luni, 26 martie 2012

„Înainte de toate, sunt dac!” - Vladimir Brilinsky

La recensământul populaţiei, efectuat în anul 2002, a declarat că este român de naţionalitate dacă. Estimează că în judeţ există vreo 200 de persoane care au dat aceeaşi declaraţie ca şi el la recensământ, dar că în final au ajuns să fie contabilizate la „altele”, când s-a făcut centralizarea datelor. Conduce o fundaţie despre care spune că încearcă să demonstreze că dacii nu au putut fi romanizaţi în 165 de ani de ocupaţie. Se numeşte Vladimir Brilinsky şi declară că e huţul, adică dac slavizat. Şi are un mare of: cetăţile dacice, lăsate de izbelişte de autorităţi. Recent a reuşit să convingă instituţiile de cultură şi pe specialiştii din judeţul Hunedoara să trimită premierului şi ministrului Culturii un memoriu prin care se cere salvarea cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei.

Vladimir Brilinsky este convins că suntem urmaşii poporului dac: „Noi nu putem admite că suntem urmaşii Romei, ci ai poporului dac. Încrucişarea între daci şi romani este doar în imnul României şi în mintea unor exaltaţi, fanatici creduli ai tezei Şcolii Ardelene de acum 300 de ani. Acum 500 de ani eram daci, conform plăcii funerare din Biserica Reformată din Deva în care se menţionează clar existenţa dacilor şi geţilor pe acest teritoriu. Lui Mihai Viteazu maghiarii îi spuneau Malus Dacus, iar Horia era primit la Curtea Vienei ca rege al Daciei, nu ca un iobag. Cum putem să spunem că după o ocupaţie de 165 de ani am fost romanizaţi? Au fost oare israelienii romanizaţi în 500 de ani, maltezii în o mie de ani sau galii în 400 de ani?! Ocupaţia romană a durat mai mult pentru aceste popoare decât pentru daci. În schimb, noi ce facem?! Îi ridicăm statui cotropitorului Traian. Nu degeaba se spune: Aţi văzut pe undeva în Franţa, Spania, Anglia sau Israel statui ale lui Cezar, Agrippa, Claudius sau Titus?! Nu există nicăieri în aceste ţări astfel de statui. Noi, însă, dezvelim statui ale împăratului Traian cu mare fast. Eu sunt huţul, adică dac slavizat, şi voi continua să mă lupt să demonstrez că dacii au supravieţuit în istorie, venind sub umbrela culturii romane. Glumind, desigur, pot spune că e bine să fi dac şi doar pentru simplul fapt că aceştia erau poligami!”.

Copilăria la Sarmizegetusa Regia

Vladimir Brilinsky spune că prima sa amintire din copilărie este legată de cetăţile dacice: „Tata era director pe timpul verii la o şcoală forestieră din zonă. Primul drum pe care mi-l amintesc este cel făcut pe la trei ani la Sarmizegetusa Regia. Acolo am copilărit, acolo îmi petreceam toate vacanţele. Eram tare fericit. De atunci am învăţat să iubesc istoria noastră şi nu spun vorbe mari. De atunci şi până acum am urcat de sute de ori pe acest drum. Am învăţat şi de la tatăl meu să-i iubesc pe daci. El era foarte mândru că e huţul şi mi-a transmis şi mie toată această dragoste”.

Întâlnirea cu Napoleon Săvescu

În anul 1998, Vladimir Brilinsky l-a întâlnit pe unul dintre cei mai cunoscuţi dacologi, Napoleon Săvescu, un medic român stabilit la New York. Acesta se străduieşte de ani buni să aducă argumente solide în favoarea teoriei potrivit căreia spaţiul Carpato - Danubiano - Pontic a fost izvor al civilizaţiei europene. „Am văzut la primărie, la Orăştioara, cartea lui. Am furat cartea. Am citit-o într-o noapte, pe nerăsuflate. A doua zi, cartea a fost lansată pentru prima oară la Orăştie şi apoi în străinătate. De atunci am devenit preşedinte pe Transilvania - Banat la fundaţia înfiinţată de Napoleon Săvescu”, spune Vladimir Brilinsky. În prezent, conduce şi revista „Dacia Magazin”. Este, poate, singurul care a protestat atunci când arheologii şi studenţii lor au lăsat în urma lor gunoaie, pe care le-au îngropat în incinta sacră. A dezgropat gunoaiele, le-a încărcat în saci, pe care i-a pus apoi la uşile autorităţilor nepăsătoare faţă de ceea ce se întâmplă în locurile sacre. Tot el a atras atenţia în nenumărate rânduri asupra dezastrului din Munţii Orăştiei. A dus în siturile arheologice peste o sută de ziarişti din ţară şi din străinătate, cărora le-a arătat ce se întâmplă cu adevărat acolo. Părea că nimeni nu îl bagă în seamă. „Doream să-i fac să se convingă singuri de ceea ce este acolo, să le schimb opinia potrivit căreia dacii, nişte barbari, au fost foarte câştigaţi că romanii au venit peste ei şi i-au cucerit”, spune Brilinsky.

„Viaţa mi-a dat dreptate!”

Pe vremea când atrăgea atenţia că din siturile dacice căutătorii de comori dezgroapă mii de monede din aur şi bijuterii dacice, care apoi sunt vândute în străinătate, Vladimir Brilinsky era privit cu ironie: „De multe ori am fost socotit nebun, elucubraţionist. Îmi amintesc că acum şapte ani, când le vorbeam unor istorici de brăţările dacice, ei mi-au răspuns că tot ceea ce spun sunt elucubraţii de tip Săvescu. Astăzi, când viaţa mi-a dat dreptate, subiectul e pe prima pagină a ziarelor şi deschide jurnalele de ştiri ale televiziunilor şi radiourilor. Nimeni nu mai spune că aberez. Poate că aşa se trezesc şi autorităţile şi fac ceva pentru cetăţile dacice. Sper că acum, în ceasul al doisprezecelea vor interveni, iar în zonă va fi înfiinţată o rezervaţie cu statut special, după modelul celei din Delta Dunării. Este inadmisibil să ne trezim că tot complexul cetăţilor dacice poate să fie scos din patrimoniul UNESCO doar din cauza nepăsării. Trebuie, în sfârşit, să existe legi clare”. Pe de altă parte, Sarmizegetusa Regia nu are încă o monografie.

Monalise Hihn
www.replicahd.ro

joi, 22 martie 2012

Numarul dacilor la vremea invaziei lui Traian

Începutul secolului al II-lea d.Hr. a constituit şi debutul unor mari confruntãri militare ale dacilor cu cel mai de temut agresor al vremii, Imperiul roman, întins pe trei continente: Europa, Asia şi Africa, condus de unul din cei mai vestiţi împãraţi, Traian, proclamat imperator (98 – 117) la moartea lui Nerva [DER, IV, 698].
La cele douã mari rãzboaie din anii 101-102 şi 105-106, împãratul Traian a mobilizat cea mai puternicã armatã a imperiului contra statului dac. Sub Traian, Roma dispunea de 30 de legiuni cu un efectiv total de aproximativ 180.000 de ostaşi. În caz de necesitate, imperiul era capabil sã mobilizeze pânã la aproape 6.000.000 de luptãtori. Dupã reorganizarea armatei întreprinsã de Adrian, numãrul soldaţilor de infanterie din legiune a fost ridicat la 6800, adãugându-li-se şi 726 cavalerişti [DIVR, 368].
La rãzboaiele din Dacia au participat 10 legiuni romane, cu un efectiv de circa 60.000 de soldaţi, ceea ce echivaleazã cu cinci armate din timpul lui Polybios, care aratã cã o armatã romanã era formatã din douã legiuni romane şi douã legiuni recrutate din teritoriile apropiate sau din rândurile aliaţilor [Pol,X,16]. Considerând cã legiunile recrutate din teritoriile aliaţilor aveau acelaşi numãr de oameni, respectiv 6.000 de militari, rezultã cã efectivele totale care au participat la rãzboaiele împotriva regelui dac Decebal se ridicã la aproximativ 120.000 de ostaşi, cifrã apropiatã de cea stabilitã de specialişti estimatã la 100.000 de luptãtori [DIMDR,22].
Legiunile romane care au participat la rãzboaiele cu dacii din anii 101-102 şi 105-106 sunt urmãtoarele:
1. Legiunea I Adiutrix[DIVR,369];
2. Legiunea VII Claudia[DIVR,369];
3. Legiunea XI Claudia[DIVR,369];
4. Legiunea IV Flavia Felix [DIVR,369];
5. Legiunea X Gemina [DIVR,369]
6. Legiunea XIII Gemina [DIVR,369];
7. Legiunea II Herculea [DIVR,369];
8. Legiunea I Iovia [DIVR,369];
9. Legiunea I Italica [DIVR,369];
10.Legiunea V Macedonica [DIVR,369].
Pentru cucerirea unui teritoriu de 125.400 kmp, cât cuprindea Dacia romanã, a fost nevoie de o mobilizare excepţionalã la care a participat o treime din totalul armatei romane. Marele habitat tricontinental roman de peste 3.300.000 kmp, cu fruntariile sale de aproape 10.000 km lungime au rãmas în paza a numai 120.000 de soldaţi, respectiv 12 soldaţi pe km de frontierã, ceea ce corespunde unui sector de peste 80 m pentru un ostaş.
Datã fiind iminenţa rãzboiului şi necunoscându-se intenţiile vrãjmaşului, presupunem cã regele Decebal a fost nevoit sã-şi plaseze forţele armate, în special, de-a lungul Dunãrii. Având în vedere lungimea fluviului care forma graniţa între Dacia carpaticã şi Imperiul roman, de cca 1.000 km, trebuie sã recunoaştem cã armata sa era insuficientã pentru o apãrare de asemenea anvergurã. În medie ar reveni un numãr de 2.000 de soldaţi pentru punctele strategice inclusiv zonele adiacente mai importante, care deveniserã sub ocupaţia romanã castre permanente. Cum numãrul acestor castre trecea de 100, rezultã cã aproximativ 40% din efectivele totale erau încartiruite în aceste garnizoane, şi numai cealaltã parte a armatei era masatã în lungul fluviului, în proporţie de cca 250 de oameni pe km de frontierã, precum şi ca forţã de şoc şi regimente de gardã.
Dacã ţinem cont de faptul cã o mare parte dintre aceste trupe era formatã din auxiliari ne dãm seama cã proporţiile scad foarte mult.
Cum invadatorul trebuie sã fi folosit elementul surprizã, de el depinzând, în liberul sãu arbitru, ora, locul atacului, raportul de forţe etc., trupele dacice nu aveau altceva de fãcut decât sã urmãreascã în permanenţã, mişcãrile duşmanului şi sã se regrupeze în funcţie de necesitate, de rapiditatea deplasãrilor sale atârnând, de cele mai multe ori, soarta luptei sau a bãtãliei pentru apãrarea unui punct fortificat. În aceste condiţii, iniţiativa nu putea sã o aibã decât împãratul roman, aşa cum, de altfel, s-a şi întâmplat atât în timpul primului rãzboi, cât şi în cursul celui de-al doilea.
În cazul primului rãzboi, Traian “a împãrţit armata în douã corpuri şi o coloanã, în frunte cu el însuşi, a trecut Dunãrea pe un pod de vase, la Lederata, îndreptându-se spre Tibiscum, lângã Caransebeş. Drumul urmat a fost tot prin câmpie, pe la Berzobis şi apoi pe la Aixis. Cea de a doua coloanã a pãtruns în Dacia pe la Dierna tot pe un pod de vase…” [DrãganNT,I,300].
“Se pare cã, în cel de-al doilea rãzboi dacic, împãratul dispunea de forţe mai numeroase decât în primul, ceea ce îngãduie sã se emitã ipoteza unui atac pe mai multe direcţii. Unul dintre acestea venea din sud-vest, pe obişnuitul drum al Banatului. În acelaşi timp, o coloanã trecea în Transilvania, prin pasul Oituzului. În felul acesta, Decebal, inferior numeric romanilor, nu putea sã facã faţã cu succes atâtor atacuri convergente”, aratã Iosif Constantin Drãgan, în” Noi, tracii “[DrãganNT,I,307], ipotezã la care subscriem şi noi.
La aceste elemente care au condus, în final, la înfrângerea armatei lui Decebal, trebuie sã mai adãugãm, şi nu în ultimul rând, dezvãluirile furnizate de prizonieri, care puteau fi de o importanţã deosebitã pentru mersul operaţiunilor militare, aşa cum s-a întâmplat la asediul capitalei Sarmizegetusa.
Sprijinul aliaţilor nu a fost nici el la nivelul scontat. Decebal – ne informeazã Dio Cassius - “chema în ajutor pe vecini. Spunea cã dacã-l vor pãrãsi pe dânsul şi ei vor fi în primejdie; cã mai uşor şi mai sigur îşi vor pãstra libertatea ajutându-l în luptã, înainte ca el sã fi suferit vreo nenorocire. Însã privind nepãsãtori cum sunt nimiciţi dacii, mai pe urmã vor ajunge ei înşişi robi cãci vor rãmâne fãrã aliaţi” [DIO,LXVIII,11.1].
Dupã mãrturia lui Pliniu cel Tânãr, guvernatorul Bitiniei, din scrisoarea adresatã în anul 112 d.Hr. împãratului Traian, rezultã cã regele dac Decebal a cerut ajutor militar şi regelui part Pacorus, prin intermediul lui Callidromus, trimis în acest scop la Ctesifon, cale de peste 3000 km, cum afirmã Dr. Florin Constantiniu, în articolul “De la Sarmizegetusa la Ctesiphon: Din activitatea militarã şi diplomaticã a regelui Decebal “ LIP,1/84,92-93].
“Peste mai bine de un mileniu, Stefan cel Mare se va afla în legãturi cu Uzun Hasan, hanul statului Ak Koinlu, a cãrui capitalã era în 1468 la Tabriz (în nordul Iranului de azi), în vederea luptei împotriva Imperiului otoman” [LIP,1/84,93].
Regele dac Decebal cãuta însã alianţa militarã la regele part Pacorus ca la o rudã de sânge, dinastia Arsacizilor fiind de origine dacicã, aşa cum afirmã H.J.Klaproth în “Tableaux Historiques de l’Asie, depuis la monarchie de Cyrus jusqu’a nos jours”: “Deşi prima origine a Arsacizilor trebuie cãutatã în Asia, când au supus aceastã parte a lumii, veneau din Europa şi fãceau parte dintr-o puternicã naţiune, dispersatã de pe malurile Dunãrii pânã în ţinuturile cele mai îndepãrtate ale Asiei de sus; aceste popoare erau dacii – nume naţional al Arsacizilor, pe care l-au dat tuturor supuşilor lor. Cu trei secole înaintea erei noastre Ungaria şi Bactriana purtau acelaşi nume – Dacia…” [AI,1/84,141].
“ Monarhia Arsacidã era centrul unui vast sistem politic, care, spre vest, era în legãturã cu romanii, în timp ce spre est era în contact cu imperiul chinez. Astfel, pe de o parte, îi vedem cãutând duşmani din Italia pânã pe malurile Dunãrii, şi, pe de altã parte, monarhii chinezi intervenind ca mediatori în sângeroasele lupte dintre prinţii arsacizi. Aceastã puternicã monarhie se compunea din patru regate principale, posedate de aceeaşi familie:
- ramura celui dintâi nãscut ocupa Persia şi şeful ei, împodobit cu titlul de rege al regilor, avea suveranitate deplinã asupra tuturor prinţilor din neamul sãu;
- regii Armeniei erau de rangul doi;
- regii Bactrianei (numitã şi Dacia) care stãpâneau de pe malurile Indului, nordul Indiei şi în rãsãritul Persiei;
- regii masageţilor, care posedau toatã Rusia meridionalã, de pe malurile Volgãi şi Tanaisului (Don) [AI,1/84,141].
Regii din dinastia dacã a Arsacizilor parţi au domnit neîntrerupt între anii 250 î.Hr. şi 227 d.Hr. [MEIU,648-649], vreme de aproape o jumãtate de mileniu, iar în Armenia, între anii 52 şi 415 d.Hr. [MEIU,434], timp de aproape 400 de ani.
În acest context istoric era normal ca regele Decebal al DACIEI carpatice sã solicite ajutor regelui Pacorus al DACIEI bactriene [AI,1/84,140] sau altor regi daci din ţãrile învecinate, ţinând cont de faptul cã masaGEŢII stãpâneau pânã pe malurile Donului, iar originea acestora e înscrisã chiar în etnonimul lor.
În acest sens, credem cã trebuie abordatã şi relatarea din cãrţile chinezeşti despre Pan (desigur Ban “prinţ”) Tchao care proiecta sã atace Imperiul roman, în timpul rãzboa-ielor acestuia cu Decebal, dar perşii l-ar fi fãcut sã renunţe la acest plan [AI,2/84,140].
Despre aceste fapte vorbesc şi “ Tacit, Ammianus, Hieronymus, care lasã sã se înţeleagã cã ar fi existat o încercare din partea lui Decebal de a realiza o coaliţie vastã împotriva romanilor, printre aliaţii sãi numãrându-se şi parţii” [MID,91].
Nu insistãm asupra amãnuntelor legate de purtarea rãzboaielor conduse de Traian, care primeşte, dupã prima conflagraţie, numele triumfal de DACICUS, fiind primul împãrat care-l poartã [ILD,53], ci ne vom strãdui sã estimãm pierderile care au putut fi suferite de daci, ţinând cont de afirmaţia fãcutã de Herodot cã “geţii sunt cei mai viteji şi mai cinstiţi dintre traci” [DER,II,1]. Considerãm cã pierderile armatelor dacice nu puteau fi mai mari decât dublul efectivelor romane angajate în lupte, respectiv de 120.000 de persoane (morţi şi dispãruţi), cifrã, oricum, exagerat de mare. De aici rezultã cã, dupã terminarea celui de al doilea rãzboi, armata dacilor a rãmas cu aproximativ 380.000 de militari în viaţã, care, în mod normal, nu puteau cãdea în întregime în mâna învingãtorului. În primul rând credem cã au rãmas fãrã pierderi garnizoanele situate la mari depãrtãri care nu au intrat în luptã, unde am estimat în jur de 200.000 de ostaşi.
Criton aratã cã romanii au luat 500.000 de prizonieri (Ioannes Lydos, De magistratibus [DIVR,196]) din Dacia. Aceastã cifrã este deosebit de importantã, prin valoarea ei intrinsecã, care confirmã ipoteza noastrã privitoare la totalul trupelor dacice angajate în lupte, implicit la numãrul de locuitori ai regatului.
Dacã totalul efectivelor dacice ar fi fost doar de 500.000 de soldaţi, din care au pierit cca 120.000, iar alte 200.000 erau încartiruiţi în garnizoane îndepãrtate care nu au participat la luptele din noua provincie romanã, rezultã cã doar 180.000 de ostaşi daci puteau fi fãcuţi prizonieri. Prin urmare, adãugând celor 500.000 de prizonieri numãrul morţilor şi al dispãruţilor (120.000), precum şi al celor aflaţi în alte zone ale regatului dacic (200.000) rezultã cã regele Decebal avea sub arme peste 820.000 de militari, cifrã care ridicã potenţialul demografic al ţãrii la peste 8.200.000 de locuitori.
Pentru teritoriul actual al României, din stânga Dunãrii, fãrã Basarabia, Bucovina de nord şi alte regiuni înstrãinate de marile puteri europene, populaţia de 5.000.000 de persoane rãmâne acoperitoare pentru studiul nostru, aşa cum am menţionat mai sus. Aşadar, pierderile estimate ale dacilor în rãzboaiele purtate împotriva agresorilor romani la începutul secolului al II-lea d.Hr. se ridicã la 620.000 de morţi, dispãruţi, prizonieri, la care trebuie adãugate victimele din rândul femeilor, copiilor, bãtrânilor, care au avut de suferit de pe urma evenimentelor militare, dar şi din cauza epidemiilor care au bântuit în urma conflagraţiilor îndelungate, pierderi care la un loc au putut sã ajungã la cca 380.000 de persoane.
Pe ansamblu, pierderile dacilor s-ar cifra la aproximativ 1.000.000 de oameni, în care sunt incluse şi cele suferite ca urmare a scãderii sporului natural al populaţiei, rezultând, cã în aceşti ani de rãzboaie cumplite, situaţia demograficã a stagnat.
Calculele noastre au în vedere cele mai dezavantajoase situaţii pentru daci şi nu ţin seama de compensãrile produse, în acest domeniu, de colonizãrile cu elemente romanice sau romanizate, provenind “ex toto orbe Romano”, care, oricum, nu puteau ajunge la 20% cât reprezintã pierderile estimate de noi, deşi erau foarte importante. Apoi, acest “ex toto orbe Romano”, include, în mod intrinsec, şi populaţiile dacice din provinciile romane ale epocii, care nu erau deloc puţine atât în Peninsula Balcanicã, cât şi în Pannonia, în Asia Micã etc., populaţia dacicã având în Imperiul roman o pondere foarte importantã. Prin urmare, pasajul lui Eutropius: “Traian, dupã cucerirea Daciei, adusese aici din toate pãrţile imperiului o mulţime nenumãratã de colonişti spre a cultiva câmpurile şi a locui oraşele, depopulate de lungile rãzboaie ale lui Decebal” [IR,VIII,120], trebuie interpretat şi sub acest raport demografic al colonizãrii Daciei şi cu elemente dacice sau tracice.
Cucerirea romanã din Dacia nu a afectat întregul teritoriu situat în stânga Dunãrii, întrucât cea mai mare parte a provinciilor istorice: Crişana, Moldova, Muntenia, precum şi totalitatea Bucovinei, Maramureşului etc. au rãmas, pe mai departe, în componenţa Daciei libere. Victoriile romane asupra dacilor carpatici au fost eternizate prin monumente triumfale ridicate la Tropaeum Traiani, în anul 109 şi la Roma, Columna lui Traian, inauguratã la 12 mai 113 d.Hr., opera vestitului arhitect Apollodor din Damasc [ILD,53-54].
Pax Romana care a urmat dupã marile confruntãri militare a fost tulburatã deseori de autohtonii daci care nu se puteau împãca cu ideea subjugãrii lor de cãtre o putere strãinã. În acest sens amintim câteva din rãscoalele care au avut loc în Dacia romanã, precum şi unele atacuri ale dacilor liberi îndreptate împotriva stãpânirii romane:
- rãscoala dacilor supuşi, conjugatã cu atacurile iazigilor şi roxolanilor din anul 118 d.Hr., în timpul cãreia guvernatorul provinciei C.Iulius Quadratus Bassus cade în luptã [ILD,54];
- în aceeaşi perioadã are loc incendierea suprastructurii lemnoase a podului construit de Apollodor la Drobeta [ILD,54];
- atacul dacilor liberi dintre anii 156-157 [ILD,54];
- dacii liberi din Carpaţii nordici (costobocii) atacã Dacia romanã, invadând, apoi, Macedonia şi Grecia, în anul 167 d.Hr., concomitent cu ofensiva iazigilor de pe cursul mijlociu al Dunãrii şi a bastarnilor pe coastele Pontului Euxin [ILD,54];
- în anul 170 d.Hr. are loc un nou raid al costobocilor pânã în provinciile balcanice ale imperiului roman [ILD,54] etc.
În aceastã ultimã parte a secolului al II-lea au loc şi cele douã rãzboaie marcomanice, primul între anii 166-175, iar al doilea între 178-180 d.Hr., la care, desigur, au participat şi dacii liberi din zonele de interes [ILD,54].
În vederea mãririi gradului de siguranţã a statului, Dacia este împãrţitã, iniţial, în anul 119, în douã provincii:
1 - Dacia Superior, cu reşedinţa la Apulum, şi
2 - Dacia Inferior.
În anul 124 d.Hr., în urma noii vizite a împãratului Hadrian, ţara este împãrţitã în trei:
1 - Dacia Superior;
2 – Dacia Inferior;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Nici aceastã împãrţire nu a fost de lungã duratã, cãci între anii 167-169 d.Hr. are loc reorganizarea celor trei Dacii, care devin astfel:
1 - Dacia Apulensis, guvernatã de un legatus Augusti de rang consular, cu reşedinţa în oraşul Apulum, superior în grad guvernatorilor celorlalte douã provincii;
2 - Dacia Malvensis;
3 - Dacia Porolissensis [ILD,54].
Înflorirea oraşelor Daciei romane care a avut loc în acest secol, rezultã şi din ridicarea unora dintre ele la rang de municipiu, între care: Drobeta, Napoca, Romula (în anul 124 d.Hr.), Tropaeum Traiani (în anul 170 d.Hr.), Porolissum (dupã anul 193 d.Hr.) [ILD,54]. Ulterior, alãturi de Ulpia Traiana Sarmizegetusa, şi municipiile Apulum şi Napoca sunt ridicate, în anul 192 d.Hr., la rangul de colonie, ca, dupã anul 193 d.Hr. şi Dierna, Drobeta, Potaissa sã mai primeascã acest rang [ILD,54].
Inscripţia onorificã pusã în cinstea împãratului Septimius Severus, în anul 200 d.Hr., atestã la aceastã datã rangul de municipiu al oraşului Ampelum, reşedinţa procuratorului care organiza activitatea minelor aurifere din munţii Apuseni [ILD,54].
Interesul major al Imperiului roman pentru noua provincie cuceritã de împãratul Traian este dovedit de construcţia drumului Ulpia Traiana – Apulum – Potaissa – Napoca – Porolissum, între anii 107-109 d.Hr. [ILD,53], precum şi de vizitele întreprinse aici de cãtre împãraţii Traianus Dacicus, Hadrianus (de mai multe ori), Septimius Severus, în cursul secolului al II-lea d.Hr. [ILD,54].

În urma pierderilor considerabile suferite de populaţia Daciei în timpul rãzboaielor cu romanii, luatã în ansamblul ei, aceasta a scãzut, deci, la 4.000.000 de persoane, revenind pe provinciile noastre istorice urmãtoarele proporţii:
Transilvania : 100.000 kmp × 18 = 1.800.000;
Muntenia : 76.000 kmp × 18 = 1.400.000;
Moldova : 46.000 kmp × 18 = 800.000;
Pentru a admite teza lui J.Beloch potrivit cãreia Dacia romanã avea în secolul al II-lea o densitate de 5 locuitori pe kmp [PS,I,39], ar însemna sã considerãm cã în acest secol dacii au pierdut peste 4.300.000 de oameni ! Un asemenea dezastru nu se putea produce în acea perioadã istoricã nici dacã armele romanilor ar fi fost cele din zilele noastre: chimice şi atomice, pentru cã relieful ţãrii nu permitea propagarea undei de şoc, rãspândirea cenuşii radioactive, a perdelei de gaze etc. cu atâta uşurinţã.
Pe teritoriul Daciei romane, mai exact al celor trei Dacii romane, pãstrând aceeaşi proporţie şi densitate, populaţia estimatã se ridicã la 1.800.000 de cetãţeni (100.000 × 18), în care nu sunt incluse efectivele legiunilor romane staţionate aici şi nici coloniştii aduşi “ex toto orbe Romano”.
Dintre locuitorii autohtoni, menţionaţi mai sus, pãrţii transilvane (inclusiv Banatul timişean) îi revin: 70.000 kmp × 18 = 1.260.000 de persoane, iar pãrţii muntene (şi oltene): 30.000 × 18 = 540.000 de oameni. Au rãmas în teritoriile dacilor liberi de atunci, aferenţi fruntariilor naţionale actuale, un numãr de peste 2.200.000 de locuitori, din care, în Transilvania 540.000, în Muntenia 960.000 şi în Moldova 700.00 (cifre rotunjite).
Numeroşi daci au mai rãmas în celelalte teritorii autohtone ale Daciei carpatice, între care în Basarabia şi Bucovina de nord peste 1.100.000, în Dobrogea peste 350.000, considerând cã în ultimele douã secole aici nu s’a înregistrat nici o creştere demograficã (vedi supra), precum şi în alte teritorii tracice extracarpatice şi pontice.
Putem conchide, deci, cã sfârşitul secolului al II-lea d.Hr. a gãsit Dacia Liberã din Carpaţi cu peste 3.650.000 de locuitori daci, iar Daciile romane cu peste 1.800.000 de daci, respectiv un total de aproape 5.500.000 de daci.
Alexandru Pele

sâmbătă, 17 martie 2012

Suna cunoscut?

“E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati.”
Albert Einstein

vineri, 16 martie 2012

DACIA SECRETĂ - ADRIAN BUCURESCU

Pentru ca cele ce urmeaza sa fie cat mai bine intelese vom face o prima precizare: geto-dacii s-au detasat de contextul celorlalte semintii printr-o performanta unica - sunt singura semintie europeana cu o neclintita continuitate in cele trei dimensiuni ale fiintei sale (spatiu, timp si spiritualitate).
Numai constienti de aceasta realitate vom putea sa imbratisam exceptionala mostenire spiritual-initiatica a “Cultului lui Zalmoxis”.
Se cuvine a face o distinctie intre perioada de inceput a “Cultului Zalmoxian” (nasterea si implinirea ca forma distinct magica) si perioada de extindere (transfer) dincolo de perimetrul formarii sale, in cuprinderea Greciei antice, unde continua sub o forma readaptata, cunoscut si comentat de majoritatea specialistilor drept “Cult al lui Apollon”. Reintarim ceea ce spuneam in capitolul - ORFEU -. Este regretabila confuzia inca acceptata de multi autori: Orfismul este un lucru aparte, ORFEU nu este Apollon, cum nici Zalmoxis nu este ORFEU.
Sa ne intoarcem deci, cu mai bine de 1300 de ani I.Hr. la vremea cand influenta bacantelor scazuse considerabil, la vremea in care pe faimosul KOGAION mai oficiau Preotii Cultului Luminii. Si daca spiritul a nazuit intotdeauna spre inaltimi, socotim ca superba salba de creste muntoase a Carpatilor a contribuit in buna masura la asezarea in acest perimetru a unei lucrari initiatice aparte, cu nimic mai prejos de marile scoli ale antichitatii.
Reamintim ca inca din vremea “Oficierilor Orfice”, prezenta celtica, cu druizii in prim plan, a lasat urme concrete in practica initiatica pe aceste meleaguri, urme care inca se mai resimteau in timpul aparitiei Zalmoxismului.
Nasterea celor doi Copii Divini
O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: “Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor…” (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): “La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa).”
Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini.
Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: “Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !”
Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.
Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).
Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.
Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: “Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata.”
Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).
Dupa moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.
Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.
Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:
“BAN AGNA INO” - “Cinci fara unu”
“OPTO PE TEB MO…” - “Opt supra doi am…”
Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:
“ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL”
(Invatatura voastra va birui si muntele)

MOARTEA SI INVIEREA
Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.
Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis.
Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.
Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.
Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: “TILLITO COUMI!”(Copila ridica-te!) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe “barbarul” ajuns vestit si respectat.
La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: “HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !”
(”Doamne, Doamne, Marire Tie !”)
Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.
Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de “SOL-DO-BOOYSENOS” sau “Domnul Patimilor”. O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: “OR-PHEOS VAKKANKOS” (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat
Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:
“Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o.”
Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:
“Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis”
Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.
Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de “traire pamanteasca”, finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.
Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la “Echinoctiul de Toamna”, putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.
Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - “Marea Cina a Vrednicilor”.
A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care “in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol…”
Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea “Cultului Orfic” in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.

INITIEREA
Initierea la geto-daci, consta ca in orice alt procedeu initiatic intr-o suita de invataturi si etape, parcurse treapta cu treapta spre stadiul de Maestru.
Dupa ce, individul care dorea cu toata fiinta sa porneasca pe drumul Initierii, era cercetat printr-o conversatie libera de chiar Zalmoxis, dupa ce verdictul era favorabil, viitorul ucenic era chemat, singur sau cu mai multi la confirmarea sa prin “Botez”. Aproape ca in “Cultul lui ORFEU”, cel ales intra dezbracat in apa, de obicei la ceasul amiezii si era insotit de asta data de 3 Magi-Preoti care-l asistau. Primul dintre ei cufunda vasul sacru in undele raului Naparis (Ialomita) si varsandu-i continutul pe crestetul novicelui rostea: “- Sa crezi cu toata fiinta in Invatatura !” Apoi al doilea repeta operatiunea rostind aceeasi fraza. Dupa ce si cel de-al treilea oficia rostind indemnul de a crede in Invatatura, novicele primea aceeasi haina aspra si lunga, apoi, insotit de cei 3 era dus in incinta perimetrului de initiere pe munte. Acolo ingenunchea in fata Altarului invocand pe Tatal Ceresc:
“Parinte fii alaturi de mine, Eu iti apartin !”
Urmau 40 de zile de purificare si rugaciune, timp in care era supravegheat de departe, fara a fi tulburat.
Dupa parcurgerea celor 40 de zile, ucenicul era purtat intr-o procesiune solemna la lumina facliilor in fata marelui preot. Aceasta a fost oarecum perioada de NASTERE si fara de ea nu era admis nimeni la etapa de cunoastere a INVATATURII.
In fata Altarului ucenicul ingenunchea si rostea in gand multumirea catre Tatal Ceresc.
Apoi Marele Preot il ridica de umeri aratandu-i pe rand cele doua picioare ucenicului: “Sa stii si sa nu uiti! Initiatul are doua picioare, altele decat lumea. Unul este insasi Invatatura, Credinta si dorinta de Cunoastere, fara de care nu poti pasi. Al doilea, Rabdarea - cea care echilibraza si face pasul bun, chiar daca el nu pare spornic.”
Din acel moment, ucenicul incepea cu adevarat patrunderea Tainelor. Invata si era indrumat de Magi-Preoti in miracolul astrelor, in metodele de decriptare a previziunilor din semne, in lumea mirifica a plantelor de leac, in taina trupului si a medicinii oculte, in priceperea de a te autocontrola.
“Lasa-ti trupul sa vorbeasca. Asculta-l si lucreaza asupra lui nu numai cu mintea ci si cu sufletul.”
Vorbele cadeau rar si ucenicul incerca sa retina totul intr-o chinuitoare lupta cu sinele.
“Sa nu uiti ca cele 7 necesitati ale trupului tau sunt: a respira, a te hrani, a bea, a te misca, a te purifica (spala, dejecta, urina), a face dragoste, a te odihni. Toate cele 7 isi cer pretuirea. De cum le vei intelege asa le vei domina sau vei sta sub ele”.
Poate cel mai greu era taramul magic, acolo unde lucrurile inca abia se ghiceau si efortul era dublu: a vedea cu vederea fizica si cea de dincolo de vedere. Dupa cei trei ani de incrancenare intre sumedenia de lucruri ce se cereau stiute urmau alte 40 de zile de post si rugaciune. La sfarsitul lor, ucenicul primea acceptul de a urma cea de-a doua etapa: CALEA MAGICA - unde lucrurile se schimbau cu totul. Mai intai era lasat un an prin lume sa-si consolideze cunostintele, sa le aplice unde era chemat s-o faca si mai ales sa se puna de acord cu sine. Urmarit, de multe ori dublat de ochiul atent al Magiior-Preoti, initiatul era reprimit la “Solstitiul de Toamna”, pentru prima oara, alaturi de magi la CINA ALESILOR.
Apoi din nou ingenunchea in fata Altarului ascultand rostirea Marelui Preot:
“Viata este Lumina, iar lumina este vesnica ! De cate ori vei uita aceasta, intunericul te va impresura…”
Pornit pe ultima etapa, initiatul era acomodat treptat cu tainele geometriei sacre, cu taina puterii nascatoare de lumina. Conturul Pentagramei ajungea in ultimul an sa-i fie lacas si spatiu de veghe. Practicile de autocontrol acolo se desfasurau si tot acolo apareau revelatiile.
“Nu uita - LUMINA Pentagramei magice este IUBIREA! Dar ca s-o faci luminoasa, trebuie sa ajungi la esenta Pentagramei - IERTAREA !”
Lucrurile pana nu demult involburate se asezau cu incetul in “Ordinea Sacra” dictata de puterea CREDINTEI. “Poti invinge predestinarea numai armonizandu-te cu propriul tau destin”
Invatatura lua sfarsit cu putin inainte de ultima incercare. Acum putea realiza cat de iute au zburat cei 3 ani si cat de uriasa era zestrea pe care o primise in timpul curgerii lor.
Gatit sufleteste si trupeste initiatul era condus din nou cu alai, trecut pe sub bolta de lumina, sub care valvataile inimii erau asemeni zecilor de faclii aprinse.
Urma finala purificare. Cu pasi siguri se apropia si fara sa ezite traversa dansul fascinant si ametitor al flacarilor ce se prelingeau din gurile tainice ale grotei subterane.
In mijlocul dogorii se oprea o clipa surazand.
“Neatins esti de flacari, in mijlocul primejdiei! Zambeste si crede…”
Vocea rasuna in urechi pana dincolo de iadul flacarilor si ingenunchea in fata Altarului. Pentru prima oara vedea de aproape pe cei trei mari Magi-Preoti socotiti Maestrii desavarsiti: Maestru TRADITIEI, Maestrul JERTFEI si Maestrul LUMINII - adunati laolalta pentru a-l recunoaste pe el Mag si initiat in taina de veacuri a maritului Zalmoxis.
Haina lunga, de lana alba, ii confera o stralucire palida pe langa stralucirea ochilor, aproape de neinfruntat.

sâmbătă, 3 martie 2012

Oglinda sufletului

Acea parte din energia universala care ne inconjoara, asociata corpului omenesc, fiind in fapt manifestarea energiei umane numita de noi aura este… oglinda sufletului. Acest halou luminos care inconjoara trupul uman, il patrunde si emite o radiatie proprie ne arata bolile, sanatatea, falimentul sau succesul, dragostea sau ura. Ea tradeaza toate gandurile bune sau rele. Atunci cand o persoana este atinsa de o boala mortala,aura sa incepe sa se intunece, sa se stearga si in unele cazuri ea dispare chiar inaintea mortii acesteia.

Acest ou energetic multicolor atinge o inaltime de doi metri si jumatate si chiar mai mult, iar latimea poate fi mai mare de un metru…Evident, aceste dimensiuni variaza de la o persoana la alta. Este formata din radiatii colorate plecand din diferite parti ale corpului si este mai bine sa nu se foloseasca cuvantul culoare cand ne referim la aura, ci frecventa radiatiei pe care o numim ''bleu'' sau ''rosu'' de exemplu.

Cand spunem ca aura este multicolora se face de fapt aluzie la o parte din culorile spectrului solar. Cu cat spiritualitatea unui om este mai mare, cu atat haloul este de un galben mai intens. Toti marii sfinti au haloul aurit, culoare care se poate obtine numai prin puritatea gandurilor si intentiilor spre deosebire de vibratiile joase ale unora unde vom intalni in aura culori terne si murdare, respingatoare, in comparatie cu vibratiile inalte care genereaza culori stralucitoare si pure. In functie de o serie intreaga de factori, aura este si ea schimbatoare, urmand dispozitia individului,numai ca tentele fundamentale raman neschimbate, tente care indica ''fondul'' persoanei.

Cele 7 straturi ( dupa unii cercetatori 9) sau corpuri fluidice au fiecare o luminozitate si culori proprii, activitatea lor influentand si conditionand in mod concret corpul fizic si starile psihice ale omului. Ele sunt structurate in mod organizat si reprezinta ''intermediarul''dintre spirit sau scanteia divina, si trup. Cele mai apropiate de acesta urmaresc conturul lui, iar cele mai departate au forma ovoida, aparand in jurul corpului ca un ou cu varful in jos.

Dintre aceste straturi, primul, al treilea, al cincilea si al saptelea au fiecare structuri bine diferentiate, in timp ce al doilea, al patrulea si al saselea apar sub forma unor fluide luminoase in continua miscare, nefiind riguros delimitate de celelalte corpuri. Corpurile aurei au o organizare functionala proprie, ele mentinandu-se prin absorbirea din campul energetic universal si metabolizarea energiilor specifice frecventei fiecarui corp, prin intermediul unor centri energetici in forma de vartejuri (chakre), adica ''roti'', care la omul sanatos sunt luminoase si in continua miscare.

Aceste energii preluate si prelucrate de chakre sunt apoi distribuite in intregul corp prin numeroase canale energetice( nadisuri). Canalul principal de energie se afla in interiorul coloanei vertebrale si se intinde de la baza sirei spinarii pana la cap, de-a lungul lui fiind asezati principalii centri energetici. Nivelul pana la care se ridica aceste nadisuri(cel din stanga fiind de culoare albastra, nadi lunar, asociat principiului feminin, yin, iar cel din dreapta de culoare rosie, nadi solar, asociat principiului masculin, yang), depinde de nivelul de evolutie al individului si de felul in care traieste.

“Nasterea si moartea” – Valeriu Popa

joi, 1 martie 2012

Tudor Gheorghe - E primăvară, iarăşi primăvară!!!



Sa aveti o primavara Minunata si Luminata!

Martisorul – Traditie, simbol si semnificatie

Traditia martisorului de 1 martie, desi controversata, este legata in mod invariabil de soarele care isi recapata fortele si recheama natura la viata odata cu sosirea primaverii.

Respectul datorat soarelui se imbina in cultura populara romaneasca cu teama fata de razele lui stricatoare ale frumusetii femeilor si fetelor.In cele dintai zile ale imprimaverarii , fetele si femeile obisnuiau sa arunce catre ceruri martisoare , rostind o ruga rituala :

“Sfinte soare , sfinte soare ,
Daruiescu-ti martisoare ,
In locul lor ma fereste
De pistru ce ma-nnegreste.
Ia-mi toate negretele
Si da-mi albetele .
Fa-mi fata ca o floare ,
Sfinte soare , sfinte soare.”
(Sursa : Romulus Vulcanescu – Mitologie romana)

Martisoarele erau purtate pana cand primavara isi confirma cu adevarat sosirea-i statornica , adica pana in perioada imediat anterioara sau simultana infloririi pomilor ( ocazie cu care erau agatati de ramurile acestora) , pana in ziua cand era vazut pe cer cel dintai stol de berze ,sau pana in ziua de Macinici (9 martie) , Florii, Armindeni sau Paste.

Luna martie si numele de martisor ( sau martisug ori mart) sunt asociate in mod direct cu zeul roman Marte.Potrivit calendarului roman , 1 martie era intaia zi a noului an , o zi dedicata festivalului “Matronalia” , in cadrul caruia era celebrat Marte, zeul razboiului, dar si al agriculturii, naturii si primaverii.In Imperiul Roman , “Idele lui Marte” , celebrate catre finalul iernii , erau considerate vremea propice inceperii campaniilor razboinice.Pornind de la acest context , s-a considerat ca rosul snurului martisorului semnifica vitalitatea iar albul victoria , innoirea sau purificarea.
Simbolicele culori alb si rosu erau prezente , in traditia romanesca , in podoabele primului plug dat la arat , a celor dintai oi intrate in stana , dar si ceremonille nasterii, nuntii si inmormantarii din unele regiuni oltenesti.
Intr-o alta interpretare , rosul semnificand viata este un insemn al femeii, iar albul , infatisand limpezimea ori luciditatea , este un simbol al barbatului.In acest fel , snurul martisorului ar putea reprezenta impletirea si intrepatrunderea creatoare a principiului feminin si al celui masculin.

Se pare ca , initial, snurul martisorului, numit “funia anului” si alcatuit din fire de lana rasucite albe si negre, reprezenta cele 365 de zile ale anului .Funia anului avea darul de a asigura legatura si continuitatea dintre vara si iarna , albul si negrul reprezentand opozitia si unirea contrariilor lumina-intuneric , fertilitate –sterilitate, viata –moarte , sau bine-rau .

Daca romanii obisnuiau sa aseze la gatul copiilor lor un talisman de deochi , avand o forma circulara ce semnifica soarele , in mod asemanator, in vechimea romaneasca , mamele puneau martisorul (alcatuit din snurul bicolor alb cu rosu, de care era agatata o moneda de aur ori argint ) la gatul , piciorul sau mana copiilor.
Fetele de la tara obisnuiau sa foloseasca banutul de la martisor pentru a cumpara branza ori cas si vin rosu, astfel incat sa fie tot anul albe la fata si cu buzele rosii.

Avand la origine , rolul de a proteja impotriva deochiului, frigurilor sau bolilor in general , martisorul a capatat in timp si functia de talisman norocos , aducator de sanatate , iubire sau bunastare.


In mitologia populara romaneasca , in ziua de 1 martie moare , an de an , Baba Dochia, pentru a renaste pe data de 9 martie.


Legendele martisorului

Soarele , mereu singur in bolta cerului, privea adesea cu melancolie bucuria oamenilor de a fi impreuna.Intr-o zi, nemairezistand tentatiei, el s-a alaturat unei sarbatori a muritorilor , luand infatisarea unui tanar barbat.Un dragon sau zmeu l-a rapit din mijlocul oamenilor si l-a intemnitat intr-o pestera.Vaduvita de lumina , lumea a cazut prada intristarii : izvoarele si-au oprit curgerea , pasarile si-au amutit cantarile iar copiilor le-a disparut zambetul de pe buze.Nici un muritor nu a indraznit sa sara in ajutorul soarelui , cu exceptia unui flacau caruia oamenii i-au imprumutat din puterea lor in vederea confruntarii cu temutul balaur.Calatoria indraznetului tanar catre castelul dragonului a avut loc in decursul a trei anotimpuri : vara , toamna si iarna.Infruntarea lui cu infricosatorul balaur a durat vreme de mai multe zile , incheindu-se cu victoria flacaului care , desi molesit de rani si vlaga , a eliberat , in cele din urma, soarele.Intreaga natura a revenit la viata , iar oamenii si-au regasit sensul de a trai.Tanarul barbat a murit insa, in timp ce sangele i se revarsa inghitit de zapada din care rasareau intaii ghiocei.
Din acea vreme , baietii daruiesc fetelor si celor dragi o impletitura dintr-un ciucure alb si unul rosu , cel dintai semnificand puritatea si taria ghiocelului, cel de-al doilea frumusetea si vitalitatea .

Pe de alta parte , credinta populara atribuie Babei Dochia zamislirea primului martisor. Se spunea ca cea dintai zi a lui martie , in vreme ce umbla cu turma de oi printr-o padure torcand lana dintr-o furca , Baba Dochia a dat peste o para pe care a gaurit-o si prin care a trecut apoi un fir de ata.

Simbolurile si semnificatia martisoarelor

Odata cu raspandirea obiceiului martisorului in cadrul citadin , banutul originar a inceput sa fie inlocuit cu figuri sau simboluri auspicioase ori norocoase mai mult sau mai putin traditionale. Iata cateva din cele mai populare martisoare …

- Martisorul cheii. Cheia este un simbol norocos semnificand posibilitatea de a-ti gasi calea catre succes sau implinirea idealurilor.
Un insemn cuprinzand trei chei se spune ca are darul de a deschide usile catre bogatie, sanatate si avere.
Un insemn constand din doua chei incrusisate, una de aur si cealalta de argint , este o emblema papala a autoritatii , semnificand “cheile catre imparatia cerurilor”.


-Martisorul cosarului.Cosarul , considerat un personaj norocos in Romania ( “Ti-a iest cosaru-n drum / o sa ai noroc de-acum…”) inglobeaza o simbolistica asemanatoare si in restul Europei.
In Germania, o figurina reprezentand un cosar era un simbol al norocului si un cadou popular cu ocazia anului nou.
In Marea Britanie , mireasa era considerata norocoasa daca avea ocazia sa vada un cosar in ziua nuntii ei.Ea avea o bafta si mai mare in casatorie, daca dadea mana cu el sau era sarutata de catre norocosul curatitor de hornuri.
In Croatia, daca vrei sa fii insotit de noroc , ti se recomanda sa iti freci cu degetul un nasture de la haina atunci cand intalnesti pe drum un cosar.

- Martisorul gargaritei / buburuzei . Gargarita este un simbol norocos , dar si un insemn al maternitatii , fertilitatii si mamei pamant.Mai multe despre simbolismul gargaritei in Dictionarul tatuajelor (simboluri si semnificatii) – Litera G

- Martisorul inimii / inimoarei. Vezi articolul Inima , simbol si semnificatie

-Martisorul potcoavei.Se spune ca , pentru a avea intru totul parte de sansa in viata , atunci cand gasesti o potcoava trebuie sa o arunci in spate, peste umar sau sa o asezi pe un perete al casei tale.
Potcoava este un simbol stravechi utilizat in apararea contra ochiului rau sau deochiului.In occident, exista credinta ca , pentru ca a-si indeplini eficient functia norocoasa , potcoava trebuia sa fie asezata cu deschiderea in sus (asemeni unui vas in care este continut “elixirul” norocului).

- Martisorul stelei. Potrivit legendei , steaua este un simbol geometric considerat de catre Pitagora a reprezenta perfectiunea.In Evul Mediu era populara Steaua Vrajitorului , un simbol al misterelor universului.
Denumirea de “stea norocoasa” provine din antichitate, cand se considera ca norocul oamenilor este scris in stele.

-Martisorul trifoiului cu patru foi.Simbol recunoscut al norocului, trifoiul cu patru foi inglobeaza o semnificatie aparte pentru fiecare frunza : faima , dragoste, bogatie, sanatate.Potrivit superstitiilor, daca porti asupra ta un trifoi cu patru foi, cel pe care il iubesti va veni la tine sau vei fi aparat aparat de spiritele rele ; daca il visezi , vei fi fericit toata viata.