aflat in momentul Initierii.
Astfel, in fiecare moment al Istoriei Umanitatii, nodul a fost unul dintre simbolurile unirii acesteia cu Elementalii si cu Zeii care ii guverneaza. Lucrurile Primordiale nu sunt incuiate si nici sudate intre ele, ci sunt fixate in mod elastic si, daca devin functionale, produc muzica si exista in intuneric... Sunt legate intre ele.

Dan Andrei Aldea - Om Bun

Avalon

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon - Insula merelor
Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume. Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului (Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o parte din dezlegarea misterului.
Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo , în acea „ insulă”, e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e (cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Fără comentarii! Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo
Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu Insula Leuke din Marea Neagră (Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului, care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.
Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.
Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens, nici istorică, nici mitică şi nici de altă natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”
Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în Dacia!
Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!
Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor
Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V. Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul muzelor, semidivinităţi feminine.
Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Arthur era trimisul Polului, Polul fiind în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante.
Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţinând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează pe rând cand lebăda, când raţa, când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.
Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.
Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea (Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt. Iată şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află Sf. Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism, este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon (Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) Cu atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu marul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…la unirea dintre Rege şi Regină. Iată ca misterele Avalonului sunt dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.
O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a pelasgilor şi dacilor, era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar ,din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine, Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina unei răni, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.
Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Iisus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon - Ţinutul vieţii şi al morţii
După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii, prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.
Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la un capăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu stupoare ca este vorba de Ardeal!
Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic. Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!
Analizând textele lui Platon, Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor din Sicilia care ne vorbeşte despre unele tradiţii istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.
Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon, Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul uitat de timp
Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V. Lovinescu.
Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 165 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă.O imensă “pădure” a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrâni care mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea, Sf. Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

Cedry2k - Decapitalism(cu Carbon si Pacha Man)

Melodia este necenzurata! Ramene la alegerea voastra daca o veti asculta sau nu. Am considerat ca pentru 1-2 cuvinte "urate" nu merita sa nu postez aceasta melodie. Treceti peste cuvintele vulgare si ramaneti cu mesajul extraordinar. Vor mai urma astfel de melodii, de aceea voi specifica inca din start daca nu sunt cenzurate. Multumesc pentru intelegere.

Societate si religie, sisteme de guvernare

Numarul varietatilor asa-numitelor Spirite ale Naturii sau Elementali, este la fel de mare ca si cel pe care il remarcam in Regnul Animal; manifestarile girafelor se deosebesc de cele ale broastelor testoase, la fel cum cainii se comporta diferit fata de pesti. Problema, deja dificila, devine si mai complexa in cazul Elementalilor, fiinte care se corporalizeaza in mod normal in planul energetic, fiind astfel imateriali si invizibili pentru cea mai mare parte a oamenilor; chiar daca pot fi vazuti uneori, este vorba de o vizibilitate limitata ce face ca incercarile noastre de generalizare sa fie sortite esecului.
Asadar, preferand un adevar mic unei mari minciuni, ne vom referi din nou la un caz particular: cel al Gnomilor care locuiesc in padurile de pini.
Traiesc in societate, in trib, formand o familie extinsa in care fiecare isi pastreaza individualitatea, desi este si se simte pe deplin unit cu restul comunitatii. In acest sens, se poate face o comparatie cu relatiile spontane care se stabilesc intre copiii oamenilor inainte de a fi fost contaminati de educatia (sau, mai bine spus, de antieducatia) la care sunt supusi astazi de catre adulti. Pentru un copil, faptul ca un altul difera prin culoarea pielii, este balbait sau infirm, poate fi motiv de gluma, insa niciodata de divizare a grupului. Va fi invitat la ceilalti si va fi chiar fortat sa ramana aproape si se va tine seama de el in orice situatie. Copiii si Elementalii se pot arata individualisti numai in privinta unor secrete si mici pozne pe care nu vor sa le dezvaluie celorlalti, ca si cum ar fi vorba de ceva magic.
Aceasta societate nu este comunitara in sensul propus de Platon sau, intr-un fel ori altul, de toti sociologii, poate pentru ca in asteptarile Elementalilor nu se regaseste notiunea de progres, ei nefiind capabili sa conceapa un Stat, in sensul adevarat al cuvantului si conform definitiei pe care i-a dat-o Platon.
Fiecare Elemental munceste si traieste pentru el, dar in stransa camaraderie cu ceilalti si, in afara unor mici certuri amuzante, el stie ca poate conta pe toti, insa va avea mare grija sa nu se amestece in treburile celorlalti fara sa fie nevoie.

Desi aparent au hrana asigurata, cel putin pentru nevoile imediate, desi nu se observa nici o deteriorare a hainelor lor si stiu sa-si prepare leacuri proprii, ei pot fi vazuti intr-o activitate permanenta. Nu trebuie inteles din aceasta ca s-ar afla in acea miscare febrila a albinelor dintr-un stup, insa avantul este acelasi, cu toate ca ritmul lor pare a fi mult mai linistit si mai liber. Mai tarziu vom descrie distractiile si jocurile lor. Acum ne referim la munca, desi la Elementali toate formele de activitate si modul lor de viata sunt intr-un fel inlantuite si este dificil sa stim unde se termina una si unde incepe cealalta.

Elementalii sunt foarte legati de Regnul Vegetal, Animal si chiar de cel Uman, daca, ducand o viata mai apropiata de Natura, le-am permite sa se apropie de noi. Duc la indeplinire, neobositi, munci cum este verificarea aurei plantelor sau a ierbii din pasuni, frunza cu frunza, fir cu fir. Intaresc partile mai putin viguroase cu injectii energetice si, reusind chiar sa stimuleze relatiile dintre anumite fibre, modifica orientarea unei crengi sau a unei frunze, pentru ca aceasta sa realizeze mai bine fenomenele fotochimice si fizice care permit vegetalelor sa traiasca si sa ajute mediul inconjurator cu respiratia lor.
Magnetizeaza animalele, le atrag sau le sperie dupa bunul plac. Incearca sa faca acelasi lucru si cu fiintele umane, in special cu copiii foarte mici, dar sunt alungati de zgomotele dezordonate ale masinariilor, de mirosul de insecticid si de vaporii de alcool si, chiar mai mult, de formele astrale de manie si de formele mentale de rautate, hotie sau asasinat.
Elementalii din padurile de pin, in afara exceptiilor rare in care unul dintre ei intra in relatie cu un om si se ofera sa-l slujeasca, nu se indeparteaza niciodata de o zona restransa situata, in mod normal, in jurul unui copac, pentru fiecare grup in parte, sau al unei paduri, pentru toti.
Forma lor de societate este asemanatoare unei Teocratii, deoarece fiecare grup are un monarh, dar acesta indeplineste si functii pe care le-am putea numi religioase, mandatul lui neprovenind din alegeri sau consensuri, ci din Gratia acordata de catre Spiritul, Geniul sau Totemul tribului.

Sistemul de guvernare este absolut natural, adica piramidal si popular, cu o ierarhie inamovibila, onesta, exemplara, care munceste si se preocupa mai mult de poporul sau decat de sine, care le acorda atentie tuturor. Putinii vinovati care nu tin cont de aceasta lege milenara a obiceiurilor traditionale sunt prinsi, admonestati si pusi sa munceasca sub paza, pana cand, incet-incet, se reintegreaza intr-o comunitate care nu le va reaminti de delictele comise, daca putem numi astfel ceva ce pare mai curand o uitare, un produs al unor interferente .
Regele este rege asa cum apa este apa si Luna este Luna. Nici unui Elemental nu i-ar trece prin cap sa puna in discutie acest fapt sau sa se indoiasca de el. Mintea lor fiind diferita de a omului, nu concep schimbarile si nici revolutiile. Au un fel sanatos de a se multumi cu ceea ce cunosc si, in orice caz, nu aspira sa cunoasca mai mult. De multe ori, in reflectiile mele asupra acestor fiinte, m-a surprins imensa intelepciune milenara a sistemelor lor si contributia foarte constructiva la Planul Naturii, precum si generozitatea cu care ofera tuturor atatea lucruri bune, fara a astepta vreo recompensa sau vreo plata pentru darurile lor. Daca uneori simt inclinatii pentru vreo delicatesa sau pentru prezenta unui anumit om care i-a incantat, sentimentele lor nu au nimic posesiv sau pasional; pur si simplu se apropie de ceea ce le place asa cum un drumet se apropie de un foc, uneori mai mult din curiozitate sau pentru a cauta o placere dulce si suava, decat pentru altceva.
Elementalii au si ei secretele lor, echivalente cu Secretele noastre de Stat, si nu stiu de ce regele este rege si nici sistemul dupa care isi alege el sfetnicii din, randurile grupului. Stiu insa ca multimea le poarta un respect neclintit si ca, in felul lor, pot explica in mii de moduri de ce guvernantii lor ii intrec in grandoare... Insa nu pot explica de unde vin acesti guvernanti.

Se reunesc periodic in adunari, in noptile cu Luna plina, cand formeaza adevarate comisii de lucru, sunt continuu informati despre mersul comunitatii, despre cine a murit si cine s-a nascut si despre orice alta noutate, totul cu un spirit de mare liniste si experienta, ca cineva care realizeaza un rit repetat de milioane de ori.
Desi toti par egali si nu au scoli care sa-i diferentieze, unii sunt totusi mai intelepti decat ceilalti in ceea ce priveste anumite subiecte si se consulta reciproc. Sunt atenti unii cu altii. Se ajuta intre ei. Un om acceptat de ei va fi dus de la unul la altul in incercarea de a i se raspunde la intrebari, insa va trebui sa fie mereu pregatit sa primeasca raspunsuri foarte lente si fragmentare, pe care mai tarziu va trebui sa le aseze intr-o unitate logica, lucru de care Elementalii par a fi incapabili. Omul care a reusit sa patrunda in lumea lor fermecata si s-a imprietenit cu unul dintre ei, ii va fi, in mod automat, stapan, deoarece ei nu cunosc alt tip de relatie decat cea de conducere-obedienta. Sentimentul lor de camaraderie nu este altceva decat colaborarea la indeplinirea anumitor ordine si responsabilitati, drepturi si obligatii. Asadar, ei se vor supune omului, in timp ce acesta, la randul sau, le va respecta natura, neobligandu-i sa faca nimic ce ar fi impotriva obiceiurilor lor si cu care nu ar fi de acord. In aceste cazuri se straduiesc foarte mult sa fie utili, astfel incat ajung sa se materializeze punctual pentru a face, de pilda, sa sune puternic o poarta sau pentru a lovi o mobila, anticipand venirea stapanului lor acasa. Forma de societate pe care o mentin este atat de armonioasa incat, atunci cand unul dintre ei se afla in mod exceptional sub influenta unui om, ceilalti ii preiau muncile neterminate, ajutandu-1 cat pot de mult sa-si indeplineasca cu bine noua sarcina. intr-un fel, toti traiesc o bucurie nevinovata si dulce cand cineva din Regnul Uman, pentru care au o mare admiratie, se comporta bine si respectuos cu unul dintre ei.
Fiecare are un nume prin care este recunoscut, cu toate ca il schimba periodic din motive rituale.

Din raspunsurile lor se deduce ca sunt buni cunoscatori ai tuturor stiintelor naturale, inclusiv ai medicinei si astrologiei. Dar stiinta lor este mostenita si practica si de aceea nu pot sa teoretizeze asupra fenomenelor evidente observate. Iau arta ca atare, in mod natural, le place sa danseze si sa cante la instrumente astrale rustice, sa imbine intre ele vibratii pe care, o data plasmuite in scoarta, frunzele sau radacinile copacilor, noi, oamenii, le recunoastem drept culori.
Vom povesti si despre cateva munci ale altor specii de Elementali.
Religia Elementalilor care locuiesc in padurile de pin este o forma de Naturalism centrata pe cultul Spiritului arborelui care ii adaposteste. Lui ii aduc ofrande de dansuri si de energie astrala si vitala. Desi regele are functia de Mare Preot, toti participa activ la celebrarea cultului, regele-sacerdot fiind privit mai degraba ca un maestru de ceremonii decat ca un intermediar. Exista anumite perioade propice pentru celebrarea cultului, asa cum altele sunt potrivite pentru nastere sau moarte. Din cate stiu eu, o singura primejdie ii aduna pe neasteptate: aparitia, la suprafata Pamantului, a unor Elementali gigantici si monstruosi care locuiesc in adancuri si care ii inghit cu ajutorul fortei de absorbtie a trompei lor; Elementalii pinilor par sa constituie, in cantitati mari, hrana acestor creaturi ale adancurilor. In afara simplei fugi si preveniri, nu am inregistrat mijloace de aparare impotriva amenintarii.
Un arbore nu moare atata vreme cat nu moare radacina sa. Cand se intampla acest lucru, Elementalii lui, slujitori devotati, realizeaza o ceremonie complexa pentru transplantarea Geniului sau Spiritului arborelui - care pe langa continutul sau material, imbraca, in cazul pinilor, o stranie forma inalta, alungita si aproape umanoida - intr-o samanta sau intr-un lastar, intregul popor, ajutat de celelalte popoare elementale din padure, daca exista altele, va contribui la munca istovitoare de a face ca arborele nou sa creasca sanatos si fara boli, raniri sau incendii. Cand ajunge la un anumit numar de ani si capata o forma adulta, il vor transforma in Centru Religios al grupului si ciclul reincepe.

Pe langa totemismul care ar putea parea rigid oamenilor, Elementalii traiesc un sentiment religios superior, constiinta a Ceva care este in acelasi timp Zeul Arborelui, dar si al intregului Univers, pe care si-l reprezinta ca pe un copac imens, plin de stele. Aceasta credinta se apropie, in mod misterios, de Arborele de Lumina intalnit chiar si in Crestinism, Brahmanism sau la cabalistii evrei. Insa evita sa vorbeasca despre El, cultivand o practica mistica si o prudenta care de multe ori le lipseste oamenilor.
Asadar, supravietuire individuala, Societate, Religie si o forma incipienta de Stat se unesc intr-o singura modalitate sau, mai bine zis, intr-un singur sens al vietii, fara ca ei sa aiba o constiinta superioara a nemuririi, dar si fara sa conceapa moartea ca pe ceva definitiv, ci ca pe o expresie in plus a ciclurilor din Natura, implacabile si, in limitele intelegerii lor, imuabile.

Acest articol isi are baza informativa din cartea lui Jorge Angel Livraga Rizzi, Spititele elementale ale naturii.

The searchers - Sweets for my sweet

Dracula si ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Diavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte.
Să intrăm direct în inima romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor- precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.
Să sondăm in adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă a contelui Dracula.

Locul acţiunii şi însemnătatea sa
„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său. Ciudat pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă la comuniunea cu Zamolxe pe altarul cerului (Kogaion - Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite pe fiecare dintre laturi printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă, Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.
Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate aveau în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.
Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint, labirint care este identic cu drumul parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.
Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri. Din această categorie face parte Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea
Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez J. Harker, este un castel situat într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.
Într-adevăr, avocatul englez terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune că tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ noapte a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile dobândite de solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.
Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.
Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci, pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor. Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.
Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice sunt foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator.
Concluzii
Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.
De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii Strabon se exprima clar: „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate castelul contelui nu se putea situa decât pe muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii.
Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic, Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată, Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum pare la prima vedere.
În finalul romanului Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea modernistă şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte-zi, bine-rău, alb-negru).
Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecarea sa. Întunecarea cuvântului ne convinge că de fapt este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.

Ombladon - Daca pozele ar vorbi

Ingerul pazitor

Unul dintre multele mituri pe care Crestinismul le-a cules din vechile religii misterice se refera la ingerul Pazitor.
Cand se naste un copil, spun Vechile invataturi, principiile sale superioare nu se incarneaza deodata, ci treptat, ceea ce face ca nou-nascutul sa fie lipsit de corp mental in adevaratul sens al cuvantului si sa utilizeze doar un sub-corp mental al corpului sau emotional.
Aceasta il face fragil in fata circumstantelor vietii. De aceea, pana la varsta de sapte ani, este ajutat de compania neobosita a unui Elemental care ii sugereaza, ca o voce interioara, ce lucruri trebuie sa evite pentru ca sunt periculoase. Este vorba de o forma de manifestare a unui instinct inteligent sau cel putin antrenat, deoarece vom vedea mai tarziu ca Elementalii nu pot fi numiti cu exactitate inteligenti.
A fost reprezentat cu figura umana, in general cea a unei tinere foarte frumoase, impodobite cu aripi mari, care, conform unui simbolism vechi, reprezinta protectia, dar, in acelasi timp, prezenta mortii. Uneori poarta in mana o ramura de chiparos sau un simplu felinar.
Cu cateva exceptii, doar copiii pot sa-l vada si sa-l perceapa in vreun fel. Corpul sau este deosebit de plastic si asuma formele care ar putea fi cele mai placute pentru copil, iar daca acesta este receptiv il invata jocuri si ii prezinta Gnomii dansatori si pe nelinistitii Elfi care locuiesc in corolele florilor.
Ingerul Pazitor reprezinta inca un serviciu pe care Natura il ofera, fara exceptie, tuturor oamenilor. Din nefericire, cu trecerea ultimelor doua secole, contaminarea ambientala si automatismul cu care sunt educati copiii in orasele mari, fiind introdusi in viata adultilor inainte de vreme, diminueaza puterea de protectie a Naturii si ingerul Pazitor se transforma intr-un martor rigid si neputincios in fata degenerarii rasei umane.

Acest articol isi are baza informativa din cartea lui Jorge Angel Livraga Rizzi, Spititele elementale ale naturii.

Florin Piersic - Cine esti tu?

Principii legionare

Legionar,
– Niciodată să nu faci o faptă de care ţi-ar fi ruşine a doua zi, iar când ai făcut ceva, asumă-ţi răspunderea întreagă.
– Când ti se pune în fată un obstacol, tu să-l sari, să nu te laşi. Să nu te laşi învins. Nu te descuraja. Încearcă a II-a oară, a III-a oară, mereu. Nu există nu pot. Legionarul poate.
– Dacă pentru politician politica înseamnă o afacere, pentru legionar politica înseamnă religie.
– Nu spune „Nu voiesc să servesc Legiunea, din cauză că, cutare şef nu-mi place, nu este bun.” În Legiune nimeni nu este şef pe viaţă. Azi e unul, mâine altul, poimâine vei fi tu, dacă prin munca şi credinţa ta neclintită şi prin capacitatea ta vei merita să fii, iar într-o bună zi se va putea găsi cel mai bun.
– Nu uita că ceea ce poate să ne piardă pe noi legionarii, este neînţelegerea şi dezbinarea din fiecare cuib sau dintre diferite cuiburi.

Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib