„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” Renastem din resturi aruncate in istorie...
luni, 26 septembrie 2011
Forta cuvintelor
Émile Coué a fost timp de aproape 30 de ani farmacist în Troyes (Franţa), totuşi el nu a devenit celebru datorită reţetelor sale, ci datorită unei propoziţii simple, banal de simple: “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine din toate punctele de vedere”.
Cu aceste cuvinte el a tratat mii de pacienţi intr-o clinica gratuita in Nantes, pacienti cu boli considerate incurabile la vremea respectivă, (reumatism, dureri acute de cap, astm, pareze, TBC, bâlbâială, deformări ale tegumentelor datorită TBC-ului, cancer, ulcere etc.), multe dintre ele fiind considerate de medicina alopată incurabile chiar şi astăzi.
“Nici o dată nu am tratat pe nimeni , ci i-am învăţat să se trateze singuri”spunea E.Coue. Miraculosul tratament poate parea copilaresc deoarece tot ceea ce făcea era sa-i puna pe pacienţi să repete in fiecare zi de 20 de ori propoziţia de mai sus înainte de masă şi de încă 20 de ori seara. Cu toate acestea, actele dovedesc în mod incontestabil că pacienţii părăseau clinica vindecati.
Explicatia acestui tratament miraculos este insa banala autosugestie…Daca in viata de zi cu zi am folosi cele doua principii ale Autocontrolului , si anume :
a) Nu ne putem gândi în acelaşi timp decât la un singur lucru
b) Concentrându-ne suficient de puternic asupra unui gând, acesta devine realitate,
vom descoperi puterea extraordinara care exista in fiecare dintre noi.
Cum pe nivelele Alfa şi Beta forţa cuvintelor este mult întărită si daca zi de zi veti folosi frazele “Zi de zi mă simt din ce în ce mai bine din toate punctele de vedere.” si “Nici o influenţă negativă, nici un gând negativ nu poate pătrunde pe nici unul din nivelele conştientului, subconştientului şi inconştientului meu, nici în Alfa şi nici în Beta” veti ramane surprinsi de forta extraordinara a cuvantului. Scutul protector ce se va forma in jurul vostru va fi unul extrem de puternic iar multe dintre atacurile energetice cu care ne confruntam aproape zilnic , se vor dovedi ineficiente. Succes si perseverenta!
Dan Seracu
vineri, 23 septembrie 2011
joi, 22 septembrie 2011
miercuri, 21 septembrie 2011
De ce îmbătrînim? De ce murim?
Autor: Ionel Grama
„Doamne, de ce laşi oamenii să moară şi tot faci alţii în loc? N-ar fi mai simplu să-i laşi în viaţă pe ăştia?“ (Din scrisoarea unui copil către Dumnezeu)
Dana P., Suceava: „Dacă este adevărat că celulele din corpul nostru se reînnoiesc permanent, atunci de ce îmbătrînim şi murim?”
In paginile revistei noastre, am mai abordat tematici legate de ADN-ul uman, de gene şi genetică. Pentru a-i răspunde cititoarei noastre, trebuie să începem prin a reaminti că formarea, dezvoltarea şi funcţionarea organismelor vii se desfăşoară după un algoritm înscris în moleculele de acid dezoxiribonucleic (ADN) printr-un cod genetic. In anul 1920, botanistul german Hans Winkler a definit genomul ca fiind totalitatea genelor dintr-o celulă. Genomul uman cromozomial este o imensă bibliotecă, în care există 5.000 de cărţi a cîte 300 de pagini fiecare, cuprinzînd în total un milion de milioane de cuvinte.
Desigur, această comparaţie ne duce cu gîndul la ceva uriaş, care nu are cum să încapă într-o singură vietate. In realitate, toate aceste „instrucţiuni“ sînt scrise pe 23 de molecule, fiecare ADN avînd o lungime de 1,8 metri şi un diametru de 2,4 nanometri. Pentru cei nefamiliarizaţi cu astfel de unităţi de măsură, un nanometru este egal cu a miliarda parte dintr-un metru. Şi ce au în comun aceste „manuale”, care nu pot fi văzute decît cu microscopul electronic, cu îmbătrînirea şi moartea?
Se ştie că 1,5% din ADN codează proteine, altă serie de 1,5% controlează, reglează şi corectează procesele desfăşurate de prima parte. Cea mai mare parte, 97%, desfăşoară operaţiuni care ne sînt necunoscute. Se pare că una dintre funcţiile acestei părţi o reprezintă copierea, repetarea şi reconstrucţia celulelor distruse din diverse motive. In această secvenţă a programului se află şi răspunsul la întrebarea pusă de cititoarea noastră. Celula nou creată este asemănătoare cu „vechiul model“, dar nu este identică! Ea are „ceva” în plus sau în minus faţă de cea al cărei prototip a fost copiat. Fiecare reproducere este doar o multiplicare a ceea ce a fost înainte, diferenţele care apar permanent declanşînd nenumărate probleme. Acel „ceva” în plus poate da naştere la apariţia malformaţiilor, a tumorilor, la îngroşarea ţesuturilor, a vaselor de sînge.
Acel „ceva” în minus duce la pierderea elasticităţii, la o imunitate scăzută, la dereglarea proceselor fizico-chimice responsabile de buna funcţionare a organismului. Mai simplu, lucrurile se petrec ca atunci cînd, folosind un şablon, decupăm alte exemplare dintr-un anume model. De fiecare dată însă, noul model va fi „tăiat” cu un milimetru în plus sau în minus. Trebuie ştiut faptul că, prin genomul mitocondrial se transmit de la mamă la făt nu numai informaţiile utile, ci şi cele inutile, greşite, unele perpetuate de la generaţiile trecute. Mai departe, evoluţia merge de la sine. Noul „manual” (genom – n.n.), cu plusul sau minusul său, va pune în aplicare sinteza proteinelor şi a enzimelor, care dau formele fiinţelor vii şi funcţionalitatea acestora după instrucţiunile pe care le are. Dacă la „defecţiunile“ de tipar adăugăm şi greşelile pe care le săvîrşim în viaţă, referitoare la alimentaţie, odihnă, echilibru spiritual ş.a.m.d., avem răspunsul complet la întrebarea „de ce îmbătrînim şi de ce murim?”.
„Doamne, de ce laşi oamenii să moară şi tot faci alţii în loc? N-ar fi mai simplu să-i laşi în viaţă pe ăştia?“ (Din scrisoarea unui copil către Dumnezeu)
Dana P., Suceava: „Dacă este adevărat că celulele din corpul nostru se reînnoiesc permanent, atunci de ce îmbătrînim şi murim?”
In paginile revistei noastre, am mai abordat tematici legate de ADN-ul uman, de gene şi genetică. Pentru a-i răspunde cititoarei noastre, trebuie să începem prin a reaminti că formarea, dezvoltarea şi funcţionarea organismelor vii se desfăşoară după un algoritm înscris în moleculele de acid dezoxiribonucleic (ADN) printr-un cod genetic. In anul 1920, botanistul german Hans Winkler a definit genomul ca fiind totalitatea genelor dintr-o celulă. Genomul uman cromozomial este o imensă bibliotecă, în care există 5.000 de cărţi a cîte 300 de pagini fiecare, cuprinzînd în total un milion de milioane de cuvinte.
Desigur, această comparaţie ne duce cu gîndul la ceva uriaş, care nu are cum să încapă într-o singură vietate. In realitate, toate aceste „instrucţiuni“ sînt scrise pe 23 de molecule, fiecare ADN avînd o lungime de 1,8 metri şi un diametru de 2,4 nanometri. Pentru cei nefamiliarizaţi cu astfel de unităţi de măsură, un nanometru este egal cu a miliarda parte dintr-un metru. Şi ce au în comun aceste „manuale”, care nu pot fi văzute decît cu microscopul electronic, cu îmbătrînirea şi moartea?
Se ştie că 1,5% din ADN codează proteine, altă serie de 1,5% controlează, reglează şi corectează procesele desfăşurate de prima parte. Cea mai mare parte, 97%, desfăşoară operaţiuni care ne sînt necunoscute. Se pare că una dintre funcţiile acestei părţi o reprezintă copierea, repetarea şi reconstrucţia celulelor distruse din diverse motive. In această secvenţă a programului se află şi răspunsul la întrebarea pusă de cititoarea noastră. Celula nou creată este asemănătoare cu „vechiul model“, dar nu este identică! Ea are „ceva” în plus sau în minus faţă de cea al cărei prototip a fost copiat. Fiecare reproducere este doar o multiplicare a ceea ce a fost înainte, diferenţele care apar permanent declanşînd nenumărate probleme. Acel „ceva” în plus poate da naştere la apariţia malformaţiilor, a tumorilor, la îngroşarea ţesuturilor, a vaselor de sînge.
Acel „ceva” în minus duce la pierderea elasticităţii, la o imunitate scăzută, la dereglarea proceselor fizico-chimice responsabile de buna funcţionare a organismului. Mai simplu, lucrurile se petrec ca atunci cînd, folosind un şablon, decupăm alte exemplare dintr-un anume model. De fiecare dată însă, noul model va fi „tăiat” cu un milimetru în plus sau în minus. Trebuie ştiut faptul că, prin genomul mitocondrial se transmit de la mamă la făt nu numai informaţiile utile, ci şi cele inutile, greşite, unele perpetuate de la generaţiile trecute. Mai departe, evoluţia merge de la sine. Noul „manual” (genom – n.n.), cu plusul sau minusul său, va pune în aplicare sinteza proteinelor şi a enzimelor, care dau formele fiinţelor vii şi funcţionalitatea acestora după instrucţiunile pe care le are. Dacă la „defecţiunile“ de tipar adăugăm şi greşelile pe care le săvîrşim în viaţă, referitoare la alimentaţie, odihnă, echilibru spiritual ş.a.m.d., avem răspunsul complet la întrebarea „de ce îmbătrînim şi de ce murim?”.
marți, 20 septembrie 2011
luni, 19 septembrie 2011
Speranța... fără speranţă
Autor: Ionel Grama
Conform multor prezicători, în anul viitor, 2012, pe Terra ar urma să se producă schimbări geoclimatice şi biologice de o anvergură nemaiîntîlnită pînă acum, poate chiar sfîrşitul lumii, după cum susţin unii.
In favoarea acestei idei au fost aduse argumente mai mult sau mai puţin credibile, dintre acestea nelipsind Nostradamus, Calendarul Maya, Edgar Cayce, Vanga sau cele ale altor vizionari de renume mondial. Există însă şi alte surse, mai puţin cunoscute, care vorbesc despre anumite schimbări importante care s-au produs în trecutul planetei şi care ar urma să aibă loc pe parcurs.
Legendele indienilor Hopi, vechi locuitori ai planetei, aşezaţi în nordul Arizonei, conţin extrem de multe date şi informaţii, multe dintre acestea inexplicabil de avansate. După anumite date, ei sînt descendenţii anasazilor, rude mai îndepărtate ale aztecilor. Numele lor înseamnă „paşnic”, „bun” sau „înţelept”. Din vremuri străvechi, Hopi ştiau, fără a deţine documente scrise, că Pămîntul are formă rotundă şi se roteşte în jurul Soarelui. Kachinas, nişte zei puternici veniţi din constelaţia Pleiadelor, i-au învăţat agricultura, medicina, astronomia şi multe alte lucruri, pe care alte popoare le-au descoperit mult mai tîrziu. Hopi spun că pe planeta noastră au existat mai multe „lumi” (civilizaţii), care au fost distruse, pe rînd, prima dată prin îngheţ (erele glaciare), a doua oară prin înec (Potopul), urmînd ca a treia lume, a noastră, să fie arsă (probabil printr-un război nuclear sau prin ciocnirea cu un alt corp ceresc).
O veche legendă Hopi zice că, atunci cînd Femeia Păianjen s-a dus la Sotukknang, Stăpînul Universului, şi i-a spus că în cea de a doua lume de pe Pămînt s-a răspîndit trădarea, acesta a chemat Potopul Furnicilor, pentru a deschide lumea de sub pămînt, în care să fie salvaţi cei aleşi de năvala apelor cu care urma să distrugă toate fărădelegile, aşa cum făcuse şi cu „prima lume”, pe care o nimicise prin îngheţ. Cînd „cei care mai păstrau cîntecul în inimile lor” au fost puşi la adăpost, Sotukknang le-a poruncit celor doi gemeni, Poqanghoya şi Palongawhaya, care stăteau la cele două capete (de sus şi de jos, la nord şi la sud) şi ţineau Pămîntul în echilibru, să-şi părăsească locurile şi să lase planeta să se învîrtă la întîmplare. Atunci cînd gemenii nu s-au mai îngrijit ca Pămîntul să stea în echilibru, acesta a început să se rostogolească aiurea, rotindu-se nebuneşte. Munţii se prăvăleau în mare, iar apa sărea la mari distanţe, înghiţind uscatul. Incet-încet, Pămîntul a ajuns într-un loc rece şi fără de viaţă din Univers, el însuşi transformîndu-se într-un uriaş bulgăre de gheaţă. Nimeni nu poate explica de unde păstrează legenda Hopi o descriere atît de fidelă a momentului inversării polilor magnetici ai planetei şi a fenomenelor care se produc în acel timp. Şi mai curios este faptul că ştiinţa actuală confirmă ceea ce şamanii triburilor de indieni ştiu din vremuri ancestrale, de la zeii veniţi din constelaţia Pleiadelor. Legendele Hopi mai spun însă ceva: liderii mondiali vor eşua în încercările lor, teama va cuprinde întreaga planetă, iar speranţa de a trăi în pace va dispărea…
Nevestele
vineri, 16 septembrie 2011
miercuri, 14 septembrie 2011
marți, 13 septembrie 2011
Ne-a uitat moartea, amice!
Scriitorul şi filozoful francez Fontenelle, care ajunsese la o vârstă înaintată, a fost oprit pe stradă de un prieten cam de aceeaşi vârstă cu el, care i-a strigat: – Am impresia că ne-a uitat de tot moartea, amice! – Şi ce, vrei să-i atragi atenţia ţipând ca un besmetic?! răspunse supărat Fontenelle.
luni, 12 septembrie 2011
duminică, 11 septembrie 2011
sâmbătă, 10 septembrie 2011
Lampile Eterne
La mijlocul secolului al XV-lea, a fost descoperit la Roma un mormint mai putin obisnuit, a carui vechime a fost stabilita, dupa inscriptiile gasite la fata locului, la circa 1500 de ani. In el, “cufundat intr-un lichid, a carui compozitie a ramas necunoscuta, zacea trupul Tulliei, fiica lui Cicero”. Corpul era intr-o perfecta stare de conservare, nici una din trasaturile fetei nefiind alterata. La picioarele defunctei, o candela raspindea o lumina palida. Cum nimeni nu mai umblase anterior pe acolo, inseamna ca ardea de un mileniu si jumatate! Din nefericire, la putin timp dupa aceea, flacara s-a stins si nimeni nu a reusit sa explice remarcabila longevitate a felinarului. Un studiu amanuntit asupra a ceea ce a ramas din doua lampi vesnice aflate la Muzeul Leyda ar putea oferi o solutie. Insa, se pare ca acest aspect nu intereseaza pe nimeni. Lampile la care ne referim au fost gasite intr-o minastire din Anglia, la inceputul secolului al XV-lea, in timpul regelui Henric al VIII-lea, si se presupune ca ardeau din secolul al IV-lea. In Germania anului 1604 a fost descoperit, in interiorul unei caverne, un mormint. Conform unei inscriptii gravate pe o placa de arama, monumentul funerar apartinea lui Christian Rosenkreutz, decedat in 1484, presupus fondator al societatii secrete Rose-Croix (Crucea de Trandafiri). Primii care au patruns in sanctuar au fost intrigati, in primul rind, de lumina ce scalda toate obiectele din mausoleu, lumina ce era generata de mai multe lampi eterne si care, asa cum se intimpla cu toate lucrurile importante, s-au stins inainte ca secretul sa le fi fost patruns. Singura mentionare despre respectiva asociatie secreta poate fi gasita doar in Fama Fraternitatis Rosae Crucis, manifestul confreriei intemeiate de Rosenkreutz, publicat in 1613, la 9 ani dupa descoperirea mormintului. Iata ce puteau citi parizienii anului 1613, intr-un afis lipit pe zidurile coscovite si strimbe ale viitorului oras al luminilor: “Noi, deputati ai colegiului principal al Rose-Croix, facem sejur vizibil si invizibil in acest oras, prin gratia Celui Prea Inalt. Aratam si invatam a vorbi, fara carti sau semne, toate graiurile tarilor unde vrem sa ne aflam pentru a-i salva pe oameni, semenii nostri, din greseala si moarte. Daca cineva este cuprins numai din curiozitate de dorinta de a ne vedea, nu va reusi niciodata sa comunice cu noi; dar daca doreste sa ni se alature, noi, care citim gindurile, ii vom arata adevarul promisiunilor noastre; pina-ntr-atit ca noi nu spunem locul unde ne aflam, pentru ca gindurile unite cu vointa reala a cititorului vor fi capabile de a ne face lui cunoscuti si el noua”. O suta de ani mai tirziu a fost descoperit un alt templu subteran care-i apartinea unui membru al confreriei. In ziua de 15 mai 1717, oamenii care au patruns in sanctuar au gasit un fotoliu de piatra pe care era asezat un barbat mumificat, ce parea a citi dintr-o carte voluminoasa, sprijinita pe genunchi. Linga necunoscut, un felinar emitea o lumina placuta. Brusc, o mina a cadavrului a coborit pe neasteptate, strivind lampa eterna si bagind groaza in vizitatori. Roger Bacon, Geoffroy de Villehardouin, Laonikos Chalchochondylas, Georgios Akropolites, Abul Feda, Abul Fergius pomenesc si ei despre neobisnuitele mijloace de iluminat ce par sa fi fost destul de bine cunoscute in Evul Mediu. De forma sferica si confectionate dintr-un material care “nu era nici piatra, nici sticla, nici metal, dar seamana cu toate aceste materii la un loc”, intrau singure in functiune si nu foloseau nici unul din materialele combustibile cunoscute in acea vreme. Degajau o caldura si o lumina intense, fara a scoate fum, iar lovite, explodau violent, distrugind palate si cetati, asa cum s-a intimplat in Cipru, la Famagusta, si in Nicosia. Cind unul dintre aceste globuri care ardeau fara incetare a fost aruncat in mare, fiind considerat “lucratura diavoleasca”, furtuna izbucnita din senin si moartea pestilor din zona au intarit ideea originii nepamintene a straniilor obiecte. Legede europene, asiatice si africane sustin ca ele ar fi fost daruite oamenilor de fiinte coborite din cer. Colonelul Fawcett, renumit explorator al continentului latino-american, afirma ca orasele ascunse in jungla sint luminate de sfere stralucitoare, iar locuitorii lor sint “descendentii unei mari civilizatii disparute”. Din nefericire, Fawcett a disparut pe cind incerca sa descopere fabuloasele cetati, inainte de a divulga sursa neobisnuitelor informatii pe care le detinea. Precedindu-l cu citeva secole, cronicarul Barco Centenerra descrise si el o “luna mare”, fixata in virful unui stilp inalt si care lumina in intregime cetatea, denumita de conchistadori Gran Marco (in Matto Grosso, la izvoarele Paraguayului). In cursul luptei de cucerire, misteriosul obiect a disparut fara urma, luat probabil de bastinasii care s-au retras in desisul impenetrabil al junglei. Conform exploratorului si scriitorului australian Ian Idriss, capeteniile merilor, triburi din insulele Oceanului Pacific, erau posesoarele unor asa-numite “buia”, toiege care pareau sa aiba o foarte interesanta proprietate. Astfel, cind, in timpul ceremoniilor, detinatorii le indreptau spre cer, din virful lor tisneau, mai ales inainte de furtuna, o intensa lumina albastra-verzuie, asemanatoare flash-ului fotografic. Pentru realizarea toiegelor “buia” se foloseau trei pietre ovale, a caror compozitie Idriss nu o cunostea, introduse intr-o trestie groasa de bambus. Tot din piatra par a fi confectionate si sferele din virful unor stilpi inalti, care straluceau asemeni unor tuburi de neon peste colibele unui sat de la poalele muntelui Wilhelmina/Noua Guinee, asa cum mentiona, in 1963, C. S. Downyx, autorul surprinzatoarei descoperiri. Beneficiarii originalei instalatii, care intra singura in functiune la caderea noptii, aveau un nivel de dezvoltare echivalent cu ceea ce se considera a fi fost paleoliticul timpuriu. Singurele mijloace care pot fi intrevazute astazi si care ar putea egala performantele enigmaticelor lampi eterne, s-ar putea baza pe energia nucleara. Conditia ar fi, insa, ca realizarea lor sa fie miniaturala, nepericuloasa, extrem de friabila, extrem de usor de folosit si sa nu necesite intretinere. Cum, insa, legendarele felinare nu aveau nevoie, aparent, de nici un fel de combustibil, este mai probabila utilizarea surselor de energie neconventionale, desi aplicatiile practice din acest domeniu se lasa inca asteptate chiar si pentru stiinta actuala. O posibilitate ar putea-o constitui valorificarea asa-numitilor curenti telurici ce curg in profunzimile pamintului si inmagazineaza energii imense, iar o alta – utilizarea cimpului electric, care atinge in orice loc de pe suprafata globului terestru, in medie, 75 de volti pe metru. In momentul in care se apropie furtuna sau inaintea cutremurelor, el poate depasi chiar 4000 de volti/m. Tehnologiile contemporane utilizeaza aproape in exclusivitate prelucrarea la cald a materialelor, fiind mari consumatoare de energie si contribuind la poluarea cu substante nocive a mediului inconjurator. Dovedind un respect mai mare pentru natura, anticii au pus la punct metode de prelucrare a materialelor la rece, fara consumuri excesive de caldura si energie. In favoarea acestei afirmatii vin marturiile referitoare la utilizarea unei tehnici de taiere la rece si a unei tehnici de inmuiere a pietrei.
vineri, 9 septembrie 2011
S-a stricat ceasul Universului!
Autor: Ionel Grama
„… Timpul este legat de lucruri?
Timpul este legat de cuvinte?
Gîndurile sînt timp?
Timpul este însuşi Dumnezeu?“
(Nichita Stănescu)
Problema definirii timpului este deschisă, specialiştii zilelor noastre încercînd încă să dea o explicaţie cît mai completă acestui „ceva” pe care îl măsurăm, îl folosim, dar nu ştim nici ce este, nici de unde vine şi unde se termină. In logica noastră pămînteană, timpul nu poate exista fără spaţiu, cele două variabile fiind direct dependente una de cealaltă. Dar, atunci cînd în calcule introducem viteza, adică raportul dintre spaţiul parcurs şi timpul utilizat pentru efectuarea acestui parcurs, apar deja o mulţime de încurcături. In general, se consideră că nu pot exista viteze mai mari decît cea a luminii, de 300.000 de kilometri pe secundă, deşi se pare că, în infinitul cosmic, unele lucruri se mişcă cu viteze mult mai mari. Dacă un echipaj uman ar face o călătorie prin Univers, cu o viteză apropiată de cea a luminii, cînd ceasurile de la bordul navei spaţiale ar marca trecerea a zece ani de zbor pe Pămînt, vor fi trecut 25 de ani, la 20 de ani de umblat prin cosmos, pe Terra se vor scurge 270 de ani, iar după 30 de ani de zbor printre stele, la înapoiere, nimeni nu va mai recunoaşte vreun membru al echipajului, cum nici ei nu ar mai cunoaşte pe cineva sau ceva, dacă ar mai exista, pentru că se vor fi scurs 3.100 de ani. Ideea nu este chiar nouă, fenomenul fiind abordat încă din 1915, de către Albert Einstein. Nici el nu a fost însă primul care a descris astfel de forme inexplicabile ale scurgerii timpului, Biblia cuprinzînd şi ea, încă de la început, diverse aspecte legate de funcţionarea ceasului cosmic. Iar dacă explicarea acestor fenomene este extrem de grea şi incompletă, o întrebare foarte simplă încurcă şi mai mult lucrurile. De fapt, în ce sens s-a scurs sau se scurge acest timp? Inainte sau înapoi? Greu de răspuns. Dacă ni s-ar proiecta un film cu mişcarea planetelor din sistemul nostru solar, derularea făcîndu-se înainte şi înapoi, nu ne-am da seama de sens, scurgerea timpului fiind aceeaşi. Acest exemplu face parte dintre aşa-numitele fenomene reversibile. Dacă am filma însă modul în care se amestecă cerneala pusă într-un pahar cu apă, atunci, rulînd înainte şi/sau înapoi, după norul de cerneală din apă ne-am da seama de sensul curgerii timpului, fenomenul fiind numit ireversibil. Datorită acestor complexităţi, există mai multe definiţii ale scurgerii timpului: a) sensul termodinamic, în care creşte entropia (gradul de organizare/dezorganizare din univers); b) sensul psihologic, adică ne amintim trecutul, dar nu ne putem aminti nimic despre viitor; c) sensul cosmologic, prin care Universul este socotit într-o continuă expansiune. Ei bine, tocmai la această ultimă definiţie lucurile sînt pe cale să se schimbe.
Trei specialişti în cosmologie, Jose Senovilla, Marc Mars şi Raul Vera, de la universităţile din Bilbao şi din Salamanca, Spania, au ajuns la o concluzie cu totul ieşită din comun: timpul Universului va înceta să mai existe, va dispărea şi toată mişcarea cosmică se va opri, astfel încît totul va încremeni. Cercetătorii au pornit de la afirmaţia că Universul este în continuă expansiune, dar au ajuns la o constatare absolut contrară, conform căreia nu este adevărat că acesta se extinde cu repeziciune şi că, în realitate, timpul este cel care încetineşte continuu şi ne dă impresia că tot ce trece pe lîngă noi s-ar îndepărta cu mare viteză. Este ceva asemănător senzaţiei pe care o avem cînd ne deplasăm pe şosea într-o maşină şi, la un moment dat, reducem viteza. Atunci, celelalte autovehicule, care circulau cu aceeaşi viteză, se îndepărtează, ni se pare nouă cu mare viteză, deşi, în realitate, ele nu şi-au modificat viteza. Concluziile oamenilor de ştiinţă se bazează pe analiza cursului Universului de-a lungul miliardelor de ani, operaţiune efectuată prin studiul luminii diferitelor stele, ce au strălucit cîndva pe firmament şi apoi s-au stins. Gary Gibbson, cosmolog la Universitatea Cambridge, susţine următoarea idee: „Timpul s-a născut în momentul Big Bang-ului. Şi dacă acesta a apărut la un anume moment, poate să şi dispară. Nu este altceva decît efectul invers”. Deocamdată, căutările se află în plină desfăşurare. In ziua de 26 august 2010, un aparat complex, numit AMS (Alpha Magnetic Spectrometer), avînd 4/5 metri şi o greutate de şapte tone, a pornit de la CERN - Elveţia, unde a fost fabricat, spre Kennedy Space Center, Cape Canaveral, de unde îşi va lua zborul în cosmos. In februarie 2011, va fi instalat la bordul Staţiei Spaţiale Internaţionale (SSI) şi va începe una dintre marile aventuri ale umanităţii: vînătoarea de antimaterie.
„Pentru a captura antimateria ascunsă în razele cosmice şi lansată de eventuale galaxii, trebuie să trecem dincolo de atmosfera terestră, deoarece, atunci cînd întîlnesc stratul de aer, interacţionînd, aceste particule se transformă”, a explicat Roberto Battiston, de la Institutul Naţional de Fizică Nucleară din Italia.
In momentul în care primele particule de antimaterie vor fi capturate, oamenii de ştiinţă vor putea afla (în sfîrşit!) dacă există timp, ce este acesta şi încotro curge el. Este posibil oare acest lucru? Fizicianul japonez Michio Kaku ne spune: „In scurta mea viaţă, am văzut de foarte multe ori imposibilul transformat în fapte concrete, aşa încît sînt convins că totul se poate realiza”.
joi, 8 septembrie 2011
Usturoiul - un străvechi şi miraculos remediu
Autor: Iuri Floroiu
Dacă grenadierii lui Napoleon Bonaparte purtau în raniţă bastonul de mareşal, pentru a avea energie, forţă şi curaj în luptă, redutabilele legiuni romane nu plecau în campanie fără… usturoi.
Cu mii de ani mai înainte, în Egipt, constructorii piramidelor îşi menţineau sănătatea şi vigoarea trupului folosind în alimentaţie tot foarte mult... usturoi. Părintele medicinei moderne, Hipocrat, folosea pentru tratarea infecţiilor, a rănilor şi a bolilor intestinale... usturoiul. In Evul Mediu, în lupta contra duhurilor malefice şi a vampirilor, „arma” supremă era, de asemenea, usturoiul! Acum însă, în zilele noastre, „proprietăţile magice” ale acestuia au fost explicate de ştiinţa modernă, care a demonstrat că aburii sulfuroşi emanaţi de acesta ucid bacteriile şi virusurile, dezinfectînd şi aerul, şi trupul. Studiile efectuate asupra usturoiului au descoperit că el conţine 200 de substanţe active (vitamine, minerale, aminoacizi, enzime), dar două componente principale au o puternică acţiune terapeutică: allicina şi compuşii bioactivi, care conţin sulf. De asemenea, în usturoi se găseşte şi o cantitate apreciabilă de seleniu. Allicina, antibiotic şi antifungic, cu cele mai benefice efecte pentru sănătate, se produce în momentul în care căţeii de usturoi sînt tăiaţi sau zdrobiţi. Cu cît sînt pisaţi (tăiaţi) mai bine, cu atît se produce mai mult allicină, iar influenţa terapeutică va fi mai puternică şi, întrucît aceasta dispare rapid după producere, este indicată consumarea usturoiului în stare proaspătă sau adăugarea lui la mîncare abia atunci cînd aceasta este gata, fără a-l mai fierbe. Compuşii bioactivi bogaţi în sulf nu se distrug atît de repede ca allicina (proprietăţile lor terapeutice păstrîndu-se şi în timpul gătitului), dar nu au aceeaşi valoare terapeutică, ei fiind totuşi eficienţi pentru sistemul circulator. Conform studiilor, aceştia ajută şi la scăderea colesterolului nociv, susţinînd astfel sistemul cardiovascular.
In concluzie, usturoiul este un puternic antioxidant, ajută la metabolizarea grăsimilor, la prevenirea cancerului (inclusiv cel de stomac, de piele, la sîn, esofagian, bucal şi de colon), stimulează sistemul imunitar, previne atacurile cardiace, diminuează presiunea sangvină, luptă împotriva unor afecţiuni precum artrita, astmul, răceala, gripa, insomnia, sinuzita, ulcerul, reîntinereşte ficatul etc. Efectele secundare ale usturoiului sînt puţine, astfel încît persoanele alergice la usturoi pot manifesta prurit, febră şi/sau dureri de cap. Usturoiul poate interacţiona cu medicamente anticoagulante şi din această cauză nu se recomandă consumarea lui înainte de intervenţii chirurgicale. De asemenea, este bine ca mamele care alăptează să-l elimine din alimentaţia lor, deoarece alterează laptele şi îi provoacă sugarului colici.
După mai multe studii, s-a constatat că un căţel de usturoi (5 g) consumat zilnic ţine cancerul la distanţă. Astfel, la micul dejun, felia de salam sau de brînză de pe tartina cu unt poate fi înlocuită cu un căţel de usturoi „mai dezvoltat”, dar tăiat foarte mărunt.
Reţete pentru folosirea usturoiului în scopuri terapeutice sînt extraordinar de multe şi sînt consemnate încă din Antichitate. Cert este însă faptul că această plantă-miracol se poate folosi ca infuzie, decoct, prişniţă, frecţie, tinctură, tonic general, iar rezultatele apar în majoritatea cazurilor. Este foarte important să consumaţi usturoiul de cîte ori aveţi ocazia, iar dacă mirosul specific este o problemă, zdrobiţi între dinţi o boabă de cafea sau mestecaţi cîteva frunze de pătrunjel. Ca alternativă la planta crudă există, chiar dacă nu sînt la fel de eficiente, praful şi capsulele de usturoi.
Iată cum o plantă, precum Allium sativum – usturoiul, a traversat graniţele dintre medicină, magie şi alimentaţie, impunîndu-se ca un remediu miraculos, ieftin şi la îndemîna oricui. Poate din această cauză („subminarea intereselor marilor concerne farmaceutice”) minţile bolnave care au „inventat” diabolicul Codex Alimentarius vizează interzicerea acestei plante-medicament.
Doina inchisorilor
de Simion Lefter
Du–te dorule cu bine,
La parintii mei din sat
Si le spune ca feciorul
Lor, a fost întemnitat.
De–i vedea plângând pe mama,
Lânga vatra în pridvor,
Sterge–i ochii cu naframa,
Spune–i ca de ea mi–e dor.
De–i vedea plângând pe tata,
Pe carare la izvor,
Suferinta i–o alina,
Spune–i ca de el mi–e dor.
Du–te dorule, cu bine,
La iubita mea din sat
Si îi spune ca iubitul
Ei, a fost întemnitat.
Du–te dorule prin lume
Si te'nalta pân'la cer,
Si la toata lumea spune,
C'a învins "Garda de Fier".
Etichete:
Legiunea Arhanghelului Mihail,
Neam,
Poezie,
Renastere
vineri, 2 septembrie 2011
joi, 1 septembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)