Eminescu – jurnalist politic, omorat la comanda

Teoria asasinarii lui Eminescu

Cunoscutul jurnalist de investigatie Victor Roncea a scris in mai multe randuri despre asasinarea lui Eminescu din cauza razboiului ascuns pe care l-a dus acesta in ultima parte a vietii lui. Astfel, prin intermediul societatii cu caracter secret „Carpatii”, constituita, poate nu intamplator, intr-o zi de 24 ianuarie(ziua Unirii Tarii Romanesti cu Moldova), milita pentru Unirea Transilvaniei cu tara. Din aceasta cauza, Mihai Eminescu ar fi fost urmarit pas cu pas de catre politia secreta a imperiului austriac si in final, asasinat.
Victor Roncea scrie: Maiorescu era agent al imperiului, dupa cum o dovedesc astazi istoricii eminescologi. In „Carpatii”, pentru a-i supraveghea activitatile lui Eminescu, este introdus Slavici, la randul sau spion al Vienei, care ii da rapoarte amanuntite lui Maiorescu. „Controlorul” Slavici il si gazduia. Sotia lui Slavici, Ecaterina Szoke Magyarosy(oare este o intamplare nationalitatea acesteia?), este cea care invoca prima „nebunia” lui Eminescu, in depesa pe care i-o trimite lui Maiorescu in fatidica zi de 28 iunie 1883, soldata cu internarea jurnalistului: „Domnu Eminescu a innebunit. Va rog faceti ceva sa ma scap de el, ca e foarte reu”. Deja Eminescu i se confesase lui Creanga privind revolverul pe care il purta asupra sa: „Imi este frica sa nu ma ucida cineva”.
Marturia lui D. Dumitru Cosmanescu, frizerul lui Eminescu si martorul care a asistat la moartea poetului: „Ia asculta, Dumitrache, hai prin gradina, sa ne plimbam si sa te invat sa canti Desteapta-te romane! (…) Si a inceput sa cante Desteapta-te romane!, si eu dupa el. Canta frumos, avea voce. Cum mergeam amandoi, unul langa altul, vine odata pe la spate un alt bolnav d’acolo, unu’ furios care-a fost director sau profesor de liceu la Craiova si, pe la spate, ii da lui Eminescu in cap cu o caramida pe care o avea in mana. Eminescu, lovit dupa ureche, a cazut jos cu osul capului sfaramat si cu sangele siruindu-i pe haine, spunandu-mi: …Asta m-a omorat!”.

Amintiri despre Eminescu…
„Eram in gimnaziu cand am citit primele poezii ale lui Eminescu si fantastica lui nuvela Sarmanul Dionis. Versurile lui exercitau asupra mea o inraurire extraordinar de puternica; adancimea fascinanta a gandurilor lui ma umplea de un fior mistic de o admiratie extatica… Si de multe ori am cautat sa construiesc in inchipuirea mea de copil, figura necunoscuta a acestui zeu, care mi se parea ca trebuie sa traiasca o viata cu totul deosebita de a noastra, intr-o lume supraumana in basme. Credeam cateodata ca-l zaresc in unele tablouri din Sarmanul Dionis, o vaga silueta care se departa mereu si parca se topea intr-o lumina intensa, ametitoare. Cand am terminat liceul, aveam in cap figura lui Eminescu asa cum mi-o facusem eu: un tanar slab, inalt, palid si tras la fata, cu ochii negri, visatori, pe umeri ii cad plete ondulate, o haina lunga si veche ii acopera trupul pana in calcaie; el nu vede pe unde calca, nu se uita la nimeni si merge ca un somnambul, parc-ar pluti…Trei ani am cautat pe ulitile capitalei figura aceasta si n-am gasit-o. Intr-o zi ma-ntorceam cu mai multi prieteni de la Universitate. In dosul pasajului, aud pe cineva zicand: „Uite, Eminescu”! Toti ne oprim sa-l vedem. Un om in varsta, bine facut, rotund la fata, fara plete, imbracat ca toti oamenii… Il vad suindu-se-n tramvai – ma despart de prieteni si ma urc si eu. M-asez in fata poetului si-l privesc, dar cu sfiala! El tine pe brate un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mana dreapta ii sunt pline de cerneala violeta, ochii lui mici, infundati, cu gene rare, au privirea vaga si ostenita a omului distras, dus pe ganduri…Langa el sta o cocoana slaba si sulemenita, care-l priveste fix, din ce in ce mai intrigata. Ea isi sterge cu batista colturile gurii si-si potriveste bridurile de la palarie cu gesturile unei persoane gata sa ia o hotarare. „-Asa-i ca nu ma mai cunoasteti, domnule Eminescu?!”… Eminescu se-ntoarce; un zambet bland ii lumineaza fata: „-Doamna A… Cu ce pricina pe-aici?” Si doamna ii spune ca fata ei a parasit „trupa” si cauta un loc de profesoara; ii aduce aminte de cand facea si el parte din trupa si ofteaza… „-Dar d-ta, ce faci aici in Bucuresti?”. „-Eu… dau lectii…”. Suntem in strada Buzestilor. Eminescu se ridica-ncet si face semn conductorului sa opreasca. „-Ce, pe-aici stai?” Poetul raspunde c-o miscare plictisita din cap, care-nsemna si „da” si „buna ziua” si multe de toate… Cinci ani dupa asta… Stam amandoi la o masa in cafeneaua de la „Imperial”. In fata noastra, la o alta masa, e un batran chel c-o figura foarte expresiva, de-o slabiciune si de-o paloare bolnavicioasa. Eminescu il priveste lung, milos, nu-si poate lua ochii de la el. Se pleaca incet la urechea mea: „-Oare cine-o fi? Tu nu-l cunosti?”. „-Nu… da’ de ce ma-ntrebi?”. „-Grozav, seamana cu tata”. Intrebam pe chelner si aflam ca-i consulul de la Salonic. Poetul ma sfatuieste sa traduc in versuri „Cei sapte de la Teba” si lauda seninatatea si maretia tragediilor clasice. O fetita c-un paneras de flori se tot milogeste pe langa noi, c-un aer de sfasaetoare mizerie. Aleg o garoafa si i-o dau poetului care-mi spune ca-i plac florile… Eminescu ridica-n sus garoafa c-un gest delicat, se uita ganditor la petalele invoalate, de un ros inchis si ca si cum ar relua sirul unei discutii intrerupte un moment, imi spune: „-Degeaba, ne trebuie un poet care s-o ia peste campi nebuneste… ne trebuie ceva nou, cu totul nou… un nebun, dar un nebun de geniu care sa-si [indescifrabil] el o forma a lui s-un drum de [indescifrabil]”. Eu il privesc lung nedumerit; astept sa vad cu ce se leaga asta. „-Uite, dintre tinerii de azi, stii cine da semne c-are sa fie poet mare la noi?” „-Cine?” „-Mile. Da, da, nu te uita…Mile e poet… In „caietul rosu” al lui am gasit lucruri minunate!…” E tarziu, aproape miezul noptii. Afara ploua si cum n-avem umbrela, o tinem mai mult o fuga pana la hotel Metropol. „-Ramai la mine noaptea asta…” „-Nu pot, am de facut gazeta pe maine si mie nu-mi vine la indemana sa scriu decat acasa la mine… Da’ hai ca ma sui si eu pentr-n sfert de ceas, poate-o mai sta ploaia”. Eminescu are chef de vorba. Imi povesteste o dragoste a lui, o intamplare curioasa care i-a inspirat poezia „Luceafarul” si care nu se poate spune aici. „-Dar stii ca sunt doua aproape?” Isi ia palaria si pleaca grabit. Ma culc. Ascult cum rapaie ploaia pe acoperis; si ma gandesc la marele Eminescu, cat ii de sarac si de chinuit. Am un bilet de loterie si fac planuri generoase pe castigul cel mare de 100.000 lei. Aud pasi pripiti de sala… o bataie discreta in usa: „-Cine-i?” Aprind lumanarea. Eminescu, ud leoarca, isi ia floarea de pe masa si zgribulit, c-un ras copilaresc, imi zice „noapte buna” si pleaca… (Alexandru VLAHUTA)

Eminescu de pe Mercur
Putini stiu ca unul dintre craterele planetei Mercur se numeste Eminescu. In aprilie 2008, misiunea spatiala Messenger a fotografiat un crater de pe Mercur, care a primit numele de Eminescu, in onoarea poetului national al Romaniei. Craterul Eminescu are un diametru de 125 km si este interesant pentru cercetatori din cateva motive, fiind unul dintre cele mai noi cratere formate pe suprafata planetei Mercur. In urma exploziei prin care a fost format craterul Eminescu, materialele expulzate din crater au format in jurul acestuia un lant secundar de cratere pozitionate circular, ca un inel de creste. Interesanta este si localizarea geografica a acestui crater: la nord de ecuatorul mercurian, exact la intrepatrunderea zi-noapte.