sâmbătă, 30 aprilie 2011

Ivdel, Katân-ul Basarabiei


Acesta e numele unei închisori din regiunea Saratov a Federaţiei Ruse.
Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 “pentru trădare de Patrie” (care “patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.
Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.
Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi.
Motivele erau diverse.
La 22 iunie 1941 din celule au fost scoase câteva mii de “români” (aşa le ziceau sovieticii basarabenilor) şi i-au împuşcat, drept răzbunare pentru faptul că România “năvălise în URSS”.
Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost “executaţi 15.000 de ostatici şi prizonieri români” (din cartea “Săptămâna roşie” de Paul Goma).
La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare.
Basarabenii erau lichidaţi cu miile, în aceeaşi zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai “pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc.
În cartea “Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a tatălui său, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), împuşcat la Ivdel, în care, cinic, “medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu “un grav ulcer stomacal”, recomandându-i “dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă.
Recomandarea tratamentului cu “dietă” a fostului primar de Malovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de “medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.
La “Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, au fost lichidaţi foştii membri ai Sfatului Ţării, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), “foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…
La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: “vrag naroda” (“duşman al poporului”).
Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus?
Cum s-a manifestat “duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Gheorghe Buruiană de la biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făceau lucrarea acesta cunosc.
Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, “eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.
Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel au fost executaţi peste 20 000 de basarabeni.
Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica.
Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (pentru ostaşii Armatei Române), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.
Gropile comune de lângă închisoarea de acolo sunt pline cu oseminte de basarabeni.
Guvernul Republicii Moldova are o datorie: să înalţe un monument în memoria concetăţenilor noştri exterminaţi la Ivdel, unde conducătorii ţării s-ar deplasa cu anumite ocazii pentru a depune acolo jerbe de flori.
E necesară o înveşnicire a memoriei celor masacraţi în acest penitenciar din actuala regiune Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
El e Katân-ul nostru.
El e pariul memoriei noastre cu istoria relativ recentă, pentru care trebuie să facem totul ca ea să reţină sacrificiul înaintaşilor, dar şi ţinerea noastră de minte.

Nicolae Dabija

Vescan - Dansez cu pozele vechi

Melodie necenzurata!

Marea viziune a istoriei contemplată de Căpitan apare
şi mai clară in „însemnări de la Jilava". Scrie el în acele
întunecate momente:
„Caracteristica timpului nostru: Ne ocupăm cu lupta
dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Sfântului
Duh şi poftele firii noastre pământeşti. Ne preocupăm
şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile
împotriva Diavolului şi păcatului. Toţi oamenii mari ai
lumii de ieri şi de azi: Napoleon, Mussolini, Hitler etc.
sunt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe. Mişcarea
Legionară face excepţie, ocupându-se, dar insuficient, şi
de biruinţa creştină în om, în vederea mântuirii lui.
Nae Ionescu - Fenomenul Legionar

Cargo - Ca o stea

vineri, 29 aprilie 2011

Hiperboreea lui Apollo era...Dacia


Dupa legendele antice, Hiperboreea era localizata dincolo de punctul de unde sufla vantul de nord, Boreas. Sa analizam un pic aceasta afirmatie mitica.
Zeii grecilor, nu traiau prea departe de tara acestora.. Ei salasluiau in Dacia, tara din care plecasera de fapt, aheii spre Elada ( actuala Grecie). Acolo, la nord de Istru, traisera titanii si tot acolo, vestitele amazoanele aveau o tara in care conduceau numai femeile. Tot de peste Istru sufla si vantul de nord- Boreas, care trecea peste Marea Neagra, strabatea stramtorile Bosfor si Dardanele, ajungand in Grecia!
"La nord de Tracia", scrie Herodot, "ce fel de oameni locuiesc, nimeni nu poate sa stie; atat dar se pare ca dincolo de Istru exista pamant nelocuit si infinit" .
Toate aceasta ne arata ca limita orizontului geografic al grecilor antici, se intindea doar pana la Dunare (Istru)
De altfel si respectabilul istoric Arthur Weigall este de aceeasi opinie cand referindu-se la expeditia lui Alexandru Macedon la Dunare, spune: "Era aventura indrazneata, care ar fi putut prea bine pune capat carierei sale (a lui Alexandru Macedon –n.n) inca de la inceput ... (expeditia –n.n) fusese intreprinsa in mare parte pentru a putea afirma ca el traversase marele fluviu care fusese ca o bariera pentru aventurile septentrionale ale lui Filip si formase linia admisa intre lumea cunoscuta a grecilor si nordul nestiut. Alexandru insusi, considera acest fapt ca fiind de mare importanta, caci pe tarmul marelui fluviu (Istru/ Danubius/Dunarea – n.n) el celebra un impresionant serviciu religios, oferind sacrificii lui Zeus, Herakles si divinitatii Dunarii"
Legendele cele sacre ale antichitatii clasice plasau patria lui Apollo in Hiperboreea(Aristotel chiar numindu-l Apollo-hiperboreu). Tot in Hiperboreea se nascuse si mama sa Latona/Leto/Letea, pe o insula vestita in toata antichitatea pentru cultul ei inchinat lui Apollo. Aceasta insula se numea Leuke (Alba) actuala Insula a Serpilor din dreptul varsarii Dunarii in Marea Neagra. Pe aceasta insula se afla cel mai mare si mai vestit templu a lui Apollo din toata antichitatea despre care vorbeste Hecateu Abderita.

Tot de hiperboreeni se leaga si istoria infiintarii templului apolinic de la Delos precum si a celui din Delphi
Ca centrul cultului apolinic se afla in Hiperboreea dacica, ne-o dovedeste si faptul ca cei mai cunoscuti profeti apolinici Olen si Abaris erau hiperboreeni. Olen a fost conducatorul hiperboreenilor care au fundat templul lui Apollo din Delphi precum si primul poet hieratic al Greciei, unde la dus apostolatul sau pentru credinta apolinica. El a compus mai multe imnuri sacre in onoarea lui Apollo, in care amintea si despre hiperboreenii care mergeau in pelerinaj la Delos insotind femeile pioase care erau inchinate templului de acolo. Tot lui i se atribuie si infiintarea hexametrului (ritm de vers)
Abaris, alt profet apolinic din partile Hiperboreei, a starnit o adevarata senzatie in randurile grecilor prin viata frugala si prin dreptatea-i caracteristica. Numai ca aceste doua caracteristici sunt aplicabile si anahoretilor geto-daci, acelor ktistai si capnobatai despre care vorbeste Strabon care duceau o viata de meditatie si apropiere de Zeu. In ceea ce priveste dreptatea, aceasta este trasatura de baza prin care Herodot ii desparte pe daci de ceilalti traci. El spune: "dacii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci". Acest Abaris, calatorind prin tinuturile Greciei in timpul apostolatului sau pentru intarirea credintei apolinice introdusa de Olen, arata tuturor o sageata de aur despre care zicea ca e simbolul lui Apollo. Este foarte captivant de stiut ca dacii vedeau sageata ca pe un simbol zamolxian, prin urmare Apollo si Zamolxe par a fi unul si acelasi zeu. In sprijinul acestei ipoteze, pledeaza si epitetul de "hiperboreu" atribuit atat lui Zamolxe - dupa cum aflam din scrierile lui Clement din Alexandria, cat si lui Apollo - dupa cum aflam din scrierile lui Aristotel.

Hiperboreea – polul spiritual al lumii
Polul getic, este o denumire asociata cu Hiperboreea in toate textele antice care se refera la acest subiect. El defineste de fapt ideea de Centru al Lumii, ca pol spiritual, asemanator Insulei Fericitilor din mitologia greaca, adica locul unde pamantul este in stare sa comunice cu cerul, de fapt un spatiu mitico geografic, cosmic si teluric in acelasi timp.
Sub acest aspect era perceputa Hiperboreea de catre grecii din epoca antichitatii clasice. De fapt, marturia lui Pindar ne lamureste in acest sens: "nimeni, nici pe pamant, nici pe mare, nu putea descoperi calea minunata care duce spre tinuturile hiperboreilor" (Piticele, X.29). Aceasta depozitie ne spune si altceva dar, ea marturiseste despre orizontul limitat al cunostintelor geografice elene; ceea ce se afla in nodul Dunarii era pentru ei inca la inceputul perioadei clasice un mister si tinea de geografia mitica nu de geografia reala.
Conform aceluiasi Pindar, hiperboreenii erau o semintie sfanta, scutita de maladii si batranete, care nu cunosteau razboiul (dar, il vor invata mai tarziu devenind unii dintre cei mai aprigi luptatori ai antichitatii).
Prin urmare, Pindar si nu numai el, ne descopera o Dacie/Hiperboreea, mistica in care oameni duceau un trai paradisiac de inceput de timp, de epoca de aur a omenirii
"Pe-un picior de plai
Pe-o gura de paradis..."
. Miorita noastra nu ne induce in gresala! Aceasta balada a geniului popular, fie ea antica, fie medievala, valorifica o traditie foarte veche confom careia Dacia/Hiperboreea era un tinut paradisiac, plaiul teluric devenind in ordinea lucrurilor sacre, gura de paradis.
As dori sa mai mentionez ca Medicii lui Zamolxe erau renumiti in toata lumea antica si mai priceputi decat grecii in tratarea diferitelor afectiuni cum ne spune Platon: "Vazand ca Harmide e de aceeasi opinie cu mine prinsei inima, imi regasii increderea in mine, putin cate putin, ma inflacarai si ii zisei: tot asa si cu descantecul cesta, Harmide: l-am invatat in oaste de la un doctor thrac, unul din ucenicii lui Zamolxe, despre care se spune ca au puterea sa te faca nemuritor. Acest trac spunea ca doctorii greci au mare dreptate sa faca observatia de care pomenii. Dar, adauga el, Zamolxe, regele nostru , care este zeu, spune ca precum nu se cade sa incercam a vindeca ochii fara sa ne ocupam de cap, ori capul fara trup, tot astfel nu se cade a incerca sa vindecam trupul fara sa vedem de suflet, si ca tocmai din pricina asta sunt multe maladii la care nu se pricep doctorii greci, fiindca nu cunosc intregul de care ar trebui sa se ingrijeasca. Caci daca cesta ar merge rau,, este peste putinta ca partea sa mearga bine" (Charmides)
La cesta adaugam si faptul ca cam toti marii invatati ai Greciei antice au fost initiati in Tracia cei mai cunoscuti fiind Aristotel si Pitagora!
Inchei afirmandu-mi credinta ca Dacia a fost intr-o vreme, pierduta pentru noi in negurile istoriei, centrul spiritual si cultural (civilizator) al lumii vechi. Daca am privi cu luare aminte trecutul, si astfel sa invatam din el, credinta mea este ca am putea redeveni ceea ce am fost candva. Numai ca asta se poate doar prin revenirea la valorile fundamentale ale neamului nostru, nu prin adoptarea docila a "normelor" europene sau americane care ne fura ochii in fiecare zi !

Autor: Zamolxe

Rappa - Poetul Nu Cerseste

Asia - Un continent geto-dac

Nicoleta Roman - Mocirita

joi, 28 aprilie 2011

De ce a murit naţionalistul Eminescu


Eminescu a atras una dintre cele mai complexe manevre de dezinformare şi intoxicare specifice domeniului serviciilor speciale. Posteritatea sa a fost deformată şi manevrată de toate regimurile politice care s-au succedat în România
Cea mai însemnată parte a activitaţii sale a fost dedicată gazetăriei şi politicii. Din 1876 devine ziarist profeşionist – ocupaţia sa principală pană la sfarşitul vietii. Debutează la Curierul de Iaşi apoi, în 1877 este redactor la Timpul, din 1880 redactor şef şi redactor pe politică pană în1883. În mod brutal, în iunie 1883, munca sa este întreruptă şi este întrodus cu forţa într-un ospiciu. Poliţia, sub comanda Puterii de stat, îl transformă astfel pe Eminescu într-unul dintre primii deţinuti politici ai statului modern român. Oricum, este primul ziarist căruia i se pune caluş în gură în această manieră dură.
Mihai Eminescu a fost un geniu, cu o imensă şi cutremurătoare capacitate de a vedea, în profunzime lumea, existenţa şi fenomene sociale, politice şi economice ale vremii sale.
M-am întrebat de ce oare el, Eminescu, nu a scris o singură poezie referitoare la Răzbiul de Independenţă, atunci în 1877- 1878, ceva asemănător lui V.Alecsandri….
Pentru că a înţeles că în 1877 am făcut o mare greşeală: am intrat în război de partea ruşilor, când armata acestora era învinsă peste Dunăre, am avut cheltuieli şi pierderi de război enorme, contribuţia esenţială la această victoria au dat-o ţăranii români, talpa de jos a ţării, cu un număr imens de morţi… peste 100.000 Nu au dat-o nici ruşii, nici politicienii români, sau clasa de sus, superpusă, profund coruptă, lipsită de valoare(ca şi astăzi) şi imorală, cum o numea Eminescu.
Pentru ce s-au jertfit atunci aceşti tineri români în Războiul pentru Independenţă ? Ca Basarabia să rămână în continuare la ruşi, iar pe aceştia să nu-i mai putem scoate din ţară? Acesta a fost câştigul tinerilor care şi-au dat viaţa pentru Independenţa ţării. Da, după acest Război ne-am reluat, ne-am adus la pământul mamă al Ţării Dobrogea, care şi aşa, prin prăbuşirea Imperiului Otoman în deceniile următoare ar fi revenit acasă.
Dar ce ar fi trebuit să facem?
Ar fi trebuit să ne fi aliat cu turcii împotriva ruşilor ca să ne fi câştigat Basarabia, cu condiţia ca după război turcii, să ne redea Independenţa şi Dobrogea. Acesta ar fi fost un exemplu de geniu politic!
Sau după ce Carol I a primit celebra telegramă, de la Ducele Nicolae, prin care acesta îi cerea ajutor, căci altfel armata rusească ar fi fost zdrobită, să nu ne fi grăbit, neinspirat, să le sărim în ajutorul ruşilor, ci să le fi pus condiţia, ne daţi înapoi Basarabia sărim în ajutorul vostru şi vă salvăm, nu ne daţi Basarabie nu sărim în ajutorul vostru, ba chiar ne aliem cu turcii.
După Congresul de la Berlin din 1878, când Basarabia a fost oferită pe tavă Rusiei, revolta lui Eminescu, acest genial patriot, atinge paroxismul. Agenţii Ohranei ţariste îşi intensifică urmărirea lui, după cum arată arhivele de la Sankt-Petersburg.
Germania dorea să atragă Regatul Român prin intermediul Vienei. Rusia avea interese opuse în regiune. În 1883, Alexandru de Battenberg, principele Bulgariei, este înlăturat, iar Stambulov a propus încoronarea lui Carol I pe tronul de la Sofia. Viena dorea acelaşi lucru, pentru îndepărtarea Bucureştiului de Transilvania. Rusia proiecta un nou regat, alcătuit din Bulgaria, Rumelia, Macedonia şi Dobrogea.
Cancelarul Otto von Bismarck l-a primit în audienţă pe ambasadorul Petre Carp şi i-a spus că Regatul Român trebuie să privească spre Orient şi să lase Transilvania în pace. Carp a făcut o excelentă prezentare în faţa cancelarului Bismarck, pe care îl informează cu privire la răpirea Basarabiei, a judeţelor Cahul, Ismail şi Bolgrad, despre ortodoxie şi despre strategiile de deznaţionalizare a românilor, aplicate de ruşi, cu mult mai periculoase decât politica de maghiarizare.
Eminescu a intuit perfect marile jocuri geopolitice ale vremii.
El duce campanii de presa dedicate chestiunii Basarabiei, critică aspru Parlamentul pentru înstrăinarea Basarabiei, este intransigent atât fată de politica de opresiune ţaristă (,,o adâncă barbarie“) cât şi faţă de cea a Imperiului Austro-Ungar
În 1882, Eminescu participă la fondarea unei organizaţii cu caracter conspirativ, înscrisă de faţadă ca ,,Societatea Carpaţii“
Considerată subversivă de serviciile secrete vieneze, organizaţia din care facea parte Eminescu este atent supravegheată.
,,Societatea Carpaţii“ era un adevarat partid secret de rezervă, cu zeci de mii de membri, care milita pe faţă pentru ruperea Ardealului de Imperiul Austro-Ungar şi realipirea la Ţară
Eminescu, redactorul principal al ziarului „Timpul“, a facut propunerea de a se încredinţa studenţilor transilvaneni de naţionalitate româna sarcina, pe timpul vacanţei lor în patrie, să contribuie la formarea opiniei publice în favoarea unei ,,Dacii Mari“. Domnul Sacanurea, redactorul adjunct de la „Romana libera“, a dat citire mai multor scrisori din Transilvania adresate lui, potrivit carora românii de acolo îi asteaptă cu braţele deschise pe fraţii lor“. (Arhivele St. Buc., Colecţia xerografii Austria, pach. CCXXVI/1, f.189-192, Haus – Hof – und Staatsarchiv Wien, Înformationsburo, I.B.- Akten, K.159)
O notă informativa a baronului von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la Bucuresti, denunţa articolul lui Eminescu din „Timpul“, privitor la expansiunea catolicismului în România. În 1883, Eminescu realizeaza un tablou al maghiarizarii numelor româneşti în Transilvania şi îl ridiculizeaza pe regele Carol I pentru lipsa sa de autoritate.
Să nu uităm că la sãrbãtorile nationaliste de la Iaşi, de la începutul lui iunie 1883, au iritat puterile centrale. Atunci s-a dezvelit statuia lui Stefan cel Mare şi Eminescu, perfect sãnãtos, a citit la Junimea poemul sãu Doina. Alãturi de Eminescu s-a aflat si Petre Grãdisteanu, care a avut un discurs la fel de înflãcãrat şi patriotic.
Dacă anul1883 era un an al noilor proiecte de alianţe europene pentru politicienii şi casa regală română, nu era şi pentru Eminescu. El prezinta politica de maghiarizare a numelor româneşti din Transilvania şi îl critica vehement pe Carol I pentru lipsa de implicare. Tot ce scria era însă urmărit atent la Palatul Regal.
Ziua de 28 iunie 1883 este o zi foarte importantă pentru istoria şi politica României nu doar datorită arestării lui Eminescu. Exact în această zi, Austro-Ungaria a rupt relatiile diplomatice cu statul român timp de 48 de ore, iar von Bismark i-a trimis o telegramă lui Carol I, prin care Germania ameninta cu razboiul, în timp ce Rusia cerea, de asemenea, satisfacţii.
Regele şi regina Elisabeta, primul-ministru Ion C. Brătianu, Petre Carp şi Titu Maiorescu pleacă în Germania să potolească spiritele. D. A. Sturza, ministrul afacerilor externe, ministrul C. Stătescu şi Petre Grădişteanu se duc la Viena. Aici, Grădişteanu îşi cere scuze personal pentru că a organizat la Iaşi dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde s-a citit “Doina” lui Eminescu. Tot ce se făcea aici se ştia în cele trei capitale de imperii. Aşa că trebuiau “potoliţi” naţionaliştii. Începe arestarea ziariştilor, iar lui Eminescu i s-a pregătit casa de nebuni. Ziarul “L’Independence Roumaine” este închis, iar redactorul şef Emil Galli este expulzat din ţară. Societatea “Carpaţii” a fost desfiinţată. Grigore Ventura, alias Rică Venturiano, Simţion, Chibici, Ocăşeanu şi Siderescu – toţi îl vor trăda pe Eminescu în dezastrul lui, îi vor pune şi cămaşa de forţă….. ca prieteni

Dar cum îşi justifică lumea politică de atunci, în frunte cu Maiorescu acţiunea lor? Foarte simplu: Sotia lui Slavici, doamna Szoke, trimite lui Maiorescu un bilet cu urmãtoarea rugãminte: “Domnul Eminescu a înnebunit. Vã rog faceti ceva sã ne scapăm de el”.
Ca urmare, la 28 iunie 1883 M. Eminescu, fără nici o verificare prealabilă a spuselor cucoanei sus amintite, este luat pe sus de poliţie şi băgat cu forţa la ospiciu. Sunt încălcate deşigur toate normele legale şi ale logicei elementare, i se înscenează unul dintre cele mai murdare procese de defăimare şi lichidare civilă, la care au participat inclusiv ,,apropiaţi“ interesaţi prin diferite mijloace.
Alexandru Macedonski în numãrul din luna august al revistei Literatorul, publicã o epigramã despre boala lui Eminescu.
Un X… pretins poet – acum
S-a dus pe cel mai jalnic drum…
L-as plânge dacã-n balamuc
Destinul sãu n-ar fi mai bun
Cãci pânã ieri a fost nãuc
Si azi nu e decât nebun.
Au urmat, manifestatii publice cu torţe şi gemuri sparte la casa lui Macedonski. Bastonat de prin cafenele, oprobiul public a atras multã lume în aceste evenimente.
Guvernul a desfiintat ,,Societatea Carpaţii“ chiar la cererea reprezentantului Austro-Ungariei la Bucureşti, baronul Von Mayr, cel care se ocupa cu spionarea lui Eminescu. Odata cu arestarea şi înternarea la balamuc a lui Eminescu au fost organizate razii şi percheziţii ale sediului „Societatii Carpaţii“ au fost devastate sediile unor societaţi naţionale, au fost expulzate persoane aflate pe lista neagră a Vienei şi au fost intentate procese ardelenilor. Exact în această zi trebuia de fapt să se semneze Tratatul secret de alianţă dintre Romania şi Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Tratatul însemna aservirea României Austro-Ungariei în primul rând, ceea ce excludea revendicarea Ardealului.
Ce urmeaza în anii următori este un cosmar – bine regizat, în care rolurile sunt asumate de personajele politice ale vremii. Distrugerea lui Eminescu este deliberată şi va duce la moartea sa. Poliţia i-a sigilat casa, Maiorescu i-a ridicat manuscrisele şi toate documentele – cică să nu fie distruse – depunându-le la Academie după ani buni. Eminescu nu şi-a mai văzut niciodată corespondenţa, cărţile, notele. În manuscrisele din acei ani, cele care au scapăt nedistruse de Maiorescu sunt însemnări derutante, care arată nivelul la care era hotărât să acţioneze Eminescu ca lider al „Societaţii Carpaţii“. Planurile lui Eminescu vizau contracararea consecinţelor unei alianţe a Casei Regale din România cu lumea germană, proiecte cu adevărat ,,subverşive“, mergând până la o răsturnare a lui Carol I.
Se lansează zvonul nebuniei inexplicabile, se insista pe activitatea sa poetico-romantică, se inventează povestea unei boli venerice. Este apoi otravit lent cu mercur, sub pretextul unui pretins tratament contra sifilisului, este bătut în cap cu franghia udă, i se fac băi reci în plină iarnă, este umilit şi zdrobit în toate felurile imaginabile. Nu mai are unde să scrie, se resemnează cu situaţia sa de condamnat politic şi îşi asumă destinul – nu fără însă a lupta până în ultima clipa. În 1888, Veronica Micle reuşeşte să îl aducă pe Eminescu la Bucureşti, unde urmează o colaborare anonimă la câteva ziare şi reviste, iar apoi, la 13 ianuarie 1889, ultimul text ziaristic al lui M. Eminescu: o polemică ce va zgudui guvernul, rupând o coaliţie destul de fragilă, de altfel, a conservatorilor (care luaseră, în fine, puterea) cu liberalii. Repede se află, însă, că autorul articolului în chestiune este „bietul Eminescu“. Şi tot atât de repede acesta este căutat, găsit şi înternat din nou la balamuc, în martie 1889. Astfel, Eminescu este scos complet din circuit, iar opera sa politică pusă la index.
Pentru curiozitatea noastră ştiinşifică să vedem care sunt urmările otrăvirii cu mercur asupra unei persoane anterior normale; toxicitatea data de mercur se manifesta la oameni printr-un tremur al extremitaţilor, într-un fel asemănator celui etilic, inflamarea ginsiilor şi salivaţia abundenta, şi simptome psihiatrice: schimbări de personalitate, anxietate, iritabilitate, excitabilitate, ertism, pierderea memoriei, slabiciune, oboseală şi ameteli datorita afectării sistemului nervos central şi periferic.
Mai apar parestezii, afectarea câmpului vizual, surzenie cât şi un mers specific, ataxic.
Dacă vedem cum este descris Eminescu în ultimii lui ani de viaţă înţelegem că efectul toxic al mercurului îl afectase. Regele Carol I, Maiorescu şi toţi duşmani lui învinseseră; otrăvirea cu mercur a marelui nostru om politic, poet şi ziarist a reuşit. Duşmanii naţiunii noastre nu mai aveau de ce să se teamă.
Ca o paranteză, va pot spune că şi cavităţile dentare umplute cu mercur pot da fenomene de intoxicare…dar atunci când i se toarnă cuiva mercur pe gât sub scuza perversă că-l tratezi de sifilis?
Defaimarea sa nu a încetat nici astăzi, la mai bine de 120 de ani de la uciderea sa. Adevarate campanii continuă şi azi. I se fac rechizitorii şi procese de intenţie şi este denigrat de anti-români. Să vedem numai unul dintre cei care are ce are cu M.Eminescu, el, H. R. PATAPIEVICI fiind preşedintele Institutului Cultural Român!!!!!1
“Românii nu pot alcătui un popor pentru că valorează cât o turmă: după gramadă, la semnul fierului roşu …” “…. feţe patibulare … maxilare încrancenate… … guri vulgare …. trăsaturi rudimentare …. o vorbire agramată şi bolovanoasă … “
Din volumul sau “Politice” publicat la Humanitas în 1996
Şi la ce surprize să ne mai asteptam din partea patibularului Patapievici care scrie: “Româna este o limbă în care trebuie să încetăm să mai vorbim” ? Dupa el “Eminescu este cadavrul nostru din debara.” !! ( Din civicmedia.ro Jan 15, 2007 Adevarul despre Eminescu)
Revoluţia sociologică din învăţământul superior care a avut loc după 1990 a adus azi la putere în România „studioşi” care fac alergie la auzul cuvântului naţie – naţionalism şi sunt gata să pună mâna pe constituţie şi s-o aplice aşa cum vor ei, când aud cuvintele : Dacia, tradiţie, patriotism; aşa că Eminescu nu mai poate exista în această Tară „a dânşilor”. Din punct de vedere politic, azi, pentru „adevaraţii intelectuali români” Eminescu pare a fi irecuperabil.
Pentru ei, Eminescu nu ne mai poate apărea decât ca exasperant de învechit. Or, se ştie, supremul argument împotriva cuiva, azi, este sentinţa „eşti învechit”. Iar cultura română din ultimii ani, în lupta pentru întegrare euro-atlantică, nu se doreşte decât să se scape de tot ce este „învechit”. Pentru nevoia de chip nou a tinerilor care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara. (H.-R. Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în Anul Caragiale în Flacăra, nr. 1-2, 2002, p.86)
Şi totuşi pentru noi, cei ce nu vrem să facem parte din categoria favorizată a „intelectualilor români” de azi, crezul şi, implicit, îndemnul lui Eminescu rămâne, peste timp, ca un memento sculptat în cuvinte nemuritoare a căror semnificaţie este la fel de actuală acum, aşa cum a fost în secolul trecut: „În România totul trebuie dacizat”.
Sursa: dacialibera.com

Veritasaga - Scrisoare de departe

Hora Staccato de Grigoras Dinicu

Pe 3 aprilie 1889 s-a nascut Grigoraș Dinicu, compozitor, violonist român ( d. 28 martie 1949 la București).A fost un violonist virtuoz și un cunoscut compozitor român. Este cunoscut în toată lumea mai ales pentru compoziția sa din 1906, Hora staccato. Violonistul Jascha Heifetz afirma despre Dinicu că este cel mai bun violonist pe care l-a ascultat vreodată.

Tudor Gheorghe – Schimbare

miercuri, 27 aprilie 2011

Astepti ceva?

Motto:Faptele sunt precum niste facturi. E simplu. Ai facut ceva bun, astepti o rasplata, ai gresit...te asteapta o pedeapsa. Si uite asa stau lucrurile in echilibru, de la inceput pana la sfarsit!

Budhistii cred ca nu trebuie sa astepti nimic, caci ori ce te leaga de efemer te va face sa suferi. Uite de exemplu, ii faci unuia un bine, automat astepti, din partea lui ceva, un zambet, o multumire, un serviciu...macar o strangere de mana. Daca nu exista aceasta reciprocitate t-i se spulbera sistemul de valori. Cazi in depresie, te chinuie intrebari ascutite: „De ce? Adica ma ia de prost, eu am facut atatea si el...nimic!”. Ai senzatia ca cineva ti-a furat valoarea! Maestrii cred, ca atunci cand faci ceva pentru un semen de al tau, este bine sa-i pretinzi un pret, concret sau simbolic, astfel te dezlegi de cel caruia i-ai dat. Vine omul la tine si te roaga sa-l ajuti intr-un fel. „ Ok, dar vreau sa-mi dai pentru asta, un mar”! Da, da, in subconstientul tau el s-a achitat de datorie, strict pentru serviciul facut si te scutesti de dezamagirile pe care prietenii tai, parca se simt obligati sa t-i le administreze.
Vezi, nici nu e atat de greu. Intr-o prima octava, daca renuntam la a mai conditiona gesturile, faptele sau gandurile noastre de ale celorlati, am trai un pic mai linistiti, mai fericiti. Lucrurile se complica atunci cand marfa tranzactionata sunt sentimentele. E greu sa accepti ca iubesti cu o pasiune devoranta pe cineva care nu da doi bani pe tine. E frumoasa, incerci sa o impresionezi cu umorul tau, cultura, masina, banii, sacrificiile pe care esti gata sa le faci, renunti la vise, te certi cu lumea, te faci distribuitor de flori, actionar la magazinul de bijuterii, incepi chiar sa-l citesti pe Sade, iar ea...fuge cu derbedeul ala nespalat si obraznic, sau mai rau, tu o iubesti atat de mult incat stai ca pechinezul pe langa ea intuindu-i fiecare dorinta, iar ea dupa ce se desparte de tine politicos, pupandu-te pe obraz, se suie in merecedesul ca o balena alba, condus de nu stiu ce principe de la Strehaia...
De cate ori nu te-ai simtit nedreptatit de viata, adica tu ai urmat toate regulile si ale oamenilor, si ale lui Dumnezeu, ai fost in banca ta, nu ai suparat pe nimeni, ai invatat, ai devenit cel mai bun in meseria ta, si vine superficialul ala, fiul risipitor, rebelul care nu respecta pe nimeni si nimic, lenesul care iti ia coroana, te lasa cu buza umflata, toti trec pe langa tine si abia daca te observa, sedusi fiind de un...nici nu mai ai cuvinte...Suferi, iti frangi mainile. Succesul lui te otraveste, ai vrea sa moara...Bucuria lui e cockteil de cioburi pisate pentru tine. Ura te cuprinde pana te distruge...Ce pret imens pentru o biata asteptare, de bun simt, de altminteri.Sau, iti cresti cu greu copiii, ii inveti ce-i mai bine pentru ei, le dai totul, si cand se fac mari, pleaca la casa lor. Stai atunci singur si tresari de fiecare data cand suna telefonul, dar e un prieten, sau vecina...Te gandesti cate ai facut pentru ei...macar o data pe saptaman sa vina si ei la cina, asa ca pe vremuri. E atata singuratate in viata ta pentru ca te simti sarac. Ai tot dat dar, nu ai primit nimic. La intrebarea asta fundamentala si eterna, Hristos a dat un raspuns sublim din care ne mai putem hrani si astazi.: „ pasarile cerului, canta toata ziua, nu-si fac nici o grija, oare nu gasesc ele in fiecare zi hrana, sau crinii, cine se poate lauda cu vesminte mai frumoase ca ale lor, daca Domnul are grija de toate acestea, cum oare ar putea su nu se ingrijeasca de copiii lui!?”. Secretul e simplu: pasarile nu asteapta nimic in schimb, nici crinii, nici trandafirii, natura isi canta opera total dezinteresata si tocmai de aceea primeste tot ce are nevoie! Ti-am scris toate astea, acum, pentru ca am primit odata un cadou inestimabil,pe care vreau sa-l impart cu voi, si ca sa nu ne dazamagim reciproc va spun si pretul, il veti gasi in randurile de mai jos:
„ Azi nu sunt ingrijorat,
Sunt recunoscator pentru tot ce am,
Lucrez cu severitate asuprea mea,
Sunt bland si generos cu semenii mei”!

Oreste Teodorescu - Revista Tango

Veritasaga - Ce e frica

Cateva marturii de dincolo de moarte…


Ce se intampla cu omul dupa ce moare? Iata o intrebare care preocupa omenirea de multa vreme. Deutsche Welle relateaza ca pentru 60% dintre germani moartea este un subiect tabu, insa 30% se gandesc frecvent la moarte si la ce este dincolo de ea, la ce se intampla cu trupul, cu omul care paraseste aceasta lume.
Publicatia a relatat si despre mai multe cazuri de relatari de “dincolo de moarte”.
Inginerul Alois Servati poate aduce un raspuns la aceste intrebari, care in aparenta par fara raspuns. In urma cu 20 de ani, domnul Servati se afla in spital pentru o operatie prin care i se introducea un cateter in inima.
Pe masa de operatie a avut un sentiment extrem de ciudat. A simtit cum se ridica, iar trupul devine o “haina de prisos”. A vazut masa de operatie si o armata de medici in jurul sau. A simtit ca moartea nu este decat o bariera, care odata trecuta iti permite sa ai o imagine de perspectiva. De cand si-a revenit dupa operatie nu a mai avut niciodata sentimentul de frica cu privire la moarte, ci a perceput-o ca pe urmatorul pas, ca o continuare a vietii.
Si Paul, un baietel din Germania, a trait o experienta similara. Copilul, de numai trei ani, se juca prin curte si a alunecat in apa. Bunicul sau l-a gasit aproape mort, dupa cateva minute bune. A fost dus de urgenta la un spital de langa Berlin cu un elicopter.
Patru doctori l-au resuscitat timp de trei ore si 18 minute. Aproape ca isi pierdusera orice speranta dar, dintr-o data, inima micutului a reinceput sa bata. Cand a deschis ochii, Paul le-a spus parintilor ca a vazut-o pe bunica Emmi in Rai. “Mi-a spus ca ma voi intoarce pe Pamant din nou, foarte repede!”, a soptit copilul.
Psihiatrii spun ca majoritatea pacientilor care intra in moarte clinica si apoi isi revin, declara ca in timpul “calatoriei de dincolo” incearca o senzatie de pace, de liniste, se intalnesc cu persoane apropiate, moarte de ceva timp, cu care comunica.
Un alt baiat care aproape a murit in urma unei rupturi de apendice sustine ca si-a intalnit sora moarta despre care nici macar nu stia ca exista. Colton Burpo, din Nebraska a crezut ca are gripa, in timpul unei excursii in Colorado. Insa, cand au ajuns acasa, baiatul a ajuns la spital si a fost de doua ori operat.
Parintii au crezut ca il vor pierde, dar Colton si-a revenit si le-a povestit ca si-a intalnit cand era incontient sora moarta. Mama baiatului a pierdut o sarcina cu un an inainte de a-l naste pe el. Numai ca nici tatal, nici mama nu i-au spus niciodata copilului ca trebuia sa mai aiba o sora. “Imi era foarte cunoscuta si a inceput sa imi trimita sarutari si mi-a spus ca e fericita sa aiba pe cineva din familie acolo, sus”, a povestit Colton, care a adaugat ca si-a putut vedea parintii care se rugau pentru el.
Sora nenascuta nu a fost singura pe care baiatul ar fi intalnit-o. Si bunicul Pop, mort in urma cu 30 de ani, i s-a aratat. Baiatul a vazut si ingeri care cantau si spune ca s-a asezat si “in poala lui Isus, unde s-a simtit in siguranta”.



Sursa: agentia org.

Tudor Gheorghe - Schimbare

marți, 26 aprilie 2011

Tutu Adrian - Sunt ROMAN, deci POT!

M. Popescu - Pastile


S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.

Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
"Hristos a inviat!".

In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.

Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:

"Hristos a inviat!"

Blandul pastor

La Pasti - George Cosbuc


Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare
Si salciile-n alba floare-
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.

Si cat e de frumos in sat!
Crestinii vin tacuti in vale
Si doi de se-ntalnesc in cale
Isi zic:Hristos a inviat!
Si rade-atata sarbatoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Pe deal se suie-ncetisor
Nevaste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet, in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.

luni, 25 aprilie 2011

R. Niger - Pastile in sat


Azi in sat,
Parca-i ziua mai frumoasa
Si soseaua-i mai voioasa.

Am plecat acum cu totii,
Si bunicul si nepotii,
La altar, la inchinat!

Bucurosi
Ne-am intors, apoi, acasa,
Si ne-am asezat la masa.

Apoi mult ne-am veselit
Si la masa am ciocnit
Oua rosii!

Gheorghe Zamfir - Ave Verum

De Pasti - Tudor Arghezi


La toate lucarnele si balcoanele
Au scos din cer ingerii icoanele
Si-au aprins pe scari
Candele si lumanari.

Orasele de sus, in sarbatoare,
Au intins velnite si covoare,
Si ard in potire
Mireasma subtire.

Si din toate ferestrele odata,
Mii si sute de mii,
Heruvimii fac cu mana bucalata
La somnorosii copii.

duminică, 24 aprilie 2011

Pacea, Lumina si Iubirea Hristica sa se reverse asupra voastra si a familiei voastre. Sarbatori Pascale pline de bucurii!

Mihai Eminescu - Invierea


Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mani mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tanguioasa puternicile bolti:
"Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,
In palcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte...
Douasprezece pasuri rasuna... miez de noapte...
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

"Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!"

Marius Ciprian Pop - Iisuse al meu, prieten bun

Alexandru Vlahuta - Christos a inviat


Si-au tremurat stapanii lumii
La glasul blandului profet
Si-un dusman au vazut in fiul
Dulgherului din Nazareth!

El n-a venit sa razvrateasca
Nu vrea pieirea nimanui;
Descult, pe jos, colinda lumea
Si multi hulesc in urma lui.

Si multi cu pietre il alunga
Si rad de el ca de-un smintit:
Iisus zambste tuturora-
Atotputernic si smerit!

El orbilor le da lumina,
Si mutilor le da cuvant,
Pe cei infirmi ii intareste,
Pe morti ii scoala din mormant.

Si tuturor de o potriva.
Imparte darul lui ceresc-
Si celor care cred intr-insul,
Si celor ce-l batjocoresc.

Urasca-l cei fara de lege...
Cei pasa lui de ura lor?
El a venit s-aduca pacea
Si infratirea tuturor.

Din toata lumea asupritii
In jurul lui s-au gramadit
Si-n vijeliile de patimi
La glasul lui au amutit:

"Fiti blanzi cu cei ce va insulta,
Iertati pe cei ce va lovesc,
Iubiti pe cei ce-n contra voastra
Cu vrajmasie se pornesc"...

Cat bine, cata fericire,
Si cata dragoste-ai adus!
Si oamenii drept rasplatire
Pe cruce-ntre talhari te-au pus.

Au ras si te-au scuipat in fata
Din spini cununa ti-au facut,
Si in desarta lor trufie
Stapani desupra-ti s-au crezut...

Aduceti piatra cea mai mare
Mormantul sa-i acoperiti
Chemati sutasii cei mai ageri,
Si straji de noapte randuiti...

S-au veselit necredinciosii
C-au pus luminii stavilar,
Dar ea s-a intarit in focul
Durerilor de la Calvar,

Si valurile-i neoprite
Peste pamant se impanzesc,
Ducand dreptate si iubire
Si pace-n neamul omenesc.

Voi toti, ce-ati plans in intuneric
Si nimeni nu v-a mangaiat,
Din lunga voastra-nghenunchere
Sculati... Christos a Inviat!

Hristos a inviat!

Imnul învierii


de Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să
Se-mplânte Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti.

sâmbătă, 23 aprilie 2011

Aprindeţi o lumînare în plus...


Viaţa este cel mai important şi mai de preţ lucru, dar şi cel mai misterios din Univers. Indiferent de unde vine şi cine este creatorul ei, ea trebuie apărată şi păstrată, sub orice formă apare.

Din păcate însă, în lumea de azi, situaţia este cu totul alta. Folosind doar datele publicate pînă acum, vă putem spune că, în anul 2003, pe glob au avut loc 41 de milioane de avorturi. In 2005, numărul acestora a crescut la 45 de milioane. Dumnezeu ştie la cît s-a ajuns acum, după cinci-şase ani… Şi aceste cifre sînt doar cele înregistrate oficial, cunoscute, un număr triplu de întreruperi de sarcină fiind făcute în condiţii ilegale, inadecvate, neînregistrate şi necunoscute. Exceptînd China şi India, ţări în care numărul de naşteri este limitat prin lege la unul-doi copii, pe primul loc în lume se află Federaţia Rusă, cu 42,8 avorturi la 1.000 de femei cu vîrsta cuprinsă între 15 şi 44 de ani. Pe locul al doilea se situează România, cu 26,7 avorturi la 1.000 de femei, urmată de Bulgaria, cu 23,4, Ungaria, cu 21,2, Suedia, cu 20,8 şi SUA, cu 19,4. Cele mai puţine avorturi se fac în Germania – 7,6 şi în Elveţia – 6,4 la 1.000 de femei. In ţara noastră, conform unor cifre date publicităţii de Institutul Naţional de Statistică, din decembrie 1989 şi pînă în 2008, cînd s-au făcut publice ultimele date, s-au înregistrat 7.179.194 de întreruperi de sarcină. Se pare însă că, în realitate, numărul acestora a depăşit 11 milioane, adică jumătate din populaţia actuală a ţării! Numai în anul 1990 au fost efectuate 992.265 de avorturi. Din 1990 pînă în 2002, populaţia României a scăzut cu 1.400.000 de suflete. In 2008, ţara noastră s-a clasat pe locul al treilea în lume, cu 127.907 de avorturi, respectiv cu 350 de prunci ucişi într-o singură zi! Şi acestea sînt doar cifrele luate în evidenţă de instituţiile specializate, numărul întreruperilor de sarcină făcute empiric nefiind cunoscut. In acelaşi an, pe întreg globul, din cele 208 milioane de sarcini înregistrate, 71 de milioane erau nedorite, accidentale, 41 de milioane dintre acestea fiind finalizate prin avorturi. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în fiecare zi, pe glob, 1.000 de femei mor din cauza complicaţiilor apărute la naştere, dar din cele 365.000 care îşi pierd viaţa, 70.000 de decese se produc din cauza avorturilor.
Acum, în prag de sărbători, cînd mergeţi să vă rugaţi pentru invierea Fiului Domnului, aprindeţi o lumînare şi pentru pruncii care nu au mai văzut lumina zilei, dar şi pentru mamele care nu i-au vrut sau care şi-au pierdut viaţa odată cu ei.

Rappa - Cu inima in palma

Vasile Voiculescu - Pe cruce


Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.

Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii...
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.

Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.

Departe ucenicii priveau fara putere...
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.

Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.

Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale, ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Marius Ciprian Pop - Cat de parasit esti, Doamne !

vineri, 22 aprilie 2011

Patimile si invierea Hristica in viziunea Capitanului


Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, f a sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»...
îl vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?
Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!
Ce urias examen trebuia sa dea!
îl vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.
Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.
Nimic ... pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.
Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt...

Marti, 7 Iunie.
«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) ... «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).
Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»
O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat...
în adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.
înca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:
«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»
«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia... Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»
Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.
«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»
«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)
Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!
Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeste Christos?»
lisus aude dinauntru întrebarea si i se pare un veac minutul în care asteapta raspunsul.
loan 18.40: «Atunci toti au strigat:
«Nu pe el, ci pe Baraba.» Si Baraba este un tâlhar.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasescnicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27,23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.
lisus aude si I se întuneca privirile. Nu-I vine sa creada. Pare ca si judecata îl paraseste.
E scos afara în brânci... Multimea striga; dar El nu mai vede pe nimeni si nu mai aude nimic ... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai f ace, caci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile si L-a lasat om ca mine, ca noi toti.
Pentruca sa sufere ca om. Adica suferinta Lui sa fie maxima: numai asa va avea puterea rascumpararii, a rascumpararii noianului de pacate depana atunci si de atunci încoace, pâna la noi si pâna la sfârsitul lumii.
Daca ar fi ramas Dumnezeu, n'ar fi suferit. Neexistând suferinta, cu ce s'ar fi rascumparat pacatele lumii? Caci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.
Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L-au durut ca si pe noi oamenii. Oboseala L-a
frânt ca si pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptatile
I-au strapuns inima ca si noua. \-
De sub ploaia acestor lovituri si ofense, care curgeau asupra capului Sau, neputincios în fata lor, a oftat omeneste, a oftat ca noi.
Iata cum îsi urca crucea, îl vad cum cade sub greutatea ei: caci madularele noastre omenesti sunt slabe si se încovoaie sub greutatea poverilor, îsi sterge fruntea de sudoare, în jurul Lui sunt numai fiare. Nimanui nu-i este mila. Nimeni nu plânge pentru El. Toti râd. Iata o mica mângâiere; este cineva care îi crede durerile. Doi ochi L-au înteles. O inima care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.
«în urma, dupa El, veneau doua femei si norod, care plângeau.» (Luca 23,33.)
«Când au ajuns la locul numit Capatâna, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul dea dreapta si altul dea stânga.» El n'a fost un atlet ca sa reziste, sa se împotriveasca, sa se lupte pâna la do-borîre.
îl vad slab, uscat si blajin, îsi întinde mâna slaba si sleita de puteri pe lemn, si spune calailor sai :
«Bateti» ... Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o apuca. Iata cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palida. Oh! Prima lovitura. A doua. îsi simte bratul tintuit pe cruce. Dureri grozave îi strapung tot trupul. Ar racni, dar n'are putere nici pentru aceasta. Geme!
La fel cu mâna cealalta. I-o întinde, ca sa I-o potriveasca bine, caci El sta strapuns de durere si-I tremura si carnea si oasele toate. Acum prin fluerile picioarelor: iata cuiuL Se aud loviturile ciocanului, una dupa alta. Fiecare îl cutremura, îi strapung creerii.
Într'un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (loan 19, 28). ... «Era cam la ceasul al saselea. Si s'a facut întuneric peste tot.
Soarele s'a întunecat si catapeteasma templului s'a rupt în doua. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai parasit? (Matei 15, 46).
Si apoi: «Tata, în mâinile Tale îmi încredintez Duhul» (Luca 23, 46).
Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sau, ma închin: «Tatal nostru, carele esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt; pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita ci ne mântuieste de cel rau. Amin.»
Si catre sufletul care s'a ridicat, deasemenea: «Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tau. larta-i si odihneste-i. Da-le putere celor vii si biruinta asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, al Neamului nostru românesc, întru nadejdea învierii Lui. Amin.»
Hristos a înviat.
«A înviat a treia zi din groapa. L'am vazut.»
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâ
na si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mân
tuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.
Vom învia, vom birui.
A înviat Hristos, sadind nadejdea învierii din morti; ca viata noastra nu se termina aici, la acesti asa de trecatori 60-70 ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom întâlni iar cu cei dragi ai nostri si nu ne vom mai desparti niciodata.
Ca vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adica în afara de credinta în Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit.

Insemnari de la Jilava - Corneliu Zelea Codreanu

Leasa Dragos - Nu te mai grabi

Chipul lui Dumnezeu


Un om îl întrabă pe un înţelept:
–Îl caut pe Dumnezeu! I-am văzut peste tot semnele şi bunăvoinţa, adevărurile, minunile. Dar aş vrea să-i văd chipul!
–Uite, vezi muntele din faţa ta? Mută-l cu palmele tale şi poate, astfel, vei găsi ceea ce cauţi!
Cu palmele goale, omul purcese la treabă şi piatră cu piatră, mută muntele folosindu-şi trupul, sufletul şi mintea. După mulţi ani se întoarse la înţelept.
–Am mutat muntele, cum mi-ai spus, dar n-am văzut chipul lui Dumnezeu!
–Vezi apa, care curge prin preajma muntelui? Cu braţele tale, schimbă-i cursul!
Omul osteni mulţi ani şi schimbă albia râului, dar pentru că nu găsi astfel chipul Creatorului, se întoarse la înţelept.
–Inima ta ai cercetat-o? l-a întrebat înţeleptul.
–Am fost prea ocupat cu mutatul muntelui, schimbarea albiei râului, cu vorbele multe, cu oamenii, cu viaţa...
–Omul nu caută decăt ceea ce este deja în el. Eşti pe drumul cel bun şi vei găsi fără îndoială ceea ce cauţi. Chipul lui Dumnezeu nu se relevă dintr-o dată ci se adună, picătură cu picătură ca roua. Mai uşor muţi un munte, mai degrabă schimbi albia unui râu, decât să-l vezi pe Dumnezeu, dacă nu i-ai făcut casă în sufletul tău!

Doru Stanculescu - Hai, hai, haidi, hai

joi, 21 aprilie 2011

Învingeţi stresul!


Autor: Ionel Grama


Tot mai multă lume se plînge de afecţiuni ale sistemului nervos, generate de viaţa pe care o trăim. Tot mai mulţi oameni cad victime dereglărilor psihice, cauzate de mecanismul intim al proceselor nervoase. Motive?

Mult mai multe decît numărul celor… 101 dalmaţieni! Vă propunem să vedem cum se poate scăpa de ele. Sînteţi de acord?
1. Vă treziţi noaptea din somn şi vi se pare că nu mai sînteţi singuri în cameră sau în pat? Obiectele din jur „prind viaţă” şi o iau razna prin casă?
Treaba asta se cheamă „iluzie” şi, ca să scăpaţi de ea, efectuaţi presopunctură, simultan, în punctul 1, puncte-perechi, situate la un deget lăţime deasupra mijlocului sprîncenelor. Trei-cinci minute, de trei ori pe zi, timp de 15 zile.
2. Vedeţi lumini ciudate, auziţi voci care nu există, simţiţi înţepături sau arsuri în diferite locuri pe corp?
Aceste simptome se încadrează în „halucinaţii” şi puteţi scăpa de ele efectuînd presopunctură în punctul 2, situat pe tîmplă (oricare), la un deget lăţime de vîrful urechii spre sprînceană. Cinci minute, de două ori pe zi, timp de zece zile.
3. Vi se pare că toată lumea are ceva cu dvs., vă bate gîndul să-i chemaţi pe toţi la tribunal sau - Doamne fereşte! - să le aplicaţi niscaiva pedepse dure?
E posibil să aveţi o formă de „delir”, dar puteţi scăpa de el executînd presopunctură în punctul 3, situat la două degete lăţime deasupra pavilionului urechii (oricare). Trei-cinci minute, de trei ori pe zi, timp de 15 zile.
Desigur, indicaţiile unui medic sînt absolut necesare, dar, pînă faceţi rost de bani şi timp, încercaţi sfaturile noastre, deoarece nu pierdeţi nimic. Aveţi şi alte afecţiuni? Doriţi să vă ajutaţi singuri? Citiţi permanent revista Lumea misterelor şi scrieţi-ne pe adresa redacţiei. Noi sîntem mereu prezenţi la datorie şi încercăm să vă fim de folos. Şi… nu vă mai aruncaţi imediat să înghiţiţi pilule cu pumnul, luînd aminte la ce zicea Martin H. Fischer: „Jumătate dintre drogurile moderne ar putea fi aruncate în stradă, dar există riscul să le mănînce păsările”.

Cedry2k feat. Carbon & K-Gula - Unu din multime

Ruga


de Pavel Coruţ

Voi, geţi, bãrbaţi din neam cu mine,
Ce mi-aţi lãsat Credinţa-n Ceruri,
Ce m-aţi trecut de rãu şi bine,
Scãldat în sfinte adevăruri,

Spre voi întind smerita mânã,
Cerşind nu aur, ci povaţã,
Un strop din harul strâns la stânã,
O lege nouã pentru viaţã.

Suntem la cumpãnã de vremuri,
Bãtuţi de vânturi otrãvite,
Ne-nvãluie strãine fumuri,
Cu miros dulce, de ispite…

Ni-s paşii tot mai şovãielnici,
Ne ţinem încã drepţi o samã,
Dar multi s-au închinat nemernici,
Uitând de Ţarã şi de Mamã.

Vã chem acum, ca niciodatã,
Alãturea de Neam si Ţarã,
În Legea noastrã cea uitatã,
Sã depãşim a Sorţii scarã.

O, tu, Zamolxe, Ceresc Tatã,
Priveşte-ţi Neamul şi Te-ndurã,
Odatã doar, numai odatã,
Ne dã un semn şi o măsurã!

Vasile Seicaru - Importante schimbari

miercuri, 20 aprilie 2011

Există fiinţe nemuritoare!


Autor: Ionel Grama

„Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte “, iată o formulă desprinsă din basme, care, cu siguranţă, a dus imaginaţia fiecărui copil, poate chiar şi a adulţilor, în lumi neîntîlnite, de poveste. Auzind-o, de cele mai multe ori am simţit un fel de tristeţe fără margini, o disperare mută, gîndindu-ne, cu mintea şi cunoştinţele noastre omeneşti, că nimeni nu a împărăţit pămîntul şi tot ce se naşte, e viu şi trăieşte, într-o bună zi moare.

Recent însă, şi această „axiomă” formulată de om a fost invalidată de natură. Pe planeta Pămînt, există fiinţe care nu mor niciodată! Deşi pare o nebunie, un grup de specialişti a descoperit în adîncul oceanelor o vieţuitoare care, practic, este nemuritoare. Dr. Maria Pia Miglietta, biolog la Smithsonian Tropical Marine Institute, a constatat, în urma unor cercetări îndelungate, că Turritopsis nutricula este singurul animal descoperit pînă acum pe Terra care îşi reia încontinuu viaţa. Este o meduză din încrengătura Cnidaria, clasa Hidrozoa, care, odată ajunsă la maturitate, îşi inversează ciclul vital, repetîndu-şi astfel la nesfîrşit existenţa. Vietatea are doar cinci milimetri lungime, un clopot gelatinos cam de aceeaşi lungime, un stomac roşu, transversal şi cam 80-90 de tentacule subţiri, pe care le trage după ea. Turritopsis nutricula este originară din Marea Caraibelor, dar, purtată de nave, de coca cărora se agaţă, a ajuns în toate mările şi oceanele în care poate supravieţui. Perioada de maturizare este de 25-30 de zile, în apele cu o temperatură de 20 de grade Celsius. In momentul cînd exemplarul a îmbătrînit, el revine la forma de polip, de larvă, cu mărimea de un milimetru, şi îşi reia creşterea, fenomenul repetîndu-se la nesfîrşit. Procedeul se numeşte „transdiferenţiere” şi constă în transformarea unui anume tip de celule în alt tip de celule. Aşa ceva se petrece şi în cazul salamandrelor, care îşi pot regenera părţile distruse ale corpului, sau al unor şopîrle, care şi-au pierdut coada în diferite împrejurări. Meduza despre care vorbim este însă singura vieţuitoare care îşi regenerează întreg corpul, oamenii de ştiinţă concentrîndu-se acum în descifrarea acestui mecanism ce anulează îmbătrînirea şi transformă o formulă de basm în realitate. Unii specialişti susţin ideea că, dacă pe planeta noastră există un astfel de specimen, în univers, pe alte planete şi în alte condiţii, pot exista vietăţi mult mai complexe, care, folosind aceeaşi metodă, sînt cu adevărat nemuritoare.

Veritasaga - Ucigasul perfect

Stârvul


Pe când Iisus făcea o călătorie împreună cu ucenicii săi, mergând pe cale, au văzut în marginea drumului un stârv de câine. Era acolo de ceva vreme şi intrase în putrefacţie. Priveliştea era înfiorătoare: putrezit animalul devenise hrană pentru viermi şi răspândea un miros înfiorător. Ucenicii şi-au acoperit nasul cu mâneca şi au grăbit pasul închizând ochii, pentru a nu vedea acea oroare.
Iisus s-a oprit şi a privit atent şi liniştit dinţii albi şi strălucitori ai cadavrului. Apoi a spus cu vădită încântare:
–Ce dinţi minunaţi are animalul acesta!

Tudor Gheorghe - Au inebunit salcamii

marți, 19 aprilie 2011

Manuscrisele din Iordania


Un numar de 70 de carti din plumb, cu o vechime de aproximativ 2.000 de ani, au fost gasite intr-o pestera din Iordania. Expertii care le analizeaza spun ca documentele, unele dintre cele mai vechi scrieri crestine, ar putea fi o descoperire majora in istoria crestinismului, scrie presa internationala.

“Analizam o descoperire foarte importanta si semnificativa, poate cea mai importanta descoperire din istoria arheologiei,” a spus al-Ziad Saad, director la Departamentul iordanian de Antichitati. El a explicat la BBC ca s-ar putea ca textele sa fi fost facute de unii dintre primii crestini, in deceniile imediat urmatoare crucificarii lui Iisus.

David Elkington, seful unei echipe britanice de cercetatori a declarat: “Este un uimitor ca avem aceste obiecte care ar fi putut fi atinse de primii sfinti ai Bisericii”, scrie Daily Express.

Fiecare dintre cele 70 de carti are intre 5 si 15 pagini, legate prin inele de plumb si au marimea unui card de credit.

Textele sunt scrise in ebraica veche. O prima analiza a metalului arata ca unele carti dateaza inca din primul secol dupa Hristos.

Daca cercetari ulterioare vor confirma autenticitatea acestora, scrierile ar reprezenta cea mai mare descoperire dupa Manuscrisele de la Marea Moarta gasite in 1947.

In jurul acestor scrieri au aparut deja dispute. Se pare ca au fost descoperite intr-o pestera din Iordania de un beduin iordanian. Acum, autoritatile iordaniene le revendica dupa ce au fost duse in Israel intre 2005 si 2007. Dar, un beduin din aceasta tara spune ca sunt ale familiei sale inca de acum 100 de ani.

Ctc - Secretul din atom

Floarea de stanca


de Pavel Coruţ

Îmbãtrânise bietul Neam,
Cãzuse-n jalea-adâncã,
Dar i-a-nverzit un tânãr ram,
Plângând cu flori de stânca.

Ca o vedenie de vis
Împrãştie lumina
Peste-a tenebrelor abis
De care lumea-i plinã.

Se-nalţã robii din pãmânt,
Sã-l mângâie o razã,
Sã-l prindã dulcele cuvânt,
Gândirea sa viteazã.

Întineresc bãtrâni cãrunţi,
Se întãresc feciorii,
Albastre focuri ard pe munţi
Şi se aratã Zorii.

Întinse neamuri stau la sfat
Sa inteleaga vrerea
Stãpânului ce-a aratãt
Dreptatea si puterea.

Prea înţeleptul învãţat
Descoperi-va, oare,
Din care Neam s-a întrupat
Lumina cea din floare?

Din cartea cãrţilor din veac,
Va înţelege, oare,
Cã neamul vechi, de geto-dac,
E-nmugurit şi-n floare?

Tudor Gheorghe - Primavara

luni, 18 aprilie 2011

Dacia secreta


Despre culmea atinsă de geto-daci, la care urmaşii lor nu au mai ajuns niciodată în istorie, scrie Iordanes, în Getica: „Singurul gând al geţilor era să ducă la „îndeplinire, pe orice cale, ceea ce îi învăţa folositor sfătuitorul lui Deceneu (…) Iar el, observând înclinarea lor de a-1 asculta în toate, şi că ei sunt din fire inteligenţi, i-a instruit în aproape toate ramurile filosofiei; căci era un maestru priceput în acest domeniu. El i-a învăţat etica, dezvăţându-i de obiceiurile lor barbare; i-a instruit în ştiinţele fizicii, făcându-i să trăiască potrivit legilor naturii; transcriind aceste legi, ele se păstrează până astăzi, sub numele belagines; i-a învăţat logica, făcându-i superiori celorlalte popoare, în privinţa minţii; dându-le un exemplu practic, i-a îndemnat să petreacă viaţa în fapte bune; demonstrându-le teoria celor douăsprezece semne ale Zodiacului, le-a arătat mersul planetelor şi toate secretele astronomice şi cum creşte şi scade orbita Lunii şi cu cât globul de foc al Soarelui întrece măsura globului pământesc şi le-a expus sub ce nume şi sub ce semne cele trei sute patruzeci şi şase de stele trec în drumul lor cel repede de la Răsărit până la Apus spre a se apropia sau îndepărta de polul ceresc. Vezi ce mare plăcere, ca nişte oameni prea viteji să se îndeletnicească cu doctrinele filosofice, când mai aveau puţintel timp liber după lupte. Puteam vedea pe unul cercetând poziţia cerului, pe altul însuşirile ierburilor şi ale fructelor, pe acesta studiind creşterea şi scăderea Lunii, pe celălalt observând eclipsele Soarelui şi cum, prin rotaţia cerului (astrele) care se grăbesc să atingă regiunea orientală sunt duse înapoi spre regiunea occidentală, odihnindu-se apoi după o regulă prestabilită”(…) Căci atunci a ales dintre ei pe bărbaţii cei mai de seamă şi mai înţelepţi, pe care i-a învăţat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinităţi şi sanctuare, făcându-i preoţi, şi le-a dat numele de pileaţi (…); restul poporului a dat ordin să se numească capillati” (XI, 69-72).

Preluat de pe www.basarabialiterara.com

Cedry2k - Ultima oara ( cu CTC )

Melodie necenzurata!

Câte feluri de oameni sunt ?


Un ucenic înt-ale înţelepciunii şi-a întrebat bătrânul dascăl:
–Câte feluri de oameni sunt?
–Sunt patru soiuri de oameni: Cei care ştiu şi ştiu că ştiu. Aceştia sunt învăţaţii.
Cei, care ştiu, dar nu ştiu că ştiu. Aceştia sunt visătorii şi trebuiesc treziţi..
Cei, care nu ştiu şi ştiu că nu ştiu. Ei trebuie ajutaţi să înveţe.
Cei care nu ştiu şi nu ştiu că nu ştiu. Şi aceştia sunt neghiobii, pentru care nu mai e mare lucru de făcut...

Tudor Gheorghe - Patriotismul

duminică, 17 aprilie 2011

ARBORELE DE APĂ - Cartea Dunării


Naşterea

Prima zi solară după o lungă noapte întemniţată în abisul întunericului.Dumnezeu se hotărăşte să facă lumea. L-a făcut mai întâi pe om după chipul şi asemănarea Sa; parte bărbătească şi parte femeiască a făcut.
Apoi Dumnezeu a zis:
Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac şi un sprijin potrivit pentru el.
Lumini de stele i s-au copilărit în preajmă… Unind părticică cu părticică din acele lumini, un şuvoi de argint s-a născut sub straşina cerului. Şi izvoare de parfumuri dinspre rădăcinile munţilor se iveau pe sub stânci. Şi o imagine magnifică s-a iscat, precum un arbore uriaş cu crengile răsfirate într-un peisaj măreţ; şi valuri, valuri de oameni se foşneau de-a lungul ramurilor sale pribege. Nici Creatorului nu-i venea să creadă…
Apoi a dat arborelui suflet de om, înălţându-lîn legendă. Şi aşa s-a întâmplat!
Dumnezeu iarăşi a zis:
Cu acest arbore de apă, omule, poţi sta trup lângă trup, suflet lângă suflet şi spirit lângă spirit.
A fost ca niciodată!...
Aşa s-a născut Dunărea, botezată Istros la începutul lumii, de Herodot din Halicarnas, "părintele istoriei".
Istros va fi „zeul fluviilor”! Aşa am spus şi aşa va rămânea cât va exista lumea - a mai zis Dumnezeu!
Istros a primit de la romani numele Danubius. Apoi, în limba fiecărei ţări riverane a devenit Donau la nemţi, Dunaj la slovaci, Duna la maghiari, Dunav la bulgari şi sârbo-croaţi, Dunai la ucraineni, Tuna la turci… Noi, românii i-au spus Dunărea, iar englezii Danube, ca şi francezii.Am în faţă o hartă veche cu zonele geografice pe care le reprezenta fostul regat al Daciei, atestat documentar încă de pe vremea lui Burebista, "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia… Nemaipomenitul…, cum nu a mai fost şi nu mai este altul". Uluitoare coincidenţa, aproape perfectă, între teritoriul acestui regat al Daciei şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră, numită de coloniştii romani, care cuceresc Dobrogea în anul 28 î.e.n.: Pontus Euxinus! Ceea ce confirmă faptul că acest arbore de apă, în milenara sa existenţă, a fost leagănul de formare şi supravieţuire a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-roman şi al celor care se vor naşte ulterior.

…Ridicată pe verticală, până la înălţimea de 2840 de kilometri, în stratosferă, Dunărea ar părea ochilor noştri uimiţi unul din grandioşii arbori de apă ai lumii. Vârful arborelui, care se află în Pădurea Neagră, s-ar ivi din vecinătatea stelelor, coborând pe crengi şi pe braţe toată lumina siderală a lumii, ca pe o răşină. Trupul arboreluistrăbate cele mai spectaculoase locuri de pe croazierele sale europene, înfigându-şi apoi rădăcinile pământeşti în sud-estul României, la gurile de vărsare ale fluviului în Marea cea Neagră. Aici, trunchiul arborelui se desface în trei braţe - Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe - apoi în altele şi altele, unindu-se cu apele lumii şi isprăvindu-se în ele. Isprăvindu-se? Acest arbore uriaş adună pe frunzele lui, răspândite ca un umbrar sub stratosferă, toate boabele de apă de pe cerul Europei, le conduce prin sine - prin arterele şi venele lui - de-a lungul continentului, udând zece ţări - Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, România - şi patru capitale - Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad - adăpând popoare, comunităţi, lanuri şi animale.
De sub piscul Kandel, din munţii Pădurea Neagră, răsar două ramuri din vârful uriaşului arbore, Berg şi Brigach. În curtea castelului Fürstenberg, Berg face un scurt popas, până la îmbrăţişarea sa cu Brigach, la ieşirea din oraşul Donaueschingen. De aici, mai departe, Dunărea se înfăţişează lumii ca singurul fluviu european ce curge de la vest la est, croindu-şi drum pe un pământ sacru, încărcat, timp de milenii, cu osemintele strămoşilor tuturor popoarelor, pe care le scaldă.
De la rimele lui Hesiod şi până la „Romantica” lui Strauss, de la referirile istoricului şi etnografului grec Strabon din Amaseia la poetul roman Publius Vergilius Maro, peste Dunăre se înalţă un nimb de artă, un cer estetic în care îşi află oglindă vigurosul arbore de apă, ca şi neamurile aprige aşezate de la izvoare până la vărsare. O cântă şi Ovidiu, în „Tristiile” şi „Ponticele” sale; înainte de el, o cântă în liricele sale şi anticul Pindar, din Theba; o preamăreşte şi Pisandru, care ne informează că atenianul Heracles dorea să ajungă pe pământul istrian, în Sciţia, să captureze cerboaica de aur,protectoarea Deltei şi a Gurilor Dunării. Îi aduce laudă fertilităţii părintele epicului, Herodot. Şi imnul de slavă este întregit, ev după ev, de alte genii de pe cele două ţărmuri ale sale, precum Schiller, Heine, Petöfi, Jozseéf Attila, Eminescu, Hristo Botev… Şi aceştia, şi alţii şi mulţi alţii fac un înfiorat popas între Munţii Pădurea Neagră şi Pontus Euxinus (Marea Neagră), celebrând Dunărea care, departe de a despărţi popoare, ea le uneşte, le dă mâna, zidind între ele o punte pe care vremurile, războaiele sau catastrofele n-au izbutit s-o surpe. Iar sub timbrul celor ce i-au ţesut elogiul răzbat cântecele neamurilor riverane: Dunărea ne este mamă, / Pe toţi Dunărea ne cheamă…, sau Dunăre, Dunăre, / Drum fără pulbere…, cum spune poetul anonim, cu o formulă care purcede din vechime.
Începe lin, unde de ape jucându-se galeş, pentru ca, brusc, să se transforme într-o întindere de apă largă, majestuoasă, pe care N. Iorga a numit-o „fluviul împărătesc”. Unicitatea lui ne pare incompensabilă, fiindcă nu se nasc zilnic asemenea arbori de apă care produc civilizaţii: Nilul pe cea egipteană, Tibru, Eufrat şi Iordan - civilizaţia biblică, Volga - civilizaţia ruşilor vechi. Dar Dunărea? După consideraţiile unei reputate specialiste, Marija Gimbutas, în cartea sa "Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european", bătrânul fluviu a fost părintele unor prospere epoci de negoţ, cultura grâului - bogată încât, spune legenda: „în lanurile înalte, nu se vedeau calul şi călăreţul”, cultura viţei de vie, construcţia de corăbii, olăritul etc. Acest arbore de apă s-a transformat, prin timpuri, în vatra unităţii şi civilizaţiei Europei, până azi. Neîndoios, concluzia este că Vechea Civilizaţie Europeană începe numai după introducerea economiei producătoare de alimente, prin cultivarea efectivă a pământului, fapt evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc. Fenomenul apare chiar înainte de anul 7000 î.Hr.: pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, în Siria, Palestina, Orientul Apropiat, precum şi în bazinul Dunării Inferioare, în România de azi şi în întreaga regiune Balcanică.
Puţine ape de pe pământ au biografii atât de pasionante. Vreme de milenii, Dunărea, acest teribil fluviu cu singurul defileu de pe Terra care taie munţii paralel cu Ecuatorul, a fost martorul tuturormarilor bătălii şi zidiri ale Europei, seva sa miraculoasă continuând să marcheze, secol după secol, dar şi de-acum înainte viaţa popoarelor pe care Dumnezeu le-a lăsat să aibă grijă de ea şi de afluenţii ei. „Fluviul cu unde frumoase”, cum îl numea Hesiod, va continua să fie slăvit de cântăreţi, cu flautul şi cu lira, cu verbul şi cu culoarea, imortalizând în versuri, imnuri, cantate şi pe pânze ipostazele de măreţie ale acestei ape-rege a continentului Europa.

Din Capitolul I al volumului aflat pe masa de lucru a scriitorului Ioan Barbu. Cartea va apărea în limbile română, maghiară şi germană la o prestigioasă editură din Bucureşti.
Ioan Barbu

Cedry2k - Alchimia veninului

Melodie necenzurata!

Călugărul care dormea cu leii


Ne spune Avva Polihronie că în lavra lui Avva Pavel trăia un călugăr bătrân. Acesta adeseori pleca din mânăstire şi rămânea pe ţărmurile sfântului râu Iordan, ca să se roage în singurătate. Şi nu arareori dormea, unde găsea un culcuş de fiară: panteră, leu. Odată găseşte în peştera, în care înnoptează doi pui de leu şi-i aduce în biserică, înveliţi în haina, cu care se îmbrăca şi spune fraţilor miraţi şi speriaţi:
–Dacă vom păzi poruncile lui Dumnezeu, leii vor asculta de noi, dar pentru că nu ascultăm de Domnul şi ne-au innegrit păcatele, ne temem noi de ei.
Fraţii au ascultat şi mult s-au folosit.

Tudor Gheorghe - Mugur, mugurel

sâmbătă, 16 aprilie 2011

SATUL ROMANESC, INTRE AMINTIRI SI MOARTE


NU ESTE DECAT UN PAS DE LA SINGURATATE LA MOARTE, IAR SATUL ROMANESC ESTE DIN CE IN CE MAI SINGUR, MAI UITAT SI MAI GOL. ESTE GOL PE DINAUNTRU CACI TRADITIILE SE PIERD, CREDINTA SE PIERDE, OAMENII SUNT DIN CE IN CE MAI RAI DIN CAUZA LIPSURILOR SI ESTE GOL LA PROPRIU CACI TINERII, DACA NU AU FUGIT LA ORASE, SIGUR SUNT PLECATI SA INCERCE MAREA CU DEGETUL PRIN EUROPA. AU UITAT OARE ROMANII CA PAINEA SE FACE SI SE MANANCA DE LA TARA, CA LA SAT NIMENI NU MOARE DE FOAME DACA ESTE HARNIC SI NU FUGE DE MUNCA? SAU CONDITIILE SOCIALE IMPUSE DE ACTUALA POLITICA AU DETERMINAT, PRIN METODE DE CONSTRANGERE ECONOMICA SI LIPSA ACTIVITATILOR CULTURALE, O REACTIE OSTILA A TINERILOR IN SPECIAL FATA DE TRAIUL LA SAT? AM ARUNCAT O PRIVIRE ASUPRA UNUI SAT DE RAZESI, UNTESTI DIN COMUNA BOGDANESTI-VASLUI. BATRANUL CU CARE AM VORBIT ESTE VETERAN DE RAZBOI CE A CRESCUT SAPTE COPII DOAR CU MANA STANGA, CEA DREAPTA A LASAT-O PE FRONT SA SE FOLOSEASCA TARA DE EA SI ESTE MULTUMIT IN SINEA LUI, CHIAR DACA A LASAT ACOLO IN SLUJBA TARII SI A NEAMULUI ROMANESC SI UN FRATE CU TREI ANI MAI MIC. LA VARSTA DE 92 DE ANI, MEREUTA HRISTACHE, POVESTESTE OFTAND DESPRE CUM VUIA SATUL PE CAND ERA EL TANAR. UN SAT MIC, CU OAMENI CE SE AJUTAU INTRE EI, CARE NU ASTEPTAU AJUTOARE, CARE STIAU CA DACA NU MUNCESC NU AU CE PUNE COPIILOR PE MASA. CAND VORBEA DESPRE TRADITII SE LUMINA LA FATA SI POVESTEA LUI TE FACEA PARCA SA FII CU SIMTURILE IN ACEL TIMP. VEDEAI OAMENII CUM SE STRANG LA HORA, CUM COLINDA DE SARBATORI, CUM LA CLACA SE AJUTA INTRE EI SI TE CHINUIE UN SENTIMENT DE RUSINE CA ACUM DACA UN OM CADE BOLNAV PE STRADA, NIMENI NU-L MAI RIDICA. BUCURIA DE A TRAI CE ANIMA ODINIOARA SATUL ROMANESC SE PRESCHIMBA INTR-O MOARTE LENTA, AMANATA DOAR DE VOINTA SI CREDINTA CELOR CATIVA BATRANI CE MAI LOCUIESC PRIN ASTFEL DE SATE.
DACA SATUL ROMANESC MOARE, TRADITIILE SE UITA, OMENIA SE UITA, IAR NOI VOM CONTINUA DRUMUL CATRE O SOCIETATE INDIVIDUALISTA, USOR, PREA USOR DE MANIPULAT. CINE OARE SPUNEA CA GENIUL S-A NASCUT LA TARA?
SA FIM CHIAR ATAT DE LASI INCAT SA NE PIERDEM SI ULTIMA FARAMA DE INCREDERE IN MOSTENIREA NOASTRA GENETICA?
NOI NU SUNTEM AI NIMANUI, NOI SUNTEM AI PAMANTULUI SI SUNTEM DATORI COPIILOR NOSTRI SA FIM OAMENI, DOAR OAMENI.

Sorin Sandu

Sangre - Eternia

Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete


Doi călugări vorbeau despre greutatea de a convinge un om de ceva.
–Cum poţi face să bea un măgar, căruia nu-i este sete?
–Cum poţi face să bea un măgar, respectându-i libertatea? Nu există decât un singur răspuns: să găseşti un alt măgar, căruia îi e sete...
–Cum aşa?
–Măgarul însetat va bea îndelung, cu bucurie şi cu voluptate, alături de fârtatul său.
–Ca să-i dea exemplu...
–Nu ca să-i dea exemplu, ci pentru că îi este fundametal sete.
–Aha! Acesta este secretul! Îi este într-adevăr pur şi simplu sete, veşnic sete.
–Şi poate într-o zi, fârtatul său, cuprins la rându-i de poftă, se va întreba dacă n-ar face bine să-şi cufunde şi el botul în ciubărul cu apă proaspătă.
Oamenii însetaţi de Dumnezeu sunt mai eficienţi decât mulţimea neghiobilor, care vorbesc despre el.

Stefan Hrusca - Bieti lampagii

vineri, 15 aprilie 2011

Asa vom invinge...

"Durere lânga durere, chin lânga chin, suferinta lânga suferinta, rana lânga rana, pe trupuri si în suflet, mormânt lânga mormânt, asa vom învinge..."
Corneliu Zelea Codreanu - Insemnari de la Jilava

Sangre - Rasarit

Uneltele tâmplarului


Odată demult, într-un sat mic, trăia un tâmplar. El avea un atelier plin de scule de tâmplărie. Într-o zi pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme...
–Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colţi ascuţiţi, nu se află sub soare! Dinţii lui sfâşie şi el taie tot, ce-i iese în cale...ca un balaur...
–Ce să mai spunem despre rindea, care muşcă fără milă, ca o fiară!
–Dar ciocanul care zdrobeşte totul cu violenţă? Ce spuneţi de el?
–Sau cuiele, subţirele, care străpung şi pătrund în orice cu vârful lor ascuţit. Înţeapă!
–Să nu uităm raşpela, care pileşte, uniformizează, zgârâie totul!
Aşa se tânguiau uneltele tîmplarului şi până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele. Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violenţa faptelor săvârşite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul, ce îl făceau mai erau atât de mici şi ascuţite...Cuiele erau pornite împotriva raşpelei...raşpela împotriva daltei, care despica totul...împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului...
Toţi erau împotriva tuturor...sculele vorbeau foarte mânioase şi în acelaşi timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn.
Deodată uşa s-a deschis şi a intrat tâmplarul.
Îndată s-a făcut linişte deplină.
Meşterul a luat o scândură a măsurat-o şi a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucăţile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul şi la sfârşit a netezit totul cu raşpela şi şmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâşie, rindeaua, care muşcă, ciocanul, care zdrobeşte, cuiele, care înţeapă şi raşpela...tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.
Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele şi le pusese să facă ceva bun şi frumos şi de folos...

George Nicolescu - Ritm de dragoste

joi, 14 aprilie 2011

Misterele medicinii samanice


Dupa ce boli misterioase i-au dezintegrat pe regii Isabela Catolica si Carol Quintul, Spania s-a hotarat sa-si trimita exploratorii in lumea larga pentru a gasi leacuri si remedii necunoscute in Europa medievala.Astfel Filip al II-lea l-a trimis pe Francisco Hernandez sa cerceteze si sa aduca pe continent farmacopeea indigena din America Latina. Calatoria avea sa fie plina de peripetii si primejdii, iar singura sansa pentru explorator sa afle tainele plantelor noi a fost sa le testeze pe pielea lui. Necunoscand dozajul, Harnandez s-a aflat in pericol de moarte, nu odata! Insa rezultatele muncii si studiului sau aveau sa rodeasca si aduca Europei un medicament miraculos impotriva celei mai devastatoare boli ale vremii: paludismul. Acesta se numeste chinina si era un leac des utilizat de samanii si vracii aborigeni, inca de la inceputul vremurilor. Ce nu a putut aduce pe continent, Hernandez au fost plantele sacre, halucinogene, intrucat, doar initiatii locurilor stiau dozajul perfect, ori ce abuz soldandu-se cu moarte, adeseori foarte chinuitoare a temerarului profan. Insa ecoul existentei unor plante miraculoase, care au capacitatea de a deschide portaluri catre alte lumi, de a face posibila comunicarea intre vii si morti s-a facut auzit pana in esenta artei baroce, nu putine fiind desenele care ilustrau o ayahuasca, o peyota sau un mezcal. Cele mai fidele reproduceri se gasesc in tablourile lui Boch. Ceea ce, mai tarziu s-au numit droguri in lumea civilizata, aveau cu totul alta intrebuintare pentru samanii Americii Latine. Ei legau cunoasterea absoluta de ajutorul acestor palnte care mutau puterea spiritului pe frecventa lumilor nevazute. O alta dovada ca aceste substante erau folosite in scop sacru, chiar religios o regasim in „Don Quijote”, unde Cervantes il descrie pe Clavileno, in clipa in care aiuritul cavaler trebuie sa plece in aventura calare pe un cal de lemn, alaturi de dolofanul Sancho Panza, caruia ii spune: „...in felul acesta vom fi dimineata la Paris si seara la Potosi”. Asadar, aceasta capacitate de teleportare intre mai multe lumi, fie ele mentale sau fizice era cunoscuta in Europa, datorita scrierilor diversilor exploratori care se intorceau din sudul si centrul Americilor.Ei au descoperit acolo o farmacopee naturala, superioara celei clasice, iar populatiile triburilor din Amazon sau din munti cunoasteau elemente profunde de astronomie, matematica sau teurgie. De exemplu, samanii locului cunosteau cifra zero, iar in ritualurile religioase foloseau cele mai puternice substante halucionogene care „ le deschideau ochii mintii si le permiteau sa calatoreasca in timp, in spatiu sau in alte dimensiuni de unde isi extrageau toate cele de folosinta pentru vindecare si intelegere a adevarului nerostit de Dumnezeu dar aratat in fiecare moment de semnele naturii: lumea cerului si a pamantului sunt guvernate de aceleasi legi!” ( Miguel de la Quadra Salcedo).Sa vorbim putin despre ayahuasca, care se traduce prin „funia mortului”, ceea ce defineste capacitatile acestei plante. Pentru samanii de pe intreg pamantul, ayahuasca le poate inlesni contactul cu lumea celor fara trup fizic. Astfel ei afla chestiuni din universul invizibil, iau legatura cu strabunii, cu spiritele plantelor, cu guvernatorii speciilor de animale sau cu geniile elemntelor primordiale: gnomi, elfi, salamndre sau ondine, cum le numesc samanii spatiilor anglosaxone, cunoscuti si sub denumire de wiccani. In peisajul Americii Latine sunt intalniti trei categorii de operatori magici: vracii, cei care lucreaza doar cu partea Binelui, vrajitorii, care se descurcau lucrand cu informatiile nevazute si ale Binelui si ale Raului si samanii care stapaneau fortele oculte. Subieactul legat de ayahuasca a generat polemici contondente in reviste, pe internet sau prin documentare de televiziune. Realitatea este ca nici azi, un profan nu poate stii mai nimic depre istoria ei, si tocmai de accea o gramada de impostori elucubreaza bazaconii si pacalesc naivii, in cel mai bun caz, dar s-au intamplat si cazuri letale de intoxicare. Un ghid fascinant despre tainele samanismului este cartea lui Juan Jose Revenga: „Lumi oculte”. Autorul calatoreste in inima Amazonului cunoscand diversi samani autentici, dar si escroci, asista la taierea lianei si la ingurgiatrea ei, povestind apoi experientele cognitive prin care a trecut. O alta lucrare exceptionala este cartea lui Ioan Petru Culianu: „Calatorii in lumea de dincolo", o adevarata istorie oculta a samanismului de la stepele inghetate ale Siberiei pana la nispipurile arzatoare ale Nigeriei. In esenta medicina samanica se bazeaza pe extinderea constiintei prin alterarea ei cu substante halucinogene. Insasi ayauasca este o entitate vie, iar spiritul ei patrunde pentru totdeauna in trupul celui care o foloseste. Samanul plonjeaza in inconstient fiind calauzit de spirite binevoitoare, chemate de ritmul sacru al tobelor, si calatoreste acolo unde este nevoie pentru a primi raspunsurile si retetele folositoare. In aceasta transa, el intalneste realitatile lumiilor invizibile. Interesanta este metoda prin care samanii nostrii, solomonari, vraci sau vrajitori ai comunitatilor rurale reusesc sa aduca vindecare pe o cale asemanatoare, insa in locul ayahuascai se afla de aceasta data, canepa. Preparata sub forma unui lapte gros si amarui, canepa isi lasa thc-ul in licoarea grasa, iar aceasta comuta frecventa cerebrala beta pe alfa, adica constientul este estompat de subconstient, de unde terapeutul isi extrage informatia necesara, accesand cronica naturii.

Articol scris de catre Oreste Teodorescu si publicat in revista Medic4 All.