„Pentru a lichida popoarele, se începe prin a le altera, prin a le şterge memoria. Le distrugi cărţile, cultura, istoria şi altcineva le scrie alte cărţi, le dă o altă cultură, le inventează o nouă istorie. Între timp poporul începe să uite ceea ce este şi ceea ce a fost, iar cei din jur îl vor uita şi mai repede; limba nu va mai fi decât un simplu element de folclor care, mai devreme sau mai târziu, va muri de moarte naturală.” Renastem din resturi aruncate in istorie...
vineri, 31 decembrie 2010
Colinde păgâne (dacice)
În toată perioada care precede Crăciunul şi se continuă cu Anul Nou şi Boboteaza, tradiţia populară a românilor este foarte bogată în datini şi obiceiuri perpetuate din vremea păgânismului.
Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.
Divinitati solare si agrare
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste sărbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decembrie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.
Recuzita Obiceiurilor
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconjurătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).
Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi (daci). Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desigur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.
Felurile de colinde
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sant-Andrei".
Etnologul Paula Popoiu, director general al Muzeului Naţional al Satului "Dimitrie Gusti", ne lămureşte câteva dintre aspectele datinilor venite din vremurile precreştine ale poporului nostru, datini peste care Biserica a suprapus sărbătorile sale pentru a atenua efectul păgân al acestora. Unele s-au uitat, altele continuă şi astăzi să fie săvârşite, în ciuda faptului că în afară de etnologi puţină lume mai cunoaşte înţelesul profund al acestor vechi ritualuri.
Divinitati solare si agrare
"În credinţele precreştine, Sărbătorile de iarnă sunt dedicate reînnoirii timpului şi vegetaţiei. Sărbătorile calendarului creştin se suprapun pe cele ale calendarului popular. Crăciunul, în calendarul popular şi în spaţiul sud-est european, este o divinitate solară care năştea împreună cu timpul la 25 decembrie, trăia 365 de zile, îmbătrânea şi murea, pentru a renaşte la începutul anului următor. Este un scenariu de reînnoire a timpului calendaristic în perioada solstiţiului de iarnă (20 decembrie şi 7 ianuarie). Scenariul cuprinde moartea anuală a Crăciunului, exemplificată şi prin obiceiul denumit Îngropatul Crăciunului, şi renaşterea lui anuală. Peste sărbătoarea Crăciunului în spaţiul sud-est european s-a suprapus sărbătoarea lui Saturn, zeul agrar celebrat între 17 şi 23 decembrie, şi sărbătoarea zeului Mithra, zeu solar căruia i se sărbătorea naşterea la 25 decembrie. Din ajunul Crăciunului până la 7 ianuarie au loc ospeţe şi petreceri rituale: jocuri cu măşti, colinde, dansuri. Aceasta este perioada fastă a sărbătorilor, când sunt celebrate timpul renăscut şi renovarea vegetaţiei şi a lumii înconjurătoare. Anul Nou (Revelionul) este un ceremonial nocturn de celebrare a morţii şi renaşterii simbolice a timpului la cumpăna dintre ani (31 decembrie/1 ianuarie)", arată Paula Popoiu, director al Muzeului Satului.
Recuzita Obiceiurilor
"Moartea şi renaşterea divinităţii are loc la miezul nopţii prin întreruperea simbolică a timpului - stingerea luminilor -, gest care recreează haosul primordial din care se naşte timpul şi împreună cu el lumea înconjurătoare. Aprinderea luminii şi explozia de bucurie şi zgomote semnifică depăşirea momentului critic de scufundare a lumii în haos şi indică momentul când soarele învinge şi ziua începe să crească. Omul ia parte activă la acest scenariu prin: alungarea forţelor malefice cu zgomot, stropitul ritual cu apă, consumul ritual de alimente, împăcarea şi săvârşirea actelor de toleranţă (să nu te cerţi sau să nu baţi copiii), practicarea urărilor şi dansurilor rituale (Sorcova, Pluguşorul, Semănatul, Vasilca).
Sărbătoarea Anului Nou era un prilej de determinare prin practici magice şi inovaţii cântate sau spuse a unui curs favorabil pentru ciclul agricol care abia începea. Pluguşorul şi tragerea brazdei simbolice reprezintă un obicei agrar întâlnit la popoarele vechi (daci). Clopoţeii şi instrumentele care fac zgomot folosite în recuzita obiceiurilor de Anul Nou existau şi în ritualurile agrare vechi, având rolul de purificare spirituală a lumii prin îndepărtarea forţelor malefice. Astfel, sistemul referenţial în colinde este unul mitologic, riturile sunt de mult dispărute, timpul fabulos. Astăzi, datina colindatului se prezintă sub două forme: profană şi religioasă. Această tipologie este desigur ipotetică", a explicat doamna Paula Popoiu.
Felurile de colinde
Etnologul ne-a dezvăluit şi felurile de colind moştenite din vremea premergătoare creştinismului: "În general, avem şase feluri de colindări: colindatul flăcăilor şi oamenilor în vârstă şi care are loc în noaptea de Crăciun; colindatul copiilor - sunt simple urări, scurte adresări deseori hazlii - în Ajunul Crăciunului, începând cu zorii zilei; colindatul cu caracter agrar legat exclusiv de sărbătorea înnoirii anului şi ilustrat de Pluguşor; colindatul (umblatul) măştilor, de obicei de Anul Nou - Capra, Turca, Brezaia, Travestiri de moşi, babe, evrei; Vasilca - în ajunul Anului Nou - care constă în umblarea pe la case cu o tavă pe care se află capul porcului împodobit cu frunze, flori, panglici şi oglinzi - se cântă sau se spun texte rituale în care se împletesc urări şi cereri de daruri; Sorcova, specifică copiilor mici, în dimineaţa Anului Nou, se colindă cu ramuri înflorite păstrare special în apă de la Sant-Andrei".
Alege cum vrei să mori
Basarabie
Adrian Paunescu
De nicaieri nu-i semn de nici o mila
Si s-a ajuns in cel din urma hal
Si moare Basarabia umila
Cu capu-n vechiul sac imperial
N-avem puterea sa-mpartim o paine
Ne facem socoteli de precupeti
Dar tot acolo o sa ajungem maine
Cu pasii doar oleaca mai inceti
Saraca sora basaraba
Tu, cea mai sfanta dintre toate
Zadarnic mama te intreaba
Daca traiesti in libertate
Si va veni si catastrofa iernii
Ca s-o gustam de tot mai multe ori
Si s-amurgim cu Gogol pe gubernii
Ca niste revizori ratacitori
Acum imperiul da o noua cina
Mananca tari si bea popoare mici
Sa vina Basarabia, sa vina
S-o guste mensevici si bolsevici
Trezeste-te, tu patrie drogata
Ca daca-n focul calculelor reci
Mai pierdem Basarabia o data
Si noi suntem pierduti in veci de veci
N-au nici o cale fratii sa apuce
Astepta-n van un sprijin de la noi
E dusa Basarabia pe cruce
Si noi o contemplam cu ochii goi
De nicaieri nu-i semn de nici o mila
Si s-a ajuns in cel din urma hal
Si moare Basarabia umila
Cu capu-n vechiul sac imperial
N-avem puterea sa-mpartim o paine
Ne facem socoteli de precupeti
Dar tot acolo o sa ajungem maine
Cu pasii doar oleaca mai inceti
Saraca sora basaraba
Tu, cea mai sfanta dintre toate
Zadarnic mama te intreaba
Daca traiesti in libertate
Si va veni si catastrofa iernii
Ca s-o gustam de tot mai multe ori
Si s-amurgim cu Gogol pe gubernii
Ca niste revizori ratacitori
Acum imperiul da o noua cina
Mananca tari si bea popoare mici
Sa vina Basarabia, sa vina
S-o guste mensevici si bolsevici
Trezeste-te, tu patrie drogata
Ca daca-n focul calculelor reci
Mai pierdem Basarabia o data
Si noi suntem pierduti in veci de veci
N-au nici o cale fratii sa apuce
Astepta-n van un sprijin de la noi
E dusa Basarabia pe cruce
Si noi o contemplam cu ochii goi
Legenda vascului
Majoritatea oamenilor asociaza vascul cu sarbatorile de iarna si mai ales cu traditionalul sarut pe care il primeste oricine este ”prins” sub crenguta de vasc.
Adevarul insa este cu totul altul. Vascul, considerat acum o planta reprezentativa a sarbatorilor de iarna, a fost mai intai un simbol religios pagan, cu sute de ani inainte de aparitia crestinismului.
Druizii il vedeau ca pe un simbol sacru ce avea atat puteri magice cat si proprietati de vindecare. Vascul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor si animalelor, era un mod de protectie importiva vrajitoarelor si aduce noroc. De fapt, planta era atat de sacra pentru druizi, incat, daca doi dusmani de intalneau din greseala sub un copac in care crestea vasc, isi lasau armele, se salutau si faceau un pact de pace pana a doua zi. Cand gaseau vasc crescand intr-un stejar, druizii il taiau cu un cutit de aur si aveau grija ca planta sa nu atinga pamantul, pentru a nu-si pierde proprietatile sacre. In aceeasi zi, sacrificau doi boi pentru a sarbatorii evenimentul norocos. O alta traditie era ca in ce-a de-a sasea noapte cu luna, preoti druizi imbracati in robe albe sa taie special vascul ce crestea in stejar.
Mai tarziu, ritualul taierii vascului a inceput sa simbolizeze detronarea regelui de catre succesorul sau. Vascul se aduna atat la solstitiul de vara cat si la cel de iarna. In Evul Mediu si mai tarziu, ramurile de vasc se atarnau de tavan pentru a apara casa si proprietarii sai de spiritele rele. In Europa, ele se asezau la intrarile in casa si in grajduri, pentru a tine la distanta vrajitoarele.
Din cauza ca fusese atat de important in culturile pagane, vascul nu a fost acceptat la inceput in locurile de rugaciune crestine. Mai mult, nu se stie cu siguranta cum a ajuns planta sa faca parte din traditia sarbatorilor de iarna.
Obiceiul de a atarna cregute de vasc provine fara indoiala din traditia druizilor de a lasa armele si de a se imprieteni de cate ori se intalneau sub un copac in care crestea planta.
De asemenea, se credea ca vascul poate stinge focul, idee nascuta din credinta straveche conform careia planta era adusa de fulgere pe ramurile copacilor.
In unele zone din Anglia si Wales, fermierii dadeau o tufa de vasc primei vaci care nastea de anul nou; se credea ca acest obicei aduce noroc si prosperitate intregii cirezi.
In unele zone din Anglia, vascul trebuie ars dupa 12 zile, daca nici unul din cuplurile care s-au sarutat sub el nu se casatoresc.
Vikingii credeau ca vascul are puterea de a invia mortii. Ei credeau ca Balder, fiul lui Frigga, zeita iubirii si frumusetii, a fost omorat de zeul raului, Loki, cu o sageata din vasc otravita. Frigga l-a plans atat de mult pe fiul ei, incat lacrimile sale au transformat fructele rosii ale vascului in bobite albe, si Balder a inviat. Frigga a fost apoi atat de recunoscatoare incat a schimbat reputatia urata a vascului, facandu-l simbolul iubirii si al pacii.
In imperiul asirian si in Babilon, in jurul secolului al IX-lea i.Ch., fetele necasatorite se inchinau zeitei frumusetii si iubirii stand sub ramurile de vasc care impodobeau templul.
Pornind de la credinta celtica in puterea vascului, romanii obisnuiau sa se sarute sub vasc pentru a pecetlui o logodna; obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legamant care nu poate fi rupt niciodata, mai ales ca pentru romani, logodna era mult mai importanta decat casatoria.
Anglo-saxonii asociau puterile vascului cu legenda zeitei iubirii, frumusetii si fertiitatii, Freya. Conform acestei legende, orice baiat trebuia sa sarute o fata cu care se intalnea din intamplare sub vasc si sa rupa o bobita din tufa respectiva dupa aceea.
Scurta descriere
Vasc este denumirea data mai multor specii de plante diin familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Vascul de Craciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o planta care creste incet, sub forma unei tufe atarnatoare, de culoare verde-galbuie, care se gaseste pe ramurile copacilor, chiar si la 4-5 metri inaltime. Florile mici, de culoare galbena apar toamna tarziu, si fac loc aproape imediat fructelor albe.
Originile numelui
Numele obisnuit al plantei – mistletoe – provine din credinta ca vascul se inmulteste prin excrementele pasarilor: pe vremea aceea oamenii observasera ca planta crestea numai pe ramurile copacilor pe care stateau pasarile. ”Mistel” este cuvantul ango-saxon pentru excremente, iar ”tan” inseamna ”ramura de copac”.
Prin secolul al XVI-lea, botanistii au descoperit ca vascul se inmultea de fapt prin semintele ingerate de pasari, Una din cele mai tipurii marturii scrise legate de acest fapt dateaza din 1532, intr-un ierbar publicat in Anglia.
Inca din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerata una din cele mai magice, misterioase si sacre din folclorul european. Vascul era considerat un aparator al vietii, fertilitatii, scut importiva otravurilor si afrodiziac.
Pornind de la ideea ca planta are puteri de vindecare, extractul de vasc este testat ca remediu in tratarea unor forme de cancer. In experientele de laborator s-a descoperit ca vascul minimizeaza efectele negative ale chimioterapiei si stimuleaza sistemul imunitar. In Europa si Asia, extractele de vasc sunt foosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea si epilepsia.
Adevarul insa este cu totul altul. Vascul, considerat acum o planta reprezentativa a sarbatorilor de iarna, a fost mai intai un simbol religios pagan, cu sute de ani inainte de aparitia crestinismului.
Druizii il vedeau ca pe un simbol sacru ce avea atat puteri magice cat si proprietati de vindecare. Vascul vindeca boli, sporea fertilitatea oamenilor si animalelor, era un mod de protectie importiva vrajitoarelor si aduce noroc. De fapt, planta era atat de sacra pentru druizi, incat, daca doi dusmani de intalneau din greseala sub un copac in care crestea vasc, isi lasau armele, se salutau si faceau un pact de pace pana a doua zi. Cand gaseau vasc crescand intr-un stejar, druizii il taiau cu un cutit de aur si aveau grija ca planta sa nu atinga pamantul, pentru a nu-si pierde proprietatile sacre. In aceeasi zi, sacrificau doi boi pentru a sarbatorii evenimentul norocos. O alta traditie era ca in ce-a de-a sasea noapte cu luna, preoti druizi imbracati in robe albe sa taie special vascul ce crestea in stejar.
Mai tarziu, ritualul taierii vascului a inceput sa simbolizeze detronarea regelui de catre succesorul sau. Vascul se aduna atat la solstitiul de vara cat si la cel de iarna. In Evul Mediu si mai tarziu, ramurile de vasc se atarnau de tavan pentru a apara casa si proprietarii sai de spiritele rele. In Europa, ele se asezau la intrarile in casa si in grajduri, pentru a tine la distanta vrajitoarele.
Din cauza ca fusese atat de important in culturile pagane, vascul nu a fost acceptat la inceput in locurile de rugaciune crestine. Mai mult, nu se stie cu siguranta cum a ajuns planta sa faca parte din traditia sarbatorilor de iarna.
Obiceiul de a atarna cregute de vasc provine fara indoiala din traditia druizilor de a lasa armele si de a se imprieteni de cate ori se intalneau sub un copac in care crestea planta.
De asemenea, se credea ca vascul poate stinge focul, idee nascuta din credinta straveche conform careia planta era adusa de fulgere pe ramurile copacilor.
In unele zone din Anglia si Wales, fermierii dadeau o tufa de vasc primei vaci care nastea de anul nou; se credea ca acest obicei aduce noroc si prosperitate intregii cirezi.
In unele zone din Anglia, vascul trebuie ars dupa 12 zile, daca nici unul din cuplurile care s-au sarutat sub el nu se casatoresc.
Vikingii credeau ca vascul are puterea de a invia mortii. Ei credeau ca Balder, fiul lui Frigga, zeita iubirii si frumusetii, a fost omorat de zeul raului, Loki, cu o sageata din vasc otravita. Frigga l-a plans atat de mult pe fiul ei, incat lacrimile sale au transformat fructele rosii ale vascului in bobite albe, si Balder a inviat. Frigga a fost apoi atat de recunoscatoare incat a schimbat reputatia urata a vascului, facandu-l simbolul iubirii si al pacii.
In imperiul asirian si in Babilon, in jurul secolului al IX-lea i.Ch., fetele necasatorite se inchinau zeitei frumusetii si iubirii stand sub ramurile de vasc care impodobeau templul.
Pornind de la credinta celtica in puterea vascului, romanii obisnuiau sa se sarute sub vasc pentru a pecetlui o logodna; obiceiul era considerat a fi foarte important, ca un legamant care nu poate fi rupt niciodata, mai ales ca pentru romani, logodna era mult mai importanta decat casatoria.
Anglo-saxonii asociau puterile vascului cu legenda zeitei iubirii, frumusetii si fertiitatii, Freya. Conform acestei legende, orice baiat trebuia sa sarute o fata cu care se intalnea din intamplare sub vasc si sa rupa o bobita din tufa respectiva dupa aceea.
Scurta descriere
Vasc este denumirea data mai multor specii de plante diin familiile Loranthaceae sau Viscaceae. Vascul de Craciun face parte din speciile din Europa, anume Viscum album. Este o planta care creste incet, sub forma unei tufe atarnatoare, de culoare verde-galbuie, care se gaseste pe ramurile copacilor, chiar si la 4-5 metri inaltime. Florile mici, de culoare galbena apar toamna tarziu, si fac loc aproape imediat fructelor albe.
Originile numelui
Numele obisnuit al plantei – mistletoe – provine din credinta ca vascul se inmulteste prin excrementele pasarilor: pe vremea aceea oamenii observasera ca planta crestea numai pe ramurile copacilor pe care stateau pasarile. ”Mistel” este cuvantul ango-saxon pentru excremente, iar ”tan” inseamna ”ramura de copac”.
Prin secolul al XVI-lea, botanistii au descoperit ca vascul se inmultea de fapt prin semintele ingerate de pasari, Una din cele mai tipurii marturii scrise legate de acest fapt dateaza din 1532, intr-un ierbar publicat in Anglia.
Inca din cele mai vechi timpuri, planta a fost considerata una din cele mai magice, misterioase si sacre din folclorul european. Vascul era considerat un aparator al vietii, fertilitatii, scut importiva otravurilor si afrodiziac.
Pornind de la ideea ca planta are puteri de vindecare, extractul de vasc este testat ca remediu in tratarea unor forme de cancer. In experientele de laborator s-a descoperit ca vascul minimizeaza efectele negative ale chimioterapiei si stimuleaza sistemul imunitar. In Europa si Asia, extractele de vasc sunt foosite pentru a trata mai multe tipuri de boli, precum artrita, reumatismul, hipertensiunea si epilepsia.
miercuri, 29 decembrie 2010
Legionarul şi politicianul
Omul partidelor desfiinţează România. Înaintea lui s-a aşezat cu pieptul său, legionarul.
Când omul partidelor, politicianul, ţăran sau orăşean, a intrat în partid, prima întrebare care si-a pus-o, a fost: ce voi câştiga de aici? Ce beneficiu voi trage? De aceea câştigă politicienii, iar ţara se dărâmă.
Legionarul când a intrat în Legiune, a zis: „Pentru mine, nu vreau nimic”, ci s-a întrebat: „Ce pot da, ce jertfă pot face eu pentru ţara mea.”
Legionarul spune: o mie de ani au pătimit strămoşii şi au murit cu gândul la această ţară. O mie de ani am aşteptat-o şi am visat-o. Astăzi, când Dumnezeu ne-a dat-o întreagă, în loc să cădem în genunchi în faţa ei şi să ne închinăm ca la o icoană, noi o furăm, o jupuim.
În faţa ei, legionarul se prezintă nu cu drepturi cetăţeneşti, ci cu sacre datorii.
Telul politicianului este de a-si construi o avere; al nostru este de a ne construi o Patrie înflorită şi puternică. Pentru ea vom munci şi vom construi. Pentru ea vom face din fiecare român un erou, gata de luptă, gata de jertfă, gata de moarte.
„Spre inimile cele necurate care vin întru prea curata casă a lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea.”
Sf. Arhanghel Mihail
„Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată.”
Seneca
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Când omul partidelor, politicianul, ţăran sau orăşean, a intrat în partid, prima întrebare care si-a pus-o, a fost: ce voi câştiga de aici? Ce beneficiu voi trage? De aceea câştigă politicienii, iar ţara se dărâmă.
Legionarul când a intrat în Legiune, a zis: „Pentru mine, nu vreau nimic”, ci s-a întrebat: „Ce pot da, ce jertfă pot face eu pentru ţara mea.”
Legionarul spune: o mie de ani au pătimit strămoşii şi au murit cu gândul la această ţară. O mie de ani am aşteptat-o şi am visat-o. Astăzi, când Dumnezeu ne-a dat-o întreagă, în loc să cădem în genunchi în faţa ei şi să ne închinăm ca la o icoană, noi o furăm, o jupuim.
În faţa ei, legionarul se prezintă nu cu drepturi cetăţeneşti, ci cu sacre datorii.
Telul politicianului este de a-si construi o avere; al nostru este de a ne construi o Patrie înflorită şi puternică. Pentru ea vom munci şi vom construi. Pentru ea vom face din fiecare român un erou, gata de luptă, gata de jertfă, gata de moarte.
„Spre inimile cele necurate care vin întru prea curata casă a lui Dumnezeu, fără milă întind sabia mea.”
Sf. Arhanghel Mihail
„Cine ştie să moară, nu va fi rob niciodată.”
Seneca
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Maestrul Furnica
La poarta unei manastiri de la poalele Himalayei batu un pelerin:
-”Doresc sa vorbesc cu cel mai mare om din acest asezamant” fura primele lui cuvinte, in loc de buna ziua.
Calugarii il masurara din cap pana-n picioare fara sa spuna un cuvant si-l dusera la maestrul lor, care era adancit in citirea unor scrieri. Fara sa-si ridice ochii il intreba:
-”Cu ce te pot ajuta?”
-”Vreau sa-ti fiu discipol, maestre, sa devin un om mare asa cum esti tu” si pret de o jumatate de ora ii vorbi despre dorintele sale…
Maestrul il asculta… si dupa ce termina ii spuse:
-”Fiule, tacerea iti va ascuti auzul si-ti va infrumuseta cuvintele… Vorbele multe iti cheltuiesc energia… atunci cand nu spun nimic. Vrei sa-mi fii discipol?”
-”Da!”
-”In curtea interioara, langa fantana, este o piatra mare; te rog sa mi-o aduci caci vreau sa-mi fac un altar din ea.”
Pelerinul se uita spre curte si vazu un bolovan foarte mare.
-”Glumesti??… nici zece oameni nu o pot ridica… dar eu…
Maestrul plecase deja, tarandu-si papucii pe lespezile de piatra.
Pelerinul ramase trist. Se aseza dezamagit pe scarile templului..
“Niciodata nu voi putea sa fiu discipolul acestui mare om” isi zise in gand.
Oftand, cu capul plecat, incepu sa se gandeasca cum ar putea sa ridice minunea de piatra mare cat un munte. Ochii ii cazura pe o furnica ce se oprise din drumul ei chiar in fata piciorului sau… cara dupa ea o greutate de doua ori mai mare. Se oprise in fata obstacolului si nu stia ce sa faca.
O privi curios si vazu ca, dupa o mica ezitare, furnica impreuna cu greutatea sa se urca pe picior si-l traversa de-a latul continuandu-si drumul.
“Ar fi putut sa-mi ocoleasca piciorul, dar ea nu… nu s-a dat inapoi din calea obstacolului… cu indrazneala l-a depasit… cata putere la o furnica” gandi uimit pelerinul… si se adanci si mai mult in tristete.
Treceau zilele si pelerinul isi facuse obicei sa urmareasca cum actioneaza fiecare vietate in fata obstacolului – adica a piciorului sau- și nici una nu avea curajul furnicii…
Si mai observa ca toate greutatile carate de furnica depaseau cu mult marimea trupului ei firav.
Intr-o zi, maestrul il vazu plangand. Se aseza langa el, si-l intreba cu blandete:
-”S-a intamplat ceva, dragul meu?”
-”Maestre, si furnica este mai mare decat mine. Sunt atat de mic…!!”
-”Ma bucur sa te aud spunand asta. Esti pe drumul cel bun!!”
Inainte de a apuca sa mai spuna ceva, maestrul era deja departe.
Pelerinul se gandi zile la rand cum sa faca sa ridice piatra… si in acelasi timp se gandea si la furnica, la puterea ei..
“Voi reusi… voi reusi pentru ca imi doresc din tot sufletul sa fiu discipolul maestrului”.
Si-n acelasi timp isi dori sa fie… furnica… sa aiba curajul si forta ei.
Intr-o zi se duse in fata pietrei, o privi cu atentie cateva secunde, respira profund de trei ori, se interioriză pret de cateva clipe, desprinse bratele incet, incet, ca si cand ar zbura si imbratisand-o, ridica piatra si o aseza in fata camerei maestrului.
Vazand toate acestea, maestrul rase cu pofta si-i spuse:
-”Ai invatat?”
-”Da, maestre, am aflat multe observand:
-în primul rand am aflat ca maestru poate sa-ti fie oricine, chiar si o furnica, daca esti capabil sa intelegi lectia oferita
-în al doilea rand, sa nu-ti fie teama de nici un obstacol, accepta-l, ” intra in el”, fii una cu el… constientizandu-l il poti trece cu bine,
-în al treilea rand, puterea unei fiinte nu sta in forta muschilor ei, ci in Sine; concentrandu-ma asupra Sinelui, devenind una cu El, greutatea petrei nu a mai fost un obstacol pentru mine; am putut s-o ridic desi era de doua ori mai grea decat mine… ca si furnica,
-în al patrulea rand, sa nu judeci pe nimeni dupa “marimea” lui, ci dupa fapta lui… furnica este o vietate atat de mica, dar foarte puternica,
-si-n al cincilea rand, sa crezi… sa crezi in Dumnezeul din tine, si atunci puterea ta va fi fara limite.
Dar toate acestea nu as fi putut sa le invat daca nu aveam o motivatie, un scop al vietii: sa fiu precum maestrul meu…”
-”Daca vei reusi sa fii mereu ca si furnica ,atunci ai inteles unul din secretele vietii:
-nu exista obstacol pe care sa nu-l invingi atata timp cat esti cu sufletul curata si centrat în Inimă. Forta din tine poate “muta si muntii”, iar credinta ta iti va fii calauza.
Bine ai venit printre discipolii mei!!”.
Pedofilia nu este un rau absolut!
In discursul sau traditional, de Craciun, Papa Benedict al XVI-lea, a sustinut ca pornografia infantila este considerata tot mai mult un lucru “normal” de catre societate. Victimele abuzurilor sexuale din partea preotilor au reactionat furios fata de declaratia Papei Benedict, care a spus ca pedofilia nici macar n-a fost considerata un “rau absolut”, pana recent, in anii ’70.
“In anii ’70, se teoretiza ca pedofilia era ceva in conformitate cu omul si chiar si cu copilul”, a spus Papa. “Se sustinea, chiar si in cadrul teologiei catolice, ca nu exista asa ceva, ca raul insusi sau binele insusi”. Papa a mai spus ca acuzatiile din 2010 au atins “cote inimaginabile”, care au adus “umilire” bisericii. Intrebat cum a crescut numarul acestor abuzuri, Papa a cerut clericilor “sa repare cat mai mult din injustitiile aparute” si sa ajute victimele printr-o prezentare mai buna a mesajului crestinesc.
“Nu putem ramane in tacere, in contextul vremurilor in care aceste fapte au iesit la lumina”, a spus Suveranul Pontif, precizand, de asemenea, ca raspandirea pornografiei infantile “pare sa fie, intr-un fel, tot mai normala, pentru societate”. Una din victimele abuzurilor din Dublin, Andrew Madden, a spus ca abuzurile copiilor nu sunt considerate ceva normal, in societatea in care traieste.
Madden l-a acuzat pe Papa ca nu stie ce inseamna pornografia infantila. “Nu este ceva normal. Nu stiu in ce companie a stat Papa, in ultimii 50 de ani”, a spus acesta. Victimele preotilor pedofili din America au raspuns, joi seara, ca, in timp ce o parte din reprezentantii bisericii acuza liberalismul din anii ’60, pentru aceste abuzuri sexuale, Papa Benedict a venit cu o noua teorie, punand toata vina pe anii ’70.
marți, 28 decembrie 2010
Vinovat sau nevinovat?
În anul 399 î.Hr., conducerea cetăţii Atena a hotărât moartea lui Socrate, prin otrăvire, acuzându-l de ateism şi coruperea tineretului. Soţia lui Socrate, Xantipa, aflată de faţă, a izbucnit în lacrimi: – Dar tu mori nevinovat! Filozoful a găsit un răspuns spiritual: – Xantipa, ţi-ar fi plăcut poate mai mult să mor vinovat?
Asteroidul 596
Asteroidul 596 - Schella, observat cu aproape 100 de ani în urmă, este, de fapt, o cometă care a revenit la viaţă, au descoperit astronomii la începutul lunii decembrie. Cometa resuscitată este situată în centura principală de asteroizi şi reprezintă un pericol pentru Pămînt.
În noaptea de 11 decembrie, Steve Larson, coordonatorul Catalina Sky Survey, căuta posibile ameninţări din Spaţiu pentru Pămînt. Mai exact, el monitoriza cerul pentru a găsi asteroizi care ne-ar putea pune planeta în pericol, informează "Daily Galaxy". Larson a găsit un asteroid cu caracteristici ciudate, care îl califică mai degrabă drept o cometă. Asteroidul văzut de el pe cer este, de fapt, o cometă care revine la viaţă, potrivit noilor cercetări astronomice. Aşa-zisul asteroid a fost descoperit cu peste 100 de ani în urmă. În imaginile obţinute în aproximativ 30 de minute, în acea seară de decembrie, Larson a descoperit, de fapt, o cometă. Lumina emisă de ea era de 900 de ori mai slabă decît cea mai slabă lumină a unei stele ce poate fi văzută pe cer. Astronomul a cercetat baza de date şi nu a găsit-o înregistrată. Acest obiect misterios fusese denumit asteroidul (596) Schella şi a fost descoperit în 1906. Cometa se află între orbitele planetelor Marte şi Jupiter. Pentru a fi sigur, Alex Gibbs, un alt membru al acestui centru astronomic, a verificat înregistrările precedente şi a ajuns la aceeaşi concluzie. După această descoperire, comunitatea de astronomi de la nivel internaţional a cercetat straniul obiect care a revenit la viaţă. "Cei mai mulţi asteroizi sînt rămăşiţe ale unor coliziuni între asteroizi de dimensiuni mari şi au o compoziţie minerală. Unii dintre ei sînt foste comete a căror gheaţă a fost topită de căldura Soarelui", a explicat Larson situaţia inedită. Dacă se va dovedi că este cometă, aceasta ar fi a şasea din centura principală de asteroizi, respectiv corpurile cereşti care prezintă riscul de a lovi Pămîntul. Cometa este de 100 de ori mai mare decît cele identificate anterior în centura principală. Proiectul Catalina Sky Survey aparţine NASA şi a fost fondat de Larson în anul 1998. Scopul centrului astronomic este de a detecta obiectele cereşti aflate în apropierea Pămîntului. Prin acest centru se detectează 70% dintre obiectele aflate în apropierea planetei noastre, denumite şi Near Earth Objects (NEO). În cele 10 zile de la descoperirea ciudatului fenomen, deja amatorii de catrene nostradamiene au şi alăturat unul din ele temutului asteroid. Catrenul X-72 este următorul: "Din cer va coborî un mare Rege al Terorii / Ce-l va reînvia pe marele Rege Mongol". Aceştia presupun că asteroidul ar putea pica în Orientul Îndepărtat. Bineînţeles, cei ce sînt mai "cu capul pe umeri" au spus că nici vorbă despre asta în catren, ci despre eclipsa de soare care a avut loc în 1999 şi care a coincis cu Războiul din Kosovo, considerat că a "început ostilităţile" pentru un al III-lea război mondial, după care a urmat atentatul din 2001, ce a dat americanilor posibilitatea să atace zona musulmană.
Colindul
Colindele au fost cîntate pentru prima oară în Europa cu mii de ani în urmă, dar ele aveau o însemnătate diferită de cea pe care o îmbracă astăzi.
Erau cîntece păgîne, evocate în perioada serbărilor Solstiţiului de Iarnă, pe care oamenii le celebrau dansînd în jurul focurilor şi monumentelor de piatră. Şi pe teritoriul ţării noastre colindele au avut iniţial un scop ritualic, acela de urare pentru fertilitate şi belşug. Obiceiul e legat de începutul noului an agrar ori de finalul său (primăvara, respectiv toamna).
Un alt scop des întîlnit al colindelor era şi acela de alungare a spiritelor rele şi de invocare a sufletelor celor trecuţi în nefiinţă. Pe această cale, colindele urmăresc funcţia sărbătorilor păgîne ale Saturnaliilor (veneratori ai zeului Saturn). În timp, însă, semnificaţia iniţială a colindelor a păstrat numai atmosfera sărbătorească, de ceremonie şi urare.
Colindele au caracterul unor cîntece tradiţionale, cu tente folclorice, urări epico-lirice, legate de obiceiul precreştin al datinei colindatului. Ele se cîntă în preajma Sfintelor Sărbători ale Crăciunului, avînd versiuni diferite, în funcţie de regiuni şi graiuri.
Astăzi, colinda a căpătat, mai degrabă, caracterul aşa-numitelor "cîntece de stea", obişnuite de Crăciun şi Bobotează, vizînd în firul lor narativ Viflaimul, Irozii şi subiectele creştine.
În România, precum şi în alte ţări de rit creştin răsăritean, unde închinarea magilor e sărbătorită odată cu Crăciunul, umblatul cu steaua are loc în seara de Crăciun, pe cînd în ţările cu rituri apusene, unde închinarea magilor e sărbătorită de Bobotează, se umblă cu stea în ajunul acestei sărbători. Cel mai vechi cîntec creştin de Crăciun este "Jesus refulsit omnium", compus de St. Hilary din Poitiers, în Secolul al IV-lea. De asemenea, colindele "O, vino azi, Emanuel", scris în Secolul al XII-lea, şi "Cîntecul Mariei", cîntat mai ales în bisericile catolice şi conceput în Evul Mediu cu versuri extrase direct din Evanghelia după Luca, sînt două dintre cele mai vechi cîntece christice.
Convingerile
La 18 ani, convingerile noastre sînt dealuri de pe care privim; la 45 de ani, ele sînt peşteri în care ne ascundem.
F. Scott Fitzgerald
F. Scott Fitzgerald
Meditatie de iarna
* Omul trist cade pe gînduri şi se-apropie de foc. (VASILE ALECSANDRI)
* Oamenii simpli şi savanţii sînt credincioşi. Mediocrii şi semidocţii sînt atei. (HENRI POINCARé)
* Există rugăciune care Îl adoră pe Dumnezeu, alta care Îi mulţumeşte şi alta care Îi solicită. (TUDOR VIANU)
* În basmul acestei lumi, un fulg de zăpadă se naşte, desigur, fără nici o intenţie şi poate fără de nici un rost, dar poate răcori febra unei pleoape. (LUCIAN BLAGA)
* Morţii îi guvernează pe cei vii. (AUGUSTE COMTE)
* Munca în grup e ideală: îţi permite să dai vina pe altul. (J. FINAGLE)
* Am descoperit un frumos elogiu adus animalelor. Sfătuit să cumpere tancuri, în primul război mondial, Împăratul Franz Joseph a răspuns: "Absolut, nu! Caii ar fi foarte deranjaţi!". (CORNELIU VADIM TUDOR)
luni, 27 decembrie 2010
Scrisoare către guvernul României
Adrian Paunescu
Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?
Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?
De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.
La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.
Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.
Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.
Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.
Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.
Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.
Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!
Ce sorcovă şi târguri ai în steag
Şi ce poşircă îţi bălteşte-n sânge,
Guvern al inaniţiei, beteag,
De nu auzi Ardealul care plânge?
Tu nu-nţelegi coşmarul vieţii lor
Că sunt abuzuri cu nemiluita
Şi că n-au cui să-i ceară ajutor
Românii din Covasna şi Harghita?
De propria ta ţară te fereşti
Şi imposibil s-o conduci îţi este,
Că ai ajuns să fii, la Bucureşti,
Guvernul unei alte Budapeste.
La noi acasă, alţii sunt stăpâni,
Baţi temenele la Înalta Poartă,
... Persecutaţi, doar fiindcă sunt români,
Românii din Ardeal nu te mai iartă.
Guvern de indigo şi din mancurţi,
Te blestemă, descoperindu-ţi vina,
Ceilalţi români, vânduţi la alte Curţi,
În Basarabia şi Bucovina.
Guvern al României, surdomut,
Eşti plin de păcăleli şi plin de fumuri,
Dar clopote de moarte au bătut
Pentru acest popor ajuns pe drumuri.
Ca-ntr-un coşmar, te caut şi te strig,
Să nu mai tot suceşti cuţitu-n rană,
Prin lanţuri şi prin foame şi prin frig,
Însângerând condiţia umană.
Tu eşti în stare să ne-ntorci pe toţi
La cea dintâi Comună Primitivă,
Să fim un neam de criminali şi hoţi,
Ce-şi jefuieşte propria colivă.
Guvern fără de ţară, pune punct
Acestei fraze care te cuprinde
Şi-ngroapă idealul tău defunct
În groapa României suferinde.
Şi lasă-ne! Dispari în mod brutal,
Eliberează, cu grăbire mare,
De boala ta, românii din Ardeal,
Guvern murdar de propria trădare!
Legenda bradului de Craciun
Bradul este copacul vesnic verde, fiind iubit si pretuit dintotdeauna. El apare în toate traditiile românilor, din cele mai vechi timpuri si pânã astãzi. Este prezent la nuntã si la înmormântare, si în fiecare casã, în timpul sãrbãtorilor de iarnã. El simbolizeazã viata vesnicã, tineretea si puterea, curajul si vointa. Iar pãdurile de brad impresioneazã prin mãretie si dãinuire.
Când S-a nãscut Pruncul Iisus, îngerii au venit în jurul sãu. Au mai venit si pãstorii care se aflau în apropiere. Dar drumul cel mai anevoios, l-au fãcut cei trei magi, care veneau de departe tocmai pentru a se închina Împãratului lumii. Acestia erau foarte învãtati si stiau cã Mântuitorul Se va naste, asa cã au pornit la drum, cãlãuziti de steaua sfântã ce le lumina calea si le arãta drumul pe care sã-l urmeze, si bineînteles cã nu puteau sã se închine Fiului lui Dumnezeu fãrã un dar, care sã arate dragostea si bucuria lor. Asa se face cã au luat cu ei aur, smirnã si tãmâie dar ajungând aproape de Betleem, orasul unde S-a nãscut Mântuitorul, au vrut sã punã alãturi de darurile lor si o floare sau mãcar o creangã de copac înverzit, fiindcã nu doar oamenii, ci întreaga naturã se bucura de venirea lui Iisus. Dar, cãutând ei încoace si încolo, nu au gãsit nici un copac înverzit, cãci era iarnã si pomii îsi pierd acum vesmântul lor de frunze si flori. Însã, pe vârful unui deal au vãzut un brãdut mic. Bucurosi l-au luat cu ei si atunci când au ajuns lângã Maica Domnului si Pruncul Iisus au asezat bradul alãturi si au aninat darurile lor pe crengile sale verzi. De atunci, bradul mai este numit si Pomul de Crãciun. În amintirea minunatei veniri pe lume a Mântuitorului s-a pãstrat obiceiul ca în timpul sãrbãtorilor de iarnã sã avem în casã un brad pe crengile cãruia sã asezãm globuri colorate, betealã strãlucitoare, fructe si lumânãrele. Iar sub brad, copiii cuminti gãsesc darurile mult asteptate. Prin prezenta sa în fiecare casã, mirosind a cetinã, bradul este simbolul bucuriei si al sperantei, cãci rãmâne vesnic verde, aducându-ne în suflete bucurie si luminã.
Mult inaintea crestinatatii, plantele si pomii care ramineau verzi peste iarna aveau o semnificatie speciala pentru oameni in sezonul rece. In vremuri stravechi, oamenii atirnau crengi deasupra usilor si a ferestrelor, pentru a-i feri de vrajitoare, stafii, spirite rele si boala.
In emisfera nordica, cea mai lunga noapte si cea mai scurta zi cad pe 21-22 decembrie, fenomen numit solstitiul de iarna. In trecut, oamenii credeau ca soarele este un zeu, si ca iarna vine in fiecare an pentru ca soarele s-a imbolnavit si a slabit in putere. Ei celebrau solstitiul pentru ca insemna ca soarele, in sfirsitm, va creste din nou si ca vara se va intoarce.
Egiptenii din antichitate venerau zeul Ra, care purta un disc solar pe coroana sa. La solstitiu, cind Ra incepea sa se refaca din suferinta sa, egiptenii isi impodobeau casele cu frunze de palmier care simbolizau triumful vietii asupra mortii.
In Roma antica, solstitiul se sarbatorea printr-o manifestatie numita Saturnalia, in onoarea lui Saturn, zeul agriculturii. Romanii stiau ca solstitiul insemna faptul ca in curind ogoarele vor fi verzi si roditoare. Pentru a marca momentul, ei isi ornau casele si templele cu buchete de plante vesnic verzi.
In nordul Europei, misteriosii druizi , preotii anticilor celti, isi decorau templele cu crengi vesnic verzi ca simbol al vietii vesnice, si impodobeau stejarii cu mere aurii.
Vikingii scandinavi credeau ca plantele vesnic verzi sunt plantele speciale ale zeului soarelui, Balder.
Germaniei i se atribuie inceputul traditiei impodobirii brazilor de Craciun asa cum o cunoastem noi, cind in secolul 16 crestinii devotati aduceau pomi impodobiti in casele lor.
Unii construiau piramide din lemn, le decorau cu crengi de brad si le impodobeau cu luminari.
Se crede ca Martin Luther King, protestantul revolutionar al secolului al IV-lea, a fost primul care a aprins luminari intr-un pom. Mergind intr-o seara spre casa, a fost uimit de frumusetea stelelor care stralucau printre ramurile padurii de conifere, si ajungind acasa, a vrut sa recompuna scena pentru familia sa, inaltind un brad in mijlocul casei si impodobindu-l cu luminari.
Dar traditia pomului de Craciun a fost tirziu adoptata pe continentul american, datorita puritanilor. Primele dovezi ale pomilor impodobiti dateaza din anii 1830 cind imigrantii germani din Pennsylvania au impodobit brazi, aducind traditia din tara lor natala, Germania. Pentru americani bradul de Craciun era un simbol pagin si era greu de acceptat.
In anii 1890 bradul de Craciun era deja un obicei atit in Europa cit si pe continentul american. Europenii preferau brazi mici, de cca 120 cm, pe cind americanii il dorea din podea pina in tavan.
Traditia germana impunea impodobirea bradului cu mere, nuci, marzipan, pe cind in statele americane se foloseau prajiturele de casa.
Pina recent, brazii de Craciun proveneau din paduri. Acum, exista plantatii speciale. Sunt necesari 7 pina la 10 ani pentru a produce un brad de Craciun.
Luminitele pentru brazii de Craciun au fost ideea lui Edward Johnson, asistentul lui Thomas Edison, in anul 1882, si au inceput sa se produca in masa in anul 1890.
In anul 1900, marile magazine au inceput sa isi impodobeasca brazi mari, iluminati.
Sportul
marți, 21 decembrie 2010
Viata legionară
Viata legionară este frumoasă. Dar nu este frumoasă prin bogăţie, prin viată de petreceri şi lux, ci este frumoasă prin mulţimea primejdiilor pe care le oferă legionarului, frumoasă prin nobila camaraderie care leagă pe toţi legionarii din întreaga ţară într-o sfântă frăţie de luptă; înălţător de frumoasă prin bărbăteasca atitudine în faţa suferinţei.
Atunci când cineva intră în organizaţia legionară, trebuie să cunoască mai dinainte viata care-l aşteaptă, drumul pe care-l va străbate.
Drumul acesta va trece prin muntele suferinţei, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice şi prin mlaştina deznădejdii.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Atunci când cineva intră în organizaţia legionară, trebuie să cunoască mai dinainte viata care-l aşteaptă, drumul pe care-l va străbate.
Drumul acesta va trece prin muntele suferinţei, apoi prin pădurea cu fiare sălbatice şi prin mlaştina deznădejdii.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Revolutia de la Timisoara - 20 dec. 1989
Sînt filmate evenimentele de la Consiliul Judeţean Timiş al PCR (actuala Prefectură) din data de 20 decembrie 1989.
În clădirea Consiliului Judeţean se afla primul ministru comunist Constantin Dăscălescu. O delegaţie a revoluţionarilor se dusese să discute cu dînsul. În faţa clădirii --mulţimea de revoluţionari. La vremea respectivă în celelalte oraşe din ţară era linişte.
Zdrenţărosul fericit
Un călugăr s-a rugat mult la Dumnezeu, să-i arate pe cel de la care ar putea învăţa calea Împărăţiei.
Într-o zi mergând la biserică monahul a întâlnit lângă uşă un cerşetor zdrenţăros, plin de bube. Trecând, monahul îl salută, după obicei:
–Ziua bună!
–Nu ţin minte să fi avut vreodată o zi rea!
–Să-ţi dea Domnul fericire, atunci bătrâne!
–Nu ştiu să fi fost vreodată nefericit!
–Îţi doresc ceea ce singur îţi doreşti!
–Nu duc lipsă de nimic!
–Dar tu n-ai nici-o nevoie?
– Nu-mi doresc bunăstarea şi tocmai aceasta este bunăstarea mea, nu-mi doresc fericirea şi tocmai aceasta este fericirea mea, dacă sufăr de foame mulţumesc lui Dumnezeu, dacă mi-e frig, îi mulţumesc lui Dumnezeu, când toţi mă gonesc, îi mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că Voia lui Dumnezeu este totdeauna desăvârşită, bună şi dreaptă....
Semnatura electronica devine obligatorie
Potrivit MFP, de la 1 iulie 2011 declaratiile se vor depune numai in sistem electronic, fiind astfel nevoie de semnatura electronica
Ministerul Finantelor Publice, prin Agentia Nationala de Administrare Fiscala (ANAF), intentioneaza ca, incepand cu luna ianuarie 2011, declararea impozitului pe venit si a contributiilor sociale sa se realizeze printr-o declaratie unica ce va fi depusa la unitatile fiscale teritoriale din cadrul ANAF. Intrucat in proiectul actului normativ prin care va fi aprobata se prevede obligativitatea depunerii declaratiei incepand cu 1 iulie 2011 in sistem electronic (on-line), este obligatorie obtinerea de catre platitorii de venituri a certificatului digital calificat pentru semnatura electronica, potrivit site-ului contabilul.ro.
Obtinerea certificatului de la o firma autorizata
Pentru a transmite o declaratie fiscala prin mijloace electronice trebuie obtinuta o semnatura electronica, printr-un certificat digital. Conform prevederilor OMEF nr. 858/2008, OPANAF nr. 2520/2010 si OPANAF nr. 2568/2010, certificatele digitale se obtin de la furnizori de servicii de certificare acreditati in conditiile Legii nr. 455/2001 privind semnatura electronica: CERT SIGN, adresa: www.certsign.ro; DIGI SIGN, adresa: www. digisign.ro si TRANS SPEED, adresa: www. transspeed.ro.
Reprezentantii Consiliului pentru IMM-uri s-au aratat in nenumarate randuri nemultumiti de faptul ca ANAF a autorizat numai 3 firme de la care se pot cumpara semnaturile. Acestia sustin ca, acreditand doar trei firme, se ridica multe semne de intrebare privind o posibila legatura intre angajatii Fiscului si reprezentantii celor 3 companii, cat si o posibila intelegere in ceea ce priveste costurile semnaturilor. Potrivit acestora, tariful pentru obtinerea unei semnaturi electronice este de 54 de euro, iar certificarile trebuie obtinute in fiecare an. Ba mai mult decat atat, o firma este nevoita sa aiba cel putin 3 semnaturi pentru a nu-i fi blocata activitatea.
Spre deosebire de Romania, in Slovacia, o astfel de semnatura electronica costa numai 8 euro.
Cum va inregistrati la ANAF?
Potrivit actului normativ emis de MFP, pentru a intra in posesia unei astfel de semnaturi trebuie sa parcurgeti cativa pasi importanti. Initial se completeaza documentul de confirmare, aplicand semnatura digitala in casuta Semnatura utilizator.
Cu documentul confirmat de firma care a eliberat certificatul digital, se face inregistrarea la ANAF parcurgand urmatorii pasi:
se acceseaza website-ul ANAF, la adresa www.anaf.ro, meniul Depunere declaratii, modulul Inregistrare certificate calificate, se tasteaza butonul “Accepta” aflat in partea stanga, jos, a paginii;
in fereastra care apare se selecteaza documentul de confirmare cu butonul “Browse”, care se va transmite prin tastarea butonului Transmite documentul;
apoi, se introduc urmatoarele date: codul unic de identificare al contribuabilului (operatorul economic pentru care se transmit declaratiile fiscale); denumirea contribuabilului; adresa contribuabilului. Dupa completarea acestor date se tasteaza butonul “Submit” pentru transmitere. Pe ecran se va afisa formularul 150 “Cerere pentru utilizarea unui certificat digital calificat”, completat cu datele introduse, care se listeaza prin tastarea butonului “Tipareste cererea.”
Atentie! Conform prevederilor OMFP nr. 858/2008, perioada de valabilitate a unui certificat calificat este de un an de zile. In cazul in care certificatul va fi reinnoit, se parcurge procedura prezentata mai sus.
Ce acte depuneti pentru a putea utiliza certificatul digital?
Pentru inregistrarea formularului 150 “Cerere pentru utilizarea unui certificat digital calificat” la unitatea fiscala teritoriala unde contribuabilii sunt inregistrati ca platitori de impozite si taxe, trebuie depuse urmatoarele documente:
formularul 150, listat, semnat si stampilat de contribuabil;
documentul de identitate al titularului certificatului calificat, in original si in copie;
documentul, in original si in copie, care atesta calitatea titularului certificatului calificat, de reprezentant legal al contribuabilului (acest document poate fi Hotararea adunarii generale a actionarilor sau Statutul societatii comerciale);
documentul de imputernicire, autentificat de notarul public, din care rezulta dreptul titularului certificatului calificat de a semna declaratiile fiscale pentru contribuabil, in situatia in care titularul certificatului calificat nu are calitatea de reprezentant legal al contribuabilului reprezentat.
In termen de 4 zile de la depunerea documentatiei, pe adresa de e-mail mentionata in formularul 150, se primeste o confirmare pentru utilizarea serviciului Depunere declaratii on-line.
Pentru transmiterea pe cale electronica a declaratiilor fiscale, contribuabilii vor accesa website-ul ANAF, la adresa www.anaf.ro, sectiunea Declaratii electronice, categoria Descarcare declaratii, parcurgand etapele prezentate in ghidul Instructiuni de utilizare a serviciului de depunere a declaratiilor on-line, postat pe website-ul ANAF.
Cu un singur certificat puteti semna declaratiile fiscale pentru mai multi contribuabili. Daca o firma care conduce evidentele fiscale ale unor clienti doreste sa foloseasca mai multi angajati pentru semnarea electronica a declaratiilor fiscale, atunci, pentru fiecare angajat, se obtine un certificat digital pe o adresa proprie de e-mail.
Este necesara instalarea programului Adobe Reader 8.2.
Pentru siguranta transmiterii datelor, trebuie ca certificatul digital calificat detinut sa fie confirmat de furnizorul de servicii de certificare. Pentru aceasta, se descarca in calculatorul de pe care se vor transmite declaratiile documentul de confirmare de pe website-ul ANAF, sectiunea Asistenta Contribuabili.
Preluat de pe: http://apologeticum.wordpress.com
Cauza Divina
În anul 1834, un student, în timpul orei de filozofia religiei, a fost luat în derîdere de profesor şi de colegii săi de la Universitatea din Leipzig, pentru că mai credea în Christos aşa cum Îl prezintă Evangheliile. Adînc rănit în inima sa, Constantin Tischendorf s-a hotărît din ziua aceea să facă din căutarea manuscriselor vechi ale Noului Testament ţinta vieţii lui.
Tînărul visa astfel să zdrobească teoriile necredincioşilor. În anul 1838 şi-a luat doctoratul în limbi vechi şi a devenit muzeograf.
În mod cu totul providenţial, a fost inspirat să meargă la Mînăstirea Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai. Au urmat zile înfrigurate de cercetare. În anul 1844 a descoperit mai multe foi de pergament cu cea mai veche scriere a Noului Testament. În anul 1859, Tischendorf a găsit un Codex cu manuscrisul complet al Noului Testament, cel mai vechi şi unicul din lume. Acest manuscris era unul din cele 50 de cópii ale Noului Testament, comandate de împăratul Constantin cel Mare în anul 331.
Viaţa unui tînăr pusă în slujba unei cauze divine a adus multă binecuvîntare pentru creştinătate. Să păşim pe urmele acestor înaintaşi, activînd în orice lucrare bună!
Tînărul visa astfel să zdrobească teoriile necredincioşilor. În anul 1838 şi-a luat doctoratul în limbi vechi şi a devenit muzeograf.
În mod cu totul providenţial, a fost inspirat să meargă la Mînăstirea Sf. Ecaterina, la poalele Muntelui Sinai. Au urmat zile înfrigurate de cercetare. În anul 1844 a descoperit mai multe foi de pergament cu cea mai veche scriere a Noului Testament. În anul 1859, Tischendorf a găsit un Codex cu manuscrisul complet al Noului Testament, cel mai vechi şi unicul din lume. Acest manuscris era unul din cele 50 de cópii ale Noului Testament, comandate de împăratul Constantin cel Mare în anul 331.
Viaţa unui tînăr pusă în slujba unei cauze divine a adus multă binecuvîntare pentru creştinătate. Să păşim pe urmele acestor înaintaşi, activînd în orice lucrare bună!
luni, 20 decembrie 2010
Şcoala suferinţei
Cel ce intră în această luptă, trebuie să ştie de mai înainte că va avea de suferit. După suferinţă vine întotdeauna victoria. Cel ce va şti să sufere, acela va învinge.
De aceea, noi, legionarii vom primi suferinţele cu drag. Fiecare suferinţă este un pas înainte către mântuire, către victorie.
O suferinţă nu-l va descuraja pe legionar, ci-l va oţeli, îi va căli sufletul. Cei ce-au suferit şi vor mai suferi încă, vor fi adevăraţi eroi ai luptei legionare. Binecuvântarea Patriei se va întinde asupra lor şi asupra familiilor lor.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
De aceea, noi, legionarii vom primi suferinţele cu drag. Fiecare suferinţă este un pas înainte către mântuire, către victorie.
O suferinţă nu-l va descuraja pe legionar, ci-l va oţeli, îi va căli sufletul. Cei ce-au suferit şi vor mai suferi încă, vor fi adevăraţi eroi ai luptei legionare. Binecuvântarea Patriei se va întinde asupra lor şi asupra familiilor lor.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Despre relativitate – Albert Einstein
Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut şi ţi se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră şi ţi se va părea un minut. Asta e relativitatea.
duminică, 19 decembrie 2010
Rugăciunea ca element decisiv al victoriei
Apelul la strămoşi
Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii.
Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori în vremuri de bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forte. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu.
Odată aceste forte atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îţi dau curaj, voinţă şi toate elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panică şi groază în duşmani, le paralizează activitatea. În ultima analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel, se explică, din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare.
Cum se poate asigura concursul acestor forte?
1) Prin dreptatea şi moralitatea acţiunii tale;
2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni.
Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun de cât mai mulţi.
De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toată ţara sâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca a doua zi, Duminica, să meargă la biserică.
Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuieşte să o avem în casele noastre, şi în vremuri grele să cerem ajutorul lui şi El nu ne va lăsa niciodată.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii.
Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori în vremuri de bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu.
Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forte. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu.
Odată aceste forte atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îţi dau curaj, voinţă şi toate elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panică şi groază în duşmani, le paralizează activitatea. În ultima analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel, se explică, din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare.
Cum se poate asigura concursul acestor forte?
1) Prin dreptatea şi moralitatea acţiunii tale;
2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni.
Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun de cât mai mulţi.
De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toată ţara sâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca a doua zi, Duminica, să meargă la biserică.
Patronul nostru este Sfântul Arhanghel Mihail. Icoana lui trebuieşte să o avem în casele noastre, şi în vremuri grele să cerem ajutorul lui şi El nu ne va lăsa niciodată.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Stefan Hrusca - Cetinita, cetinioara
Dupa revolutia din '89 la TV si Radio s-au difuzat din nou colinde. Sa ne bucuram de acest "drept" redobandit.
P.S. Inca de ieri am fost colindat :D
P.S. Inca de ieri am fost colindat :D
19 decembrie 1989, regimul comunist isi juca ultimele scene
"Tulburarile de la Timisoara nu sunt provocate de huligani. Muncitorii sunt nemultumiti si vor sa intre in greva generala". Aceste mesaje ajungeau la Bucuresti in urma cu 21 de ani.
"Azi in Timisoara, maine-n toata tara!"...
In Timisoara domnea incertitudinea. Militarii oprisera focul, iar demonstrantii strigau pentru prima data "armata e cu noi". Pe 19 decembrie '89, regimul se temea deja ca exemplul orasului de pe Bega ar putea fi urmat si de altele.
In 19 decembrie 89, atmosfera era in continuare tensionata. Toata noaptea s-au auzit rafale de arme automate in mai multe zone ale orasului.
1989 - 2010... EROII NU MOR NICIODATĂ
Dupa Grecia, vine randul Romaniei?
Bloomberg, considerat a fi ziarul masoneriei evreiesti de pretutindeni, il felicita pe Jeffrey Franks pentru ca FMI a distrus Romania. Cam asta este mesajul desprins dintr-un articol publicat pe 17 decembrie. Seful misiunii FMI la Bucuresti a declarat intr-un interviu pentru Bloomberg ca actualul acord se va incheia in luna aprilie, asa ca Romania poate incheia un acord de tip precautionary. Romania si-a schimbat imaginea de “student mediocru” dupa ce Guvernul a infruntat motiuni de cenzura si proteste pentru a respecta cerintele Fondului Monetar International de a reduce cheltuielile si de a face disponibilizari, afirma Jeffrey Franks.
“Romania avea o reputatie de student destul de mediocru in ceea ce priveste finalizarea reformelor, iar acest program a schimbat aceasta imagine”, a declarat Jeffrey Franks, adaugand ca Romania este vazuta acum ca o tara ce a depus un efort urias pentru a finaliza o serie de reforme foarte dificile, dar necesare. Boardul FMI urmeaza sa se intalneasca la inceputul lunii ianuarie pentru a observa progresul facut de Romania, iar delegatia Fondului se va intoarce in tara noastra pentru a negocia un nou acord care va intra in vigoare in luna aprilie.
Jreffrey Franks a precizat ca noul acord va include noi conditii privind reformele structurale din domeniul muncii, infrastructura si investitiile. “Este foarte clar ca statul nu a fost restructurat complet. Sunt zone in care economia Romaniei inca trebuie sa se reformeze pentru a deveni flexibila si productiva asa cum ar trebui sa fie”, a adaugat seful misiunii FMI in Romania pentru Bloomberg. In ceea ce priveste criza datoriilor suverane care a lovit Europa, oficialul FMI a precizat ca tarile din Europa de Est, inclusiv Romania, nu au fost afectate, dar exista temeri ca zona ar putea fi lovita de efectul de contagiune.
“Ne uitam mereu la posibilele efecte de contagiune. Pana acum, tarile din estul Europei au fost putin afectate de dificultatile altor tari din Uniunea Europeana, dar asta ar putea sa nu mai fie valabil si in viitor asa ca trebuie sa fim vigilenti in aceasta privinta”, a spus Franks. Economia Romaniei s-ar putea contracta cu 1,9% in acest an, in conditiile in care restul Europei isi revine din criza, motiv pentru care criticii guvernului Boc au afirmat ca respectarea cerintelor impuse de FMI, UE si alte institutii financiare internationale tine Romania in continuare in recesiune, mai scrie Bloomberg, a carui redactie l-a felicitat pe Franks pentru “succesele” din Romania.
Sursa: http://foaienationala.ro
Caracterul
Daca o femeie are caracter de copil si instinctul matern va fi o buna sotie.
Trei lucruri arata caracterul unui om: cartile, prietenii si cadourile.
Puteti prinde caracterul unui om cu o furca, dar se va întoarce din nou si din nou.
(Horace, Epistolele)
Trei lucruri arata caracterul unui om: cartile, prietenii si cadourile.
Puteti prinde caracterul unui om cu o furca, dar se va întoarce din nou si din nou.
(Horace, Epistolele)
sâmbătă, 18 decembrie 2010
Sentimentul demnităţii
Ne-am săturat de lipsa de demnitate omenească. Dacă nu dai bacşiş, dacă nu-l plăteşti, nu ţi se înscrie în partid. Dacă nu plăteşti, nu dă drumul hârtiilor de la primărie.
Dacă nu dai bacşiş, nu poţi să-ţi capeţi dreptul. Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române.
Legionarul va căuta să desfiinţeze aceste apucături şi să reînvieze sentimentul demnităţii omeneşti. El nu va da nimănui nimic, nu va promite nimănui nimic, iar când va face cuiva un serviciu, nu se va înjosi ca să primească bacşiş sau mită ci va pune mâna în gât mituitorului.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Dacă nu dai bacşiş, nu poţi să-ţi capeţi dreptul. Bacşişul, mita şi hoţia au desfiinţat sănătatea morală a naţiunii române.
Legionarul va căuta să desfiinţeze aceste apucături şi să reînvieze sentimentul demnităţii omeneşti. El nu va da nimănui nimic, nu va promite nimănui nimic, iar când va face cuiva un serviciu, nu se va înjosi ca să primească bacşiş sau mită ci va pune mâna în gât mituitorului.
Corneliu Zelea Codreanu – Carticica sefului de cuib
Marea manifestaţie legionară din Bucureşti, 6 octombrie 1940
După ce a cedat fără luptă aproximativ 1/3 din teritoriul României, regimul lui Carol al II-lea se prăbuşeşte sub povara propriilor păcate. Ion Antonescu şi Mişcarea Legionară, condusă de Horia Sima, preiau conducerea ţării la 6 septembrie 1940. La 6 octombrie, în Bucureşti are loc o mare manifestare populară de simpatie faţă de noul regim. Înregistrare face parte din Arhivele Naţionale de Film.
Rascoala
După înfrângerea curuţilor (partida maghiară anti-habsburgică) la începutul secolului al XVIII-lea, se instalează şi în partea centrală a Transilvaniei administraţia austriacă. Stăpâni ai pământului din zonă rămân în continuare nobilii maghiari, dar peste autoritatea acestora se suprapune cea a statului austriac. Iobagii români ajung de multe ori să fie impozitaţi de două ori, prima dată de nobilul care îi era stăpân, a doua oară de statul austriac. În scurt timp, de la începutul secolului al XVIII-lea şi până la mijlocul acestuia, deci într-o perioadă de numai 60 ani, impozitele impuse iobagilor români au crescut de câteva ori, ajungând la sume importante, foarte greu de suportat de către aceştia.
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Izbucnirea răscoalei
Izbucnirea răscoalei
Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.
Programul răscoalei
Programul răscoalei
La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:
„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”
„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”
„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”
„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”
„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”
Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.
Desfăşurarea răscoalei
Desfăşurarea răscoalei
Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.
Primul atac asupra nobililor a avut loc la data de 2 noiembrie 1784 când iobagii răsculaţi, conduşi de Crişan, atacă curtea nobilului din Crişcior, judeţul Hunedoara, şi pe lângă faptul că distrug reşedinţa nobilului, îi omoară pe toţi cei găsiţi la faţa locului.
De la Crişcior trupa răsculaţilor se împarte în două, o parte s-a deplasat spre Mihăileni, judeţul Hunedoara, iar cealaltă parte s-a dus spre oraşul Brad, pe care l-a atacat.
Până la data de 5 noiembrie 1784 tot Zărandul era luat în stăpânirea iobagilor români răsculaţi. Curţile nobiliare au fost distruse şi un număr de nobili au fost ucişi de mulţimea înfuriată. Nobilii capturaţi în viaţă au fost obligaţi de către răsculaţi să treacă la religia ortodoxă, deoarece în opinia iobagilor trecerea nobililor la religia ţăranilor însemna ştergerea diferenţei de clasă socială şi de naţionalitate, atingându-se astfel scopurile declarate ale răscoalei.
Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:
„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”
Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece, al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit numeric şi că nu poate împrăştia răsculaţii cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, cu scopul de a câştiga timp. Părţile semnatare ale armistiţiului urmau să se întâlnească după 8 zile de la intrarea în vigoare a acestuia, pentru a li se comunica iobagilor răsculaţi răspunsurile la revendicările lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:
„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”
„2. Să fie militarizaţi”
„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”
Armistiţiul a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Michael von Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.
Înfrângerea răscoalei
Înfrângerea răscoalei
Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.
Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei
Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei
După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Iancovici să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană.
Ca urmare, la sfârşitul lunii ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.
Nici unul dintre cei trei conducători ai răscoalei nu au răspuns la nici o întrebare, ducând secretele răscoalei cu ei în mormintele de care nu au avut parte niciodată.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
Timp de două săptămâni Horea şi Cloşca au fost purtaţi prin satele din Munţii Apuseni pentru ca toţi iobagii români să vadă că cei care i-au condus au fost capturaţi.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.
Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei pentru a fi impresionaţi şi pentru a transmite în ţară ce soartă groaznică îi aşteaptă pe cei care ar mai cuteza să se ridice împotriva stăpânilor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.
Urmările răscoalei
Urmările răscoalei
O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.
Bibliografie
Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924
Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro
La impozitele foarte mari s-a adăugat creşterea numărului de zile de lucru datorate nobililor sau statului de către iobagi. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din strămoşi, cum ar fi dreptul asupra pădurilor, care iniţial au fost ale lor, fiind luate de la ei prin înşelăciune de către nobili sau administraţia austriacă.
Pentru a-şi recâştiga drepturile pierdute şi pentru a cere uşurarea impozitelor, iobagii români din Munţii Apuseni au trimis în anii dinaintea răscoalei o serie de delegaţii către guvernul Transilvaniei de la Sibiu şi către Curtea imperială de la Viena cu petiţii prin care îşi arătau plângerile. Petiţiile au rămas fără răspuns în cele mai multe cazuri, iar delegaţii au fost arestaţi, bătuţi, amendaţi sau aruncaţi în închisoare, pentru că legile timpului interziceau iobagilor să se plângă. Horea însuşi a fost de patru ori la Viena cu petiţiile iobagilor, dar uşurările promise în urma depunerii acestor petiţii nu au fost semnificative în îmbunătăţirea situaţiei iobagilor români din Ardeal.
În vara anului 1784, având nevoie de soldaţi pentru războaiele pe care le ducea împotriva turcilor şi francezilor, împăratul austriac Iosif al II-lea a aprobat recrutarea unui număr suplimentar de soldaţi în regimentele de grăniceri din Transilvania. Aceste regimente serveau deja în luptă începând din anul 1778. Ţăranii iobagi înrolaţi în aceste regimente de grăniceri scăpau de iobăgie, primind toate drepturile unor cetăţeni liberi, având doar îndatoriri militare. Din cauza situaţiei grele în care trăiau pe moşiile nobililor sau ale statului austriac, un număr mare de iobagi s-a îndreptat spre centrele de recrutare. Nobilii îşi vedeau astfel direct ameninţate interesele, într-un mod grav, deoarece prin înrolarea iobagilor de pe moşiile lor pierdeau o importantă forţă de muncă gratuită şi deci o sursă importantă de câştig. Ei s-au opus plecării iobagilor lor spre înrolare, aceasta fiind scânteia care a declanşat răscoala iobagilor din anul 1784, condusă de Horea, Cloşca şi Crişan.
Izbucnirea răscoalei
Izbucnirea răscoalei
Pe data de 28 octombrie 1784, fiind zi de târg la Brad, judeţul Hunedoara, un număr semnificativ de iobagi se aflau în această localitate. Crişan s-a dus la acest târg şi s-a întâlnit pe ascuns, sub podul de peste Criş, cu ţărani din mai multe sate din Zărand, pe care i-a convocat la o întâlnire la biserica din satul Mesteacăn, în ziua de 31 octombrie, duminică.
În ziua de 31 octombrie 1784 se adunaseră la biserica din Mesteacăn 600 ţărani iobagi din Zărand şi din Munţii Apuseni. La întâlnire au venit Crişan şi Cloşca, Horea fiind bolnav nu a putut participa. Crişan le-a arătat ţăranilor o cruce de aur primită de la Horea, care i-ar fi fost dăruită acestuia din urmă de însuşi împăratul Iosif al II-lea odată cu o scrisoare prin care împăratul îi îndemna pe români să meargă să se înroleze în regimentele de grăniceri. Preotul din Mesteacăn a întărit cele spuse de Crişan, astfel că iobagii au pornit imediat spre Alba Iulia spre a se înrola în armată, pentru a scăpa de iobăgie.
Programul răscoalei
Programul răscoalei
La puţine zile de la izbucnirea răscoalei Horea a trimis nobilimii maghiare, reprezentată prin Tabla comitatului Hunedoara, un ultimatum care cuprinde de fapt scopurile izbucnirii răscoalei. Punctele acestui program sunt:
„1. Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”
„2. Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”
„3. Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobilitare.”
„4. Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”
„5. Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”
Programul răscoalei a fost iniţial unul social, având ca scop nivelarea diferenţelor de clasă socială şi instaurarea unei echităţi sociale. Datorită faptului că cea mai mare parte a nobililor din Transilvania era de origine maghiară (sau români maghiarizaţi complet) a fost necesar doar un mic pas pentru a se trece de la scopul social al răscoalei la scopul naţional al acesteia, răsculaţii din Zărand şi Munţii Apuseni fiind în majoritate români.
Desfăşurarea răscoalei
Desfăşurarea răscoalei
Răscoala izbucnită pe data de 31 octombrie 1784 la Mesteacăn, judeţul Hunedoara, s-a întins cu repeziciune în toată Transilvania. În mai puţin de două săptămâni răscoala cuprinsese comitatele de pe actuala suprafaţă a judeţelor Alba, Arad, Hunedoara, Cluj, Mureş şi Sălaj.
Cea mai violentă manifestare a răscoalei a avut loc în judeţele Hunedoara şi Alba, unde aceasta izbucnise şi de unde îşi aveau originea şi conducătorii răscoalei.
Pe data de 1 noiembrie 1784 ţăranii răsculaţi se aflau deja la Curechiu, judeţul Hunedoara, în drum spre Alba Iulia, unde doreau să se înroleze în regimentele de grăniceri. Câţiva slujbaşi ai nobililor din Brad şi Baia de Criş au încercat în seara zilei de 1 noiembrie să îi oprească, dar au fost ucişi de răsculaţi.
Primul atac asupra nobililor a avut loc la data de 2 noiembrie 1784 când iobagii răsculaţi, conduşi de Crişan, atacă curtea nobilului din Crişcior, judeţul Hunedoara, şi pe lângă faptul că distrug reşedinţa nobilului, îi omoară pe toţi cei găsiţi la faţa locului.
De la Crişcior trupa răsculaţilor se împarte în două, o parte s-a deplasat spre Mihăileni, judeţul Hunedoara, iar cealaltă parte s-a dus spre oraşul Brad, pe care l-a atacat.
Până la data de 5 noiembrie 1784 tot Zărandul era luat în stăpânirea iobagilor români răsculaţi. Curţile nobiliare au fost distruse şi un număr de nobili au fost ucişi de mulţimea înfuriată. Nobilii capturaţi în viaţă au fost obligaţi de către răsculaţi să treacă la religia ortodoxă, deoarece în opinia iobagilor trecerea nobililor la religia ţăranilor însemna ştergerea diferenţei de clasă socială şi de naţionalitate, atingându-se astfel scopurile declarate ale răscoalei.
Din Zărand răscoala s-a întins spre Deva şi spre Abrud.
La 5 noiembrie 1784 Horea, Cloşca şi Crişan intră în oraşul Câmpeni, judeţul Alba, în fruntea răsculaţilor. În Câmpeni şi în toate satele din împrejurimi s-au întâmplat aceleaşi scene ca şi în Zărand, iobagii încercând să şteargă diferenţele de statul social dintre ei şi nobilii de orice origine etnică, maghiară sau română. După căderea oraşului Câmpeni în mâna iobagilor români, au urmat Abrudul şi Roşia Montană, unde de asemenea nobilii care au vrut să scape cu viaţă au fost obligaţi să treacă la religia ortodoxă. Cu acest prilej se pare că Horea ar fi zis despre nobilii capturaţi în viaţă:
„Cari se dau cu noi şi se împărtăşesc cu noi din faptele noastre, - nu trebuie supăraţi. Ci ca să fim mai siguri că vor ţinea tot mereu cu noi, să-i botezaţi pe legea noastră.”
Nobilii botezaţi de preotul ortodox român primeau de la acesta câte un bilet pe care era scris „Acesta-i creştin bun”. În timpul evenimentelor din Câmpeni şi Abrud au fost distruse proprietăţile nobililor, dar cele ale statului austriac nu au fost atinse de către iobagi, care le priveau ca pe bunuri ale împăratului, despre care considerau că e de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor.
Răsculaţii au atacat la 5 noiembrie 1784 cetatea Devei, unde se adăpostise un număr de nobili maghiari. Deşi au atacat cetatea de mai multe ori, timp de mai multe zile, ţăranii răsculaţi au fost înfrânţi de către nobili. Au murit în luptă sau în timp ce încercau să se salveze de pe câmpul de luptă câteva sute de ţărani, iar câteva zeci dintre ei au fost capturaţi. Aceştia din urmă au fost executaţi de nobilii maghiari, după câteva zile, fără judecată şi într-un mod groaznic, stârnind furia oastei ţărăneşti răsculate, la auzul acestei veşti. Acesta e momentul în care Horea dă un ultimatum nobilimii din cetate, ultimatum ce se constituie de fapt într-un adevărat program al răscoalei.
La 12 noiembrie 1784 la Tibru, judeţul Alba, se afla staţionată o parte însemnată a oastei iobagilor români, condusă de Cloşca şi de fiul lui Horea, Ion. Aici a ajuns un detaşament al armatei austriece, al cărui comandant, dându-şi seama că e depăşit numeric şi că nu poate împrăştia răsculaţii cu forţa, a solicitat şi a obţinut un armistiţiu, cu scopul de a câştiga timp. Părţile semnatare ale armistiţiului urmau să se întâlnească după 8 zile de la intrarea în vigoare a acestuia, pentru a li se comunica iobagilor răsculaţi răspunsurile la revendicările lor. Aceştia ceruseră armatei austriece:
„1. Să roagă să fie liberi de iobăgie”
„2. Să fie militarizaţi”
„3. Să fie lăsaţi iarăşi în libertate câţiva oameni, cari să află închişi la Galda”
Armistiţiul a folosit însă austriecilor, pentru că după cele 8 zile de la întreruperea ostilităţilor, furia ţăranilor se domolise şi aceştia nu mai aveau forţa de a se opune şi de a continua răscoala.
În Zărand a fost trimis pentru a obţine un armistiţiu cu ţăranii răsculaţi medicul român Ioan Piuariu-Molnar din Sibiu. Acesta a obţinut de la iobagii răsculaţi un armistiţiu de 15 zile, promiţându-le că va remite autorităţilor revendicările lor.
Cel mai însemnat ajutor dat austriecilor a fost cel al episcopilor bisericii ortodoxe Nichitici, Petrovici şi Popovici, care au fost personal în zonele răsculate şi au încheiat armistiţii cu iobagii răsculaţi. Aceşti episcopi erau de origine sârbă, biserica ortodoxă română fiind supusă în acea vreme celei sârbe, ca politică de dezbinare dusă de habsburgi.
Toate armistiţiile au fost încheiate cu promisiunea că revendicările ţăranilor români vor fi transmise guvernului Transilvaniei de la Sibiu, dar guvernatorul Ardealului, Michael von Bruckenthal nu a luat în considerare plângerile răsculaţilor şi nu a dorit să discute cu ei.
Văzând Horea, după expirarea termenului armistiţiului de la Tibru, că nici o promisiune nu a fost respectată şi că revendicările lor nu au primit nici un răspuns a pornit a doua ridicare la arme a iobagilor români. Horea plănuia ca de această dată să ridice sub arme un număr mult mai mare de iobagi, cu care să atace oraşul Abrud, după care să cucerească oraşele Zlatna, Aiud, Deva şi toate localităţile până la Huedin.
Pe 30 noiembrie guvernul Transilvaniei a publicat amnistia generală, pentru a stăvili reînceperea răscoalei, dar ţăranii au refuzat-o şi au continuat să atace patrulele de soldaţi trimise împotriva lor.
Înfrângerea răscoalei
Înfrângerea răscoalei
Odată cu publicarea amnistiei generale, armata austriacă a pornit spre centrul Munţilor Apuseni pe mai multe drumuri. În unele localităţi au avut loc lupte cu răsculaţii, cele mai multe fiind câştigate de iobagii români. Unele localităţi răsculate au depus armele, fiind convinse să se liniştească de către episcopii sârbi care însoţeau armata austriacă.
Lovitura de graţie dată răscoalei ţărăneşti a iobagilor români din Munţii Apuseni a fost dată în lupta de la Mihăileni. Câteva sute de ţărani înarmaţi în majoritate cu unelte agricole au fost somaţi de armata austriacă să depună armele şi să se întoarcă în linişte acasă. Apelul nu a avut ecou în rândul răsculaţilor, astfel încât episcopul Nichitici, care însoţea armata, încearcă şi el să convingă răsculaţii să se liniştească. Vorbind stricat româneşte, este luat în derâdere de către răsculaţi, care refuză să se dezarmeze. În urma acestor eşecuri în pacificarea răsculaţilor, armata austriacă deschide focul împotriva iobagilor români, care fiind prost înarmaţi, sunt înfrânţi rapid şi cu mari pierderi.
Victorioşi după lupta de la Mihăileni, austriecii ocupă rapid Abrudul şi Câmpenii, iar Horea este nevoit la începutul lunii decembrie 1784, din cauza iernii, să îşi împrăştie restul de oaste rămas, cu intenţia de a reporni răscoala în primăvara anului 1785.
După desfiinţarea oastei ţărăneşti Horea şi Cloşca se ascund în Munţii Apuseni. Unele surse spun că doreau să plece la Viena într-o audienţă la împărat, alte surse spun că se ascundeau în aşteptarea primăverii, cu scopul de a reîncepe răscoala.
Pe 27 decembrie 1784, fiind trădaţi de câţiva ţărani români din zona Albac, Horea şi Cloşca sunt prinşi de armata austriacă. La 30 decembrie 1784 sunt duşi la Abrud, iar la 2 ianuarie 1785 ajung la Alba Iulia, unde sunt întemniţaţi în cetate, Horea într-o celulă aflată la etajul porţii Carol al VI-lea, iar Cloşca în clădirea Gărzii mari. Erau păziţi zi şi noapte de santinele postate în faţa uşii şi în interiorul celulelor.
La 30 ianuarie 1785 este prins şi Crişan, care se ascundea în munţi deghizat în cerşetor. Crişan a fost şi el prins prin trădare, cu concursul unor ţărani români. El a fost adus la cetatea din Alba Iulia pe data de 1 februarie 1785 şi întemniţat tot în fortăreaţă, în temniţa de sub poarta nouă.
Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei
Judecarea şi executarea conducătorilor răscoalei
După capturarea conducătorilor răscoalei, nobilimea maghiară a cerut austriecilor, prin comitele Albei, baronul Kemeny, să îi judece ea pentru faptele lor. Cererea le-a fost respinsă, împăratul Iosif al II-lea numindu-l pe contele Iancovici să facă interogatoriul celor trei prizonieri. Întinderea răscoalei şi viteza foarte mare de propagare a acesteia a dat de gândit austriecilor, care nu au considerat că mişcarea iobagilor români a fost una întâmplătoare şi spontană.
Ca urmare, la sfârşitul lunii ianuarie 1785 au început interogatoriile lui Horea, Cloşca şi Crişan. S-a specificat în mod special ca aceştia să nu fie torturaţi sub nici o formă, iar interogatoriul să cuprindă un număr prestabilit de întrebări bine formulate la care conducătorii răscoalei să răspundă. Prin întrebările adresate celor trei conducători austriecii doreau să afle modul în care aceştia au reuşit să mobilizeze atât de rapid ţărănimea română, legăturile secrete pe care le aveau răsculaţii între ei şi alte informaţii folositoare cu ajutorul cărora să se prevină pe viitor astfel de mişcări populare violente.
Nici unul dintre cei trei conducători ai răscoalei nu au răspuns la nici o întrebare, ducând secretele răscoalei cu ei în mormintele de care nu au avut parte niciodată.
La 13 februarie 1785 Crişan a fost găsit mort în celulă. El s-a sinucis prin strangulare, profitând de faptul că nu era păzit de santinele în interiorul celulei sale şi ştiind ce soartă îl aşteaptă la finalul judecăţii. Trupul său a fost totuşi tăiat în bucăţi şi expus în diferite localităţi din Munţii Apuseni unde autorităţile au considerat că faptele sale au fost mai violente, ca avertisment şi exemplu pentru cei care ar mai îndrăzni pe viitor să se mai răscoale.
Timp de două săptămâni Horea şi Cloşca au fost purtaţi prin satele din Munţii Apuseni pentru ca toţi iobagii români să vadă că cei care i-au condus au fost capturaţi.
Pe data de 26 februarie 1785 a fost pronunţată sentinţa lui Horea şi lui Cloşca, ce îi condamna la moarte prin tragere pe roată, trupurile lor urmând a fi dezmembrate şi expuse în diferite părţi din Munţii Apuseni, ca exemplu şi avertisment pentru cei care ar mai îndrăzni să se răscoale.
Execuţia lui Horea şi a lui Cloşca a avut loc pe Dealul Furcilor, de lângă cetatea Alba Iulia, pe data de 28 februarie 1785, în prezenţa a peste 2000 iobagi români aduşi din 419 sate, care au fost obligaţi să asiste la supliciul celor doi conducători ai răscoalei pentru a fi impresionaţi şi pentru a transmite în ţară ce soartă groaznică îi aşteaptă pe cei care ar mai cuteza să se ridice împotriva stăpânilor.
Părţi din trupurile lui Horea şi Cloşca au fost expuse de autorităţile austriece în diferite locuri publice din satele din Transilvania, drept avertisment pentru iobagii români. Tradiţia populară spune că mâna dreaptă a lui Horea a fost expusă la Ţebea, judeţul Hunedoara, mai apoi ea fiind îngropată sub Gorunul lui Horea.
Urmările răscoalei
Urmările răscoalei
O parte dintre ţăranii capturaţi în timpul evenimentelor au fost executaţi de nobilimea maghiară, fără judecată, în cele mai oribile moduri, drept răzbunare. O altă parte a fost întemniţată şi a fost eliberată doar după ce împăratul Iosif al II-lea a decretat amnistia pentru toţi participanţii la răscoală. Cei consideraţi mai periculoşi dintre răsculaţi au fost deportaţi în zone mai îndepărtate de localităţile lor de baştină, în Banat şi în Maramureş.
În urma răscoalei iobagilor români din Munţii Apuseni s-au emis unele decrete imperiale care aveau rolul de a le uşura situaţia economică, dar acestea au avut un ecou prea slab pentru a conta semnificativ pentru aceştia. Ei au rămas în continuare iobagi până în anul 1848.
Răscoala condusă de Horea, Cloşca şi Crişan a avut un important rol în cristalizarea conştiinţei naţionale a românilor din Munţii Apuseni, cu serioase implicaţii în deceniile ce vor urma, contribuind la succesul revoluţiei române din Transilvania din anul 1848 şi la Marea Unire din anul 1918.
Bibliografie
Nicolae Josan – Românii din Munţii Apuseni de la Horea şi Avram Iancu la Marea Unire din 1918, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2001
Traian Mager – Monografia ţinutului Hălmagiului, volumul I, 1935
Ion Rusu Abrudeanu – Moţii, calvarul unui popor eroic, dar nedreptăţit, 1924
Sursa: http://enciclopediaromaniei.ro
vineri, 17 decembrie 2010
Nichifor Crainic
Nascut in satul Bulbucata, jud. Vlasca, la 22 Decembrie 1889. A studiat teologia la Bucuresti si Viena.
Remarcat de Alexandru Vlahuta inca dinainte de primul razboi mondial, Nichifor Crainic s'a impus in campul literaturii romanesti ca unul din fruntasii ei cei mai de seama. Poet, teolog, doctrinar si filozof, a condus revista "Lamura", a intemeiat publicatia enciclopedica "Cartea Vremii" si a fost Directorul celei mai prestigioase reviste romanesti aparute in perioada interbelica la noi in tara, "GANDIREA". Fauritorul curentului gandirist axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism si nationalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii dascali ai Neamului nostru, mult apreciat si respectat de tanara generatie legionara drept unul din capii ei spirituali.
In prima parte a creatiei sale a colaborat cu poezii la diverse publicatii traditionaliste: "Ramuri", VII (1912); VIII (1913); IX (1914), "Luceafarul", XIII (1914); XIV (1919), "Drum Drept", X (1915), "Flacara", V (1915-1916), "Dacia" (in care publica la 7 Iunie 1920 un studiu de mare importanta istorica intitulat "Solemnitatea dela Sibiu"), continuare a articolului omagial despre Alexandru Vlahuta "Cel care nu mai e" de la 6 Decembrie 1919, urmat de altfel in suplimentul literar dela 1 Februarie 1920 al revistei "Romania Noua" sub titlul: "Cateva amintiri despre Alexandru Vlahuta". Publica poezii in revistele: "Transilvania" (1920), "Flacara" (1921-1922), "Cuget Romanesc" I (1922), "Gandirea" I (1921-1922) si in continuare, dupa stramutarea acesteia de la Cluj la Bucuresti, cand preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu. Tot aici, incepe sa publice articolele programatice care vor defini in viitor orientarea de capatai a revistei: "Iisus in tara mea", II (serie noua, 1922-1923); "Politica si Ortodoxie", III (1923-1924); "Parsifal", "Cuibu' cu barza", "Ecouri ale unei polemici", "Pacea balcanica si protectoratul ortodox", IV (1924-1925); "Filarmonica", "La un concert" si toate celelate aparute in continuare.
Fost profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau si la Seminarul Teologic din Bucuresti; laureat al premiului national de poezie in anul 1930; fost Secretar General la Ministerul Cultelor in timpul guvernarii legionare. Directorul ziarului "Calendarul" aparut la Bucuresti in 25 Ianuarie 1932 (suspendat la 24 Martie 1932 din ordinul guvernului dela conducerea tarii, reapare la 9 Iunie acelasi an, continuandu-si activitatea pana la finele anului 1933, 29-30 Decembrie, cand este din nou suspendat pentru pozitia sa manifesta legionara, iar Nichifor Crainic impreuna cu multi conducatori legionari sunt arestati si internati la inchisoarea Jilava).
A colaborat la diverse ziare si reviste literare: "Revista critica", "Ramuri", "Romania Noua", "Sfarma-Piatra", "Buna Vestire", "Cuvantul", "Spicul", si multe altele.
Dupa invazia comunista, Prof. Nichifor Crainic a fost arestat in casa preotului roman ortodox Ioan Samarghitan din satul Cerghid (jud. Mures) unde se ascunsese din fata prigoanei comuniste, si dupa lungi si istovitoare chinuri la care este supus de tortionarii securitatii comuniste, necondamnat, este intemnitat mai întâi la inchisoarea Vãcãresti, apoi la cea din Aiud in care era concentrat grosul varfurilor legionare, fiind supus unui regim de inanitie si teroare zilnica. Fortat sa impartaseasca ideile de reeducare ale criminalului regim dela inchisoarea Aiud, Nichifor Crainic este constrans sa colaboreze inca din... inchisoare la ziarul de propaganda mincinoasa "Glasul patriei" (care urmarea sa induca in eroare pe refugiatii si exilatii romani din Apus despre realitatile noului sistem comunist, incercand sa-i atraga in tara), si unde multe din articolele semnate sub numele de Nichifor Crainic, nici macar nu i-au apartinut, ele fiind intocmite de scribii nevolnici ai partidului la adapostul marelui si renumitului sau nume.
Eliberat din inchisoare in primãvara anului 1962, dupã 15 ani de detentie, slabit, cu sanatatea zdruncinata si apoi permanent sub ochiul "vigilent" al autoritatilor securitatii care il constrang la colaborare, Nichifor Crainic se stinge din viata la 20 August 1972, fiind condus la locul de veci de un manunchi de prieteni care au tinut -cu toata represiunea care îi astepta din partea autoritatilor comuniste- sa cinsteasca asa cum se cuvine plecarea din viata a acestui mare carturar si conducator spiritual.
Remarcat de Alexandru Vlahuta inca dinainte de primul razboi mondial, Nichifor Crainic s'a impus in campul literaturii romanesti ca unul din fruntasii ei cei mai de seama. Poet, teolog, doctrinar si filozof, a condus revista "Lamura", a intemeiat publicatia enciclopedica "Cartea Vremii" si a fost Directorul celei mai prestigioase reviste romanesti aparute in perioada interbelica la noi in tara, "GANDIREA". Fauritorul curentului gandirist axat intrinsec pe autohtonism, neo-ortodoxism si nationalism disciplinat, Nichifor Crainic a fost unul dintre marii dascali ai Neamului nostru, mult apreciat si respectat de tanara generatie legionara drept unul din capii ei spirituali.
In prima parte a creatiei sale a colaborat cu poezii la diverse publicatii traditionaliste: "Ramuri", VII (1912); VIII (1913); IX (1914), "Luceafarul", XIII (1914); XIV (1919), "Drum Drept", X (1915), "Flacara", V (1915-1916), "Dacia" (in care publica la 7 Iunie 1920 un studiu de mare importanta istorica intitulat "Solemnitatea dela Sibiu"), continuare a articolului omagial despre Alexandru Vlahuta "Cel care nu mai e" de la 6 Decembrie 1919, urmat de altfel in suplimentul literar dela 1 Februarie 1920 al revistei "Romania Noua" sub titlul: "Cateva amintiri despre Alexandru Vlahuta". Publica poezii in revistele: "Transilvania" (1920), "Flacara" (1921-1922), "Cuget Romanesc" I (1922), "Gandirea" I (1921-1922) si in continuare, dupa stramutarea acesteia de la Cluj la Bucuresti, cand preia conducerea revistei de la Cezar Petrescu. Tot aici, incepe sa publice articolele programatice care vor defini in viitor orientarea de capatai a revistei: "Iisus in tara mea", II (serie noua, 1922-1923); "Politica si Ortodoxie", III (1923-1924); "Parsifal", "Cuibu' cu barza", "Ecouri ale unei polemici", "Pacea balcanica si protectoratul ortodox", IV (1924-1925); "Filarmonica", "La un concert" si toate celelate aparute in continuare.
Fost profesor la Facultatea de Teologie din Chisinau si la Seminarul Teologic din Bucuresti; laureat al premiului national de poezie in anul 1930; fost Secretar General la Ministerul Cultelor in timpul guvernarii legionare. Directorul ziarului "Calendarul" aparut la Bucuresti in 25 Ianuarie 1932 (suspendat la 24 Martie 1932 din ordinul guvernului dela conducerea tarii, reapare la 9 Iunie acelasi an, continuandu-si activitatea pana la finele anului 1933, 29-30 Decembrie, cand este din nou suspendat pentru pozitia sa manifesta legionara, iar Nichifor Crainic impreuna cu multi conducatori legionari sunt arestati si internati la inchisoarea Jilava).
A colaborat la diverse ziare si reviste literare: "Revista critica", "Ramuri", "Romania Noua", "Sfarma-Piatra", "Buna Vestire", "Cuvantul", "Spicul", si multe altele.
Dupa invazia comunista, Prof. Nichifor Crainic a fost arestat in casa preotului roman ortodox Ioan Samarghitan din satul Cerghid (jud. Mures) unde se ascunsese din fata prigoanei comuniste, si dupa lungi si istovitoare chinuri la care este supus de tortionarii securitatii comuniste, necondamnat, este intemnitat mai întâi la inchisoarea Vãcãresti, apoi la cea din Aiud in care era concentrat grosul varfurilor legionare, fiind supus unui regim de inanitie si teroare zilnica. Fortat sa impartaseasca ideile de reeducare ale criminalului regim dela inchisoarea Aiud, Nichifor Crainic este constrans sa colaboreze inca din... inchisoare la ziarul de propaganda mincinoasa "Glasul patriei" (care urmarea sa induca in eroare pe refugiatii si exilatii romani din Apus despre realitatile noului sistem comunist, incercand sa-i atraga in tara), si unde multe din articolele semnate sub numele de Nichifor Crainic, nici macar nu i-au apartinut, ele fiind intocmite de scribii nevolnici ai partidului la adapostul marelui si renumitului sau nume.
Eliberat din inchisoare in primãvara anului 1962, dupã 15 ani de detentie, slabit, cu sanatatea zdruncinata si apoi permanent sub ochiul "vigilent" al autoritatilor securitatii care il constrang la colaborare, Nichifor Crainic se stinge din viata la 20 August 1972, fiind condus la locul de veci de un manunchi de prieteni care au tinut -cu toata represiunea care îi astepta din partea autoritatilor comuniste- sa cinsteasca asa cum se cuvine plecarea din viata a acestui mare carturar si conducator spiritual.
Arimii
Cea mai estinsă, mai civilisată şi mal resboinică populaţiune pelasgă în părţile de nord ale Dunării şi ale Mării negre, au format'o în timpurile primitive ale istoriei aşa numiţii Arimi. Arimil ridicară la cea mal înaltă gloria puterea militari şi politică a Pelasgilor. Teritoriul ocupat odată de acesta naţiune în Europa, Asia şi Africa, a fost forte vast, şi numele Arimilor, Arimanilor, Ramilor seu Ramnilor, cum se mai numiau ei, a ramas prin tradiţiunî, prin legende si prin numiri de localităţi, în memoria diferitelor populaţiunî din cele trei continente. Cea ma vechia amintire despre Arimiï de la Carpaţi si Istru, noi o aflăm la Homer, care ne spune, ca teribilul gigant Typhon, care ajungea cu o mână la resărit, cu alta la apus — care se luptase cu Titanii şi cu Giganţii în contra coaliţiuniî deilor,— a fost din ţera Arimilor.
Acest Typhon, un adversar violent şi neîmpăcat al populaţiunilor de altă rasă, umpluse de terore, prin incursiunile şi rësbôiele sale, tote regiunile Asiei anteriore si ale Egipetuluï. In tradiţiunile naţionale ale Grecilor, el este înfăţişat ca un monstru înfiorătoriu, care după ce cucerise lumea de la resărit până la apus, voia se domnescă si peste ceriu. în religiunea osirică, el este representaţiunea idealistă a spirituluï reu; ér la popôrele dintre Euphrat si Indus, seu în religiunea lui Zoroastru, Typhon e demonul inimic al genului uman, prin- cipiul rëuluï şi al intunereculuî, anticristul păgânătăţiî ; şi aici el este de- semnat sub numele seu naţional de Ariman.
Un alt erou al anticităţiî pelasge era adorat pe teritoriul Panonnieî si în suburbele Romei sub numele de Arimanius. Acesta era Prometheu, regele martir al Scythieï de la Carpaţi, representantul civilisaţiunii pelasge din epoca de petră, numit în limba religioasă Mithras.
Marte, puternicul deù al rësbôielor, a cărui reşedinţă se afla pe teritoriul Geţilor, încă purta epitetul de Arimanios. La familia etnică a Arimilor de la Dunăre aparţinea şi populaţiunea cea avută de aur din regiunile centrale ale Carpaţilor.
După tradiţiunile culese de Herodot de la Grecii de lângă Marea Negră, Atrathyrsus, protopărintele Agathyrşilor de lângă rîul Mureş), a fost un fiu al Echidnel ; ér după Hesiod Echidna era din ţera Arimilor2. In Odyssea lui Homer, Arimii de la Dunăre sunt amintiţi sub numele de Erembi, seu Arambi, după cum rectifică acesta numire Posidoniu, filosoful stoic din sec. II a. Chr. Aici litera b représenta un sunet nasal, Arambi = Aramni. Aceiaşi Erembî ne apar la Dionysiu Periegetul
cu epitetul de munteni. Totodată, Dionysiu mai face în poema sa geografică o
alusiune destul de evidenţă, că Erembil locuiau lângă munţii
Rhipaei şi că erau din genul Titanilor.
Vechiï Arimï din nordul Thracieî, contemporanî cu deiï ceï marï aï poporului pelasg, Uran, lanus, Saturn, Marte şi Apollo, maï figureză în fântanile posteriôre grecescï şi sub numele de Arimaspi, adecă Arimascî, simplă formă dialectală a numeluï de Arimï. După Stephan Byzantinul, Arimaspiï aparţineau la gintea Hyperboreilor,
Aristea din Proconnes, celebrul poet şi profet al lui Apollo, care trăise după uniï în timpurile lui Homer, caracteriseză astfel pe Arimaspi : «ResboinicI mulţi şi forte puternici, avuţi de ergheliî, de turme şi ciredi de vite; bărbaţî cu pletele stufose, ce fâlfâe în aer ; cei mai robusti din toţi ômeniï, avênd fiecare câte un ochiu în fruntea sa cea frumosă.
Arimaspiï locuiau în părţile meridionale ale munţilor Rhipaei, seu Carpaţi, după cum ne spune istoricul Damastc din Sigeu, care trăise în timpurile luî Herodot.
De asemenea, scrie Pliniu: Arimaspiï, după cum ne spun unii, sunt vecini cu poporele din părţile de medă-nopte ; ei locuesc în apropiere de escerea din care suflă aquilonul, Boreas, séû vêntul de nord.
Dacia Preistorica - Nicolae Densusianu
Abonați-vă la:
Postări (Atom)