Doina inchisorilor

de Simion Lefter

Du–te dorule cu bine,
La parintii mei din sat
Si le spune ca feciorul
Lor, a fost întemnitat.

De–i vedea plângând pe mama,
Lânga vatra în pridvor,
Sterge–i ochii cu naframa,
Spune–i ca de ea mi–e dor.

De–i vedea plângând pe tata,
Pe carare la izvor,
Suferinta i–o alina,
Spune–i ca de el mi–e dor.

Du–te dorule, cu bine,
La iubita mea din sat
Si îi spune ca iubitul
Ei, a fost întemnitat.

Du–te dorule prin lume
Si te'nalta pân'la cer,
Si la toata lumea spune,
C'a învins "Garda de Fier".

Scoală Române!!!!

Stăpânirea Romană

Autor: Ionel Grama (R. Lumea Misterelor)

„Noi n-am avut nevoie
Să luăm adeverinţe
Că vieţuim acasă,
In patrie la noi,
Am fost şi vom rămîne
De-a pururi dacii liberi
Şi iubitori de pace,
Şi vrednici de război“. (Adrian Păunescu – Dacii liberi)

„Revista dvs. este promotoarea ideii că poporul român nu este descendent din romani, aceştia neavînd niciun fel de influenţe asupra evoluţiei dacilor şi a limbii române” (Bacău, semnătură indescifrabilă).
Trebuie să începem cu o precizare absolut necesară: noi susţinem şi am promovat ideea, care este demonstrată şi acceptată de foarte mulţi istorici, că poporul român nu s-a format din împreunarea femeilor dace cu ocupanţii romani, dar nu am afirmat şi nu o vom face că romanii nu au avut influenţe asupra teritoriilor ocupate, asupra locuitorilor acestora şi, într-o oarecare măsură, asupra limbii pe care o vorbim. Pe ce ne bazăm?
Imperiul roman a cotropit doar 14% din suprafaţa Daciei, cea mai mare parte a acesteia nefiind invadată de trupele care erau formate, aproape în totalitate, din asiatici, africani sau alte naţii, care nu ştiau limba latină şi foloseau doar nişte expresii cazone. Romanii au ocupat pămîntul Daciei în anul 106 d.H. şi au plecat în 271 d.H., cei 165 de ani cît au stat nefiind suficienţi pentru „a forma” un popor şi o limbă. In Ilyria, la sud de Dunăre pînă la Marea Adriatică, au venit în anul 168 î.H. şi au stat 644 de ani, pînă în 474 d.H., Macedonia a fost sub ocupaţie romană 541 de ani (146 î.H.-395 d.H.), Moesia 439 de ani (44 î.H.-395 d.H.), iar Pannonia 418 ani (10 î.H.-408 d.H.). Istoriile acestor zone nu consemnează că popoarele de acolo s-au format din romani şi băştinaşe, locuitorii acestor pămînturi vorbind în continuare limba străbună. In Malta, stăpînirea romană a durat 800 de ani, dar populaţia de aici nu vorbeşte nici azi limba latină. Cum se putea forma limba română, o limbă latină străveche, din graiurile pe care le vorbeau oştenii romani, cînd azi, în mileniul al treilea, locuitorii din nordul Italiei, din Toscana şi Lombardia nu se înţeleg cu cei din sud, din Calabria şi Sardinia? La noi, deşi Basarabia a fost 100 de ani sub ocupaţie rusească, Bucovina a stat 150 de ani sub dominaţie austriacă, totuşi un moldovean se înţelege perfect cu un oltean sau cu un muntean, iar ardelenii nu au uitat limba strămoşească şi se înţeleg foarte bine cu ceilalţi locuitori ai României, chiar dacă Ardealul a stat 1.000 de ani sub stăpînire ungară. Aşa cum am spus mai înainte, legiunile romane au ocupat doar 14% din suprafaţa Daciei, restul teritoriului, adică 86%, nefiind în niciun fel direct sub influenţa romană. Dacii liberi, cum au fost consemnaţi de istorie, nu au fost obligaţi să înveţe „limba romană” şi nimic nu i-ar fi putut face să se grăbească să-şi însuşească graiul celor care le-au distrus casele, le-au luat copiii şi i-au vîndut la Roma, le-au violat fetele şi nevestele şi le-au ucis conducătorii. Ei au vorbit în continuare limba strămoşească, o limbă latină mult mai veche decît „latina” vorbită de soldaţii imperiului. Iată doar cîteva argumente dintr-o lungă listă agreată de nenumăraţi istorici, care ne fac să susţinem ideea că „noi nu sîntem urmaşii Romei”, aşa cum corect a scris doctorul Napolean Săvescu.
Cît priveşte cealaltă insinuare din text, privitoare la „români” şi „romi”, vă recomandăm să studiaţi cu atenţie trecutul românilor şi pe cel al ţiganilor, acesta este numele corect, străvechi, această etnie avînd, la rîndul ei, o bogată şi frumoasă istorie proprie. Vă reţinem atenţia doar asupra faptului că, deşi locuiesc dintotdeauna printre români sau în mijlocul altor naţii, unde s-au stabilit, ţiganii vorbesc aceeaşi limbă de mii de ani, pe care nu şi-au schimbat-o, şi se înţeleg foarte bine între ei. Atunci de ce credeţi că ar fi renunţat dacii la limba lor în favoarea celei vorbite de nişte invadatori? Aşa-zisele confuzii care se fac uneori în presa străină şi nu numai, români egal romi, sînt dăunătoare tuturor, cei care le folosesc jignindu-i astfel, în mod intenţionat sau voalat, şi pe unii, şi pe ceilalţi, nici românii şi nici ţiganii nefiind, aşa cum se prezintă, cauzele tuturor relelor din lume. Trăim împreună de mult timp şi trebuie să ne respectăm reciproc.
P.S. Deşi am mai făcut această precizare şi cu alte ocazii, pentru liniştea celui (celei) care a trimis mesajul, nu am avut şi nu avem absolut nicio legătură cu dr. Napoleon Săvescu, cetăţean american, stabilit în SUA.

Pe campia libertatii

Mai romane, suna goarna

Valahii - descendentii directi ai pelasgilor, civilizatorii lumii

Pelasgii, sau protodacii sunt cei mai vechi locuitori ai Europei, dupa unii cercetatori chiar, cei mai vechi locuitori ai Terrei (D. Balasa - Noi nu suntem urmasii Romei). Anticii îi mai numesc si hiperboreeni, ceea ce atesta constiinta identitatii acestor termeni, a sensului lor, si despre acestia vorbesc miturile.
N. Densusianu în “Dacia preistorica” Bucuresti 1913, pag. 988, spune ca “primul om pamântean, întemeietorul semintiilor pamântului” homus universales, identic cu Adam, a fost Pelasg - (Munteanul, sau Uranus).
Acesta a întemeiat neamul pelasgilor care si-a întins stapânirea pe un teritoriu imens. Consideram lucru absolut posibil, daca luam în considerare ceea ce spune S. Coryll în opera “Valahii în Cartea Genezei ”.
Acesta arata, ca si Biblia, ca înainte de deriva continentelor, pamântul era o insula înconjurata de ape. Mitul omului pelasg înregistreaza prezenta acestuia înainte de potopul lui Noe.
Superioritea omului pelasg e surprinsa tot în mituri; acestea - cum spune Rene Guenon - sunt cele mai durabile creatii în timp, ale caror învelisuri ascund miezul adevarului pierdut si neînteles de mase, dar tocmai prin aceasta având asigurata fiintarea.
Initiatii sunt chemati sa descifreze acest miez, al miturilor care - cum spune si Mircea Eliade în “Mituri esentiale”, reprezinta sacrul, reiterând timpul ab origine, în ritualuri încifrate.
Cu alte cuvinte sa dam crezare miturilor, caci altfel ar trebui sa-l scoatem din istorie pe Schliemann, pe care istoricii sobri, savantii îl numeau ”biet diletant cu idei fixe” si totusi acesta a descoperit Troia.
Valahii sunt mentionati chiar în ”Cartea Facerii” din Biblie. În versetele 11 si 12,cap. 2, Moise spune ca din Eden iesea un râu care uda Raiul si care se despartea în patru brate, iar unul dintre ele se numea Fison si înconjura Tara Havila.
Efrem Sirul sustine ca Fisonul este Danubius. Un autor anonim , într-o lucrare din sec al V-lea, al VI-lea intitulata “Despre cele patru fluvii ale Paradisului” preluând informatii de la înaintasi, printre care si amintitul Efrem Sirul sec. al- IV-lea, ori ale lui Severian, episcop de Gabala, spune ca Danubius este numit Fison , iar locuitorii se numesc fisoniti; ”Leon Diaconul, în sec. al X-lea, participant la expeditia împaratului Vasile al II-lea, supranumit ”Filosoful” sau “cel Întelept”, împotriva bulgarilor, scria despre “Istrul, numit Fison’’, acesta fiind unul din fluviile “care curg din Eden” (Valahii în Cartea Genezei de,S.Coryill). Dar sa lasam sa vorbeasca autorul citat:
“Tara Havila, pe care iudeii o scriu Havilah ,este evident anagrama pentru lexemul VLAHIA(H). Adaugând articolul hotarât proclitic ”ha” în adaptarea la structura limbii daco - române de mai târziu, silaba “ha” trece la sfârsitul cuvântului, devenind articol hotarât pentru feminin, haVilah devenind VLAHIA”.
Noi consideram mai aproape de adevar parerea autorului citat “ca a existat înca din vechime si denumirea de VLAHIA, pe care evreii au articulat-o si, iotacizând consoana –v- ajung la forma VILAH .
În timp, copistii, nemaiîntelegând cuvântul initial, au interpretat aceasta varianta ca nume de tara, si au articulat-o înca o data, devenita HAVILAH - forma din Biblie HAVILAH”.
Se pune întrebarea fireasca: cine sunt locuitorii cei mai vechi ai acestei tari?
Anticii vorbesc de o populatie straveche numita aviii.Acestia sunt mentionati prima data de Homer-Iliada-Cântul-al XIII-lea - când Zeus plecând de la Troia, trece cu privirea peste popoarele întâlnite-tracii moesii si aviii.
Acestia sunt protodacii,pelasgi .Ramâne sa demonstram.
Homer îi caracterizeaza ca pe “cei mai drepti dintre muritori”, înainte cu trei secole ca Sofocles sa aminteasca de geti si de Herodot (Istorii IV ), care le va spune “cei mai drepti dintre traci”.
Consideram ca în adevar aviii sunt locuitorii Tarii Havilah (Vlahia(h).
E vorba de havilahii –avilahii-aviii-lahii,adica aviii din Tara Lah(Vlah).
Strabon (Fontes Historiae Daco-Romane Buc. Pg. 227) îi considera sciti, dar el se refera la skistai - cei ce duceau o viata ascetica. Arian vorbeste despre acesti skistai, ca despre niste asceti.
De altfel termenul de skyti, folosit pentru populatia daco - geta, s-a pastrat mult dupa asimilarea scitilor - chiar si V. Pârvan procedeaza la fel.
Încercam sa-i urmarim, mai departe. Ion Coman în studiul ”Nemurirea la traco - geto - daci”, îi considera geti.
Cu timpul termenul sufera o modificare, pastrându-se partea care-i defineste, adica cei din Tara Lah, adica lahii.
Pe acesti lahi, denumiti si lai - printr-o fireasca evolutie fonetica, având în vedere legea comoditatii în vorbire, îi aminteste chiar Tucidide - III, 96.
De la Stephanos din Bizant, aflam ca aceasta populatie e amintita din sec. al V - lea î.e.n. ca batându-si moneda proprie si, ca fiind transferata pe teritoriul histrian, între anii 198-246 e.n. odata cu besii.
Mai târziu îi gasim atestati în sec. al VI-lea e.n. la Procopiu (“Despre Edificii”, V, 8), ca fiind trimisi de împaratul bizantin Iustinian în Asia, pe Muntele Sinai pentru a construi o manastire - fortareata, cu scopul de a apara Palestina de sarazini; aceasta va fi manastirea Sf. Ecaterina, pentru care împaratul amintit a dislocat cam “100 de sclavi ai Romei cu sotiile si copiii lor” - dupa cum spune Eutichius, patriarh al Alexandrie 933-940.
La anul 1626 sunt semnalati în niste însemnari ale lui Thomas Herbert, citat de Marcu Beza, care, la începutul secolului trecut, viziteaza aceste locuri si întâlneste chiar ultimii urmasi ai acestei populatii, care mai stiau ca vin din Tara Lah si ca au fost crestini.
În memoria bastinasilor ei sunt recunoscuti sub denumirea de vlahi—asemenea sunt considerati si de vizitatori.
Relativ recent, pe 8 iulie 2005, postul T V. Senso a transmis o emisiune în care ieromonahul econom Iustinian Stoica, vietuitor al Athosului la schitul românesc Prodromu de 24 de ani, povesteste despre un pelerinaj facut în anul 1981 la locurile sfinte. Ajunge si în pustie la Manastirea Sf. Ecaterina de pe Muntele Sinai.
Staretul i-a aratat si locurile din împrejurimi, unde erau niste metoace,care erau locuite de beduini si care deserveau manastirea. Când au auzit ca este român, unul a spus :io român.
Descoperim, cu emotie, faptul ca acesti oameni pastreaza amintirea originii lor ,pe care si-o asuma si dupa 1400 de ani Al. Suceveanu în vol. ”Stramosii poporului român, daco-getii” - Edit. Politica, Buc. 1980, spune ca laii sunt vechi trib trac.
Privind în urma, constatam, cu uluire, ca populatia numita vlahi, cu variantele aviii, lahii, laii e consemnata din timpurile mitice biblice, trecând de la Homer, sec al XIII-lea î.e.n, la Tucidide sec. al V-lea î.e.n, transferati în Skytia Minor - Dobrogea de azi în sec. al II - III - lea e.n., trimisi în Palestina în sec. al VI-lea e.n.
Îi urmarim cu emotie pe acesti vlahi mai departe pe firul vremii. Cecetatorii contemporani, sau din ultimele doua secole, gasesc lexemul V(A)LAH, atestat târziu, în sec al -X - lea, mai exact în izvoarele bizantine.
Istoricii spun ca prima mentiune scrisa a termenului e în anul 976 la Kedrenos, sub formula de – Vlahii drumeti - sugerând ocupatiile - oieritul si comertul. Lucian Pavel, în studiul intitulat “Despre semnificatia cuvântului VLAH”, aminteste aceasta data.
Iata ca-l aflam cu surprindere, într-un fascicol publicat de Marcu Beza în 1934 (Academiea Româna - Memoriile Sectiunii Literare - Seria III - Tomul III - Mem. 3) cu titlul “Biblioteci manastiresti la Muntele Athos”, semnalat într-un un manuscris la Manastirea Constamonitu intitulat “?st?????? ?????” , care cuprinde însemnarea ca “pe vremea iconomahilor, adica 726-727, monahii risipiti la Muntele Athos, înainte de cladirea manastirilor, îsi dau silinta a crestina pe VALAHI”.
Sunt amintiti autori greci ca Gherasimos Smirnaclis care “sunt interesati a socoti pe vlahi - emigranti de peste Dunare. Dar ca nu-s ei niste ciobani oarecare, ci o natiune aparte, reiese din pomenirea lor alaturi de alte semintii ca Righinii, Sagudatii”.
(M. Gedeon ‘’O”. Athos, Constantinopole 1885, pag.315).
Întemeindu-se pe surse foarte vechi, egumenul Teodorit, al carui scris e mai recent, spune chiar ca misiunea de crestinare, despre care vorbeam mai sus, a dat roade deoarece “dintre vlahii crestinati unii s-au dedat pustniciei, pe colinele Samariei, deasupra Manastirii Esfigmeni, poate când ea nu fiinta înca în vremile de demult”.
Iata ca se mai gasesc documente, care aduc atestarea Valahilor, cu exact doua secole si jumatate mai devreme , si scoase acum la lumina.
În anul 885, împaratul Vasile Macedoneanul, “ca urmare a tendintei de a se consacra Muntele Athos, retragerii monahicesti”, a împiedicat pe valahi sa intre cu oile pe munte.
În anii, în secolele ce vor urma se va acutiza conflictul între monahii de pe munte si vlahii pârâti la Împaratie.
Asa aflam ca si împaratul Leon Înteleptul a întarit si el aceasta porunca de oprire în anul 911.
Urmeaza si alte mentiuni, alti ani: împaratul Constantin al IX - lea Manomahul 1042-1054 a fost nevoit sa-i alunge pe vlahi, care se strecurau cu turmele si nevestele lor pe munte.
Întâmplari asemenea sunt consemnate de un manuscris grec al manastirii SF. Pantelimon, cu titlul‚ “Scandalurile petrecute la Athos prin anul 1088”, în care e vorba de plângerile calugarilor de valahii, ce au patruns în inima muntelui, în timpul domniei împaratului Alexie Comneanul 1081 - 1118.
Urme ale sederii vlahilor în rastimpul dintre secolele al VIII - lea si al XI - lea pe Muntele Athos le gasim în numele caracteristice de localitati: Calita, Soti, Izvor.
Rezulta clar cine erau locuitorii dintotdeauna ai acestor meleaguri; asa se si explica desele incursiuni cu turmele pe munte.
Vlahii îsi cunosteau si istoria si drepturile, stiau ca acest teritoriu este si a fost al lor de la începutul lumii.
Dar nu ne putem imagina ca aceasta “natiune”, n-a existat si înainte de aceste referiri – e vorba de o locuire a acestor meleaguri, neîntrerupta.
Cu mult înainte de patrunderea crestinismului în Muntele Athos, acesti vlahi au trait pe aceste meleaguri ale lor, mentionate înca de pe vremea marelui Galer Împaratul dacilor, care a desfiintat Imperiul Roman, constituind Imperiul Dac, la anul 305 si care “n-au migrat în nici o parte; au ramas pe vatra lor ancestrala, ei fiind izolati de migratorii sedentarizati” (Basmul romanizarii -D.Balasa, pag.19).
E timpul sa tragem o concluzie.
Dupa retragera aureliana sec al III –lea e. n., unii asa-zis istorici au contestat drepturile românilor de a stapâni teritoriul pe care se afla si azi, aducând, ca argument principal, inexistenta documentelor vreme de 1000 de ani.
Secolele urmatoare, al IV-lea si al V-lea sunt evident marcate de retragerea în munti si printr-o îndârjita lupta împotriva barbarilor, dacii fiind organizati acum dupa legile gentilice, care n-au anulat luptele pentru apararea libertatii-viata ,transhumanta de-o parte si alta a Carpatilor n-a încetat. Dovada este faptul ca limba româna este aceeasi peste tot.
Romanii au ocupat doar un sfert din teritoriul dacic, dar nici limba dacilor si nici obiceiurile lor n-au fost cu nimic atinse.
Daco-românii au fiintat fara întrerupere pe teritoriile originare ; documentele exista-asa cum am aratat, Sunt semnalati valahii în sec. al VI-lea in vremea împaratului Iustinian-sub denumire de lai-lahi-pe Muntele Sinai.
În secolul al VIII-lea, mai precis, în anii 726-727, îi gasim mentionati în documentul amintit de la Muntele Athos.
Avem date cuprinse tot într-un manuscris de la acelasi munte, care se refera la prezenta vlahilor aici si în sec al IX-lea respectiv anul 885, adica e vorba de secolul al IX-lea.
Chiar înainte de anul 976-vezi Kedrenos- sunt mentionati vlahii în anul 911 si apoi izvoarele documentare sporesc.
Vorbim deci de documente din sec al VI-lea, al -VIII-lea, al IX-lea , al X-lea al XI-lea ,al XII-lea; în secolele urmatoare date despre valahi gasim în documentele vremii ale bizantinilor ,ale ungurilor ,ori ale slavonilor si nu numai.
Venirea slavilor ne face sa ne punem întrebarea fireasca: de ce n-au ramas slavii în N Dunarii-daca au gasit teritoriul liber, cum sustin unii cercetatori? Sa nu le fi placut câmpiile întinse si manoase, sau padurile adânci, atât de bogate, ori poate apele si fluviul cu iesire la mare?
Adevarul este ca au gasit aici o populatie masiva, compacta care i-a împins peste Dunare, care a continuat sa existe neîncetat, cunoscuta de cei straini de neamul lor, ce-i înconjurau, sub denumirea de valahi.
Denumirea vlahilor în timpuri diferite
Din antichitate si pâna târziu în epoca moderna, ei sunt consemnati cu denumiri apropiate, în functie de aparatul fonator al vecinilor: aviii, lahii, laii volcae balaci, felahi, bolaci, bellovaci belioaci, blaci blasci placi palaci, blaceni, belcae, volcae, volsci, vlaqui, valach, valah, valahus, olah, olacz, walach, wlachos si enumerarea ar mai putea continua.
Ne punem întrebarea fireasca: de ce au pastrat populatiile antice pâna la cele moderne aceste denumiri numeroase pentru VLAHI ?
Raspunsul e dat, desigur, de marea putere de iradiere a acestei populatii, care trebuie ca a reprezentat o civilizatie superioara.
Istoricii, cercetatorii si-au pus, pe buna dreptate întrebarea care este etimonul comun tuturor acestor etnonime.
Unii spun ca e imposibil a gasi acesta, altii se rezuma a declara ca termenul se constata pur si simplu la un moment dat.
V.Kernbach (“Universul mitic al românilor”) spune “ca s-a afirmat ca termenul vlah - valah ar fi numele românilor medievali, dinainte de slavi si i s-a atribuit etnonimul germanic walach”.
Mai departe, acelasi autor V. Kernbach declara ferm: “nu stim cum se autodenumeau straromânii; etnonimul de azi e o generalizare târzie”.
Lucian Pavel (“Despre semnificatia cuvântului VALAH”) considera termenul valah, derivând din denumirea unui trib celtic, walh, cu adj. wal(a)his, welitsch - welsch, preluat de slavi.
Termenul e mult mai vechi - îl întâlnim si la Caesar (“De bello galico”), cu forma volcae, fiind numele unui trib celtic, spune acelasi autor român citat mai sus.
De fapt, credem noi, e vorba de triburi daco - pelasge din toata zona de S.a Europei, pâna în N. Germaniei si în N. Africii, unde numele de walh, welisch welsch etc.sunt atribuite populatiilor ce vorbeau linqua prisca sau vulgata.
Noi consideram ca toate denumirile amintite au etimonul comun VALAH(US).
Toate derivatele etnonimului valah(us) se pot explica prin evolutia fireasca a legilor limbilor diferite.
Sa luam câteva exemple: slavii spun voloh –vloh- ne-o demonstreaza si antroponimele, aparent slave - Volosciuc, Volosiniuc, Vlosiuc etc. E vorba aici de nume de valahi carora li s-a adaugat sufixul specific slav-iuc, ecchivalent în limba româna sufixului -esc, întâlnit foarte des mai ales în Muntenia, dar si în celelalte provincii ale României.
Acest sufix provine din pelasgul - escunus care se traduce - neam cu, înrudit cu..-în cazul nostru - înrudit cu valahii. Se vede dar, cine erau acesti indivizi traitori în enclavele slave.
În Tara Româneasca, mai ales, sufixul – esc, e foarte prolific, formând prin derivare, cuvinte noi , în mod special antroponime, ce arata originea, de ex: de la Pop, Pop-escu, de la Ion, Ion-escu etc.
Asa - zisul germanic wal(a)ch – vine de la Valahus, ce primeste o terminatie specific germana, prin caderea terminatiei finale - us si înlocuirea cu una proprie ch, rezultând formele walach - welach, vezi si alte exemple cu aceeasi terminatie ,întâlnite si azi, precum – inertich - launtric, sau Ostereich -Austria).
De la etnonimul wal(c)h se ajunge lesne la formele celtice, dar si la cuvintele uzuale si azi în engleza : walas, walace, weles, welles, wels, etc.
Termenul etimon Valahus sub forma wels, îl folosesc nelatinii, în Evul Mediu pentru populatiile de origine asa-zis romana, pâna la formarea natiunilor denumite latine.
Asadar, acest lucru arata ca memoria colectiva a popoarelor a pastrat ideea de adstrat comun numit - impropriu – romanic, pelasgic în realitate, în Evul Mediu, pentru toate aceste popoare.
Alt exemplu: cuvintele ce au consoana initiala b –blaci, belaci etc. arata ca vorbitorii au aparat fonator ce percepe labialele, usor de confundat într-o vorbire fluenta, adica pe - v -, ca – b-, iar terminatia – ci - este o sonorizare a lui – hi – deci – de la v(a)lahi - la blahi - blaci etc.
Usor se poate explica si forma olac(z)i, prin afereza consoanei – v - din cuvântul valahi - si prin aceeasi sonorizare a terminatiei finale, grupul – hi - devenind - c(z)
Dar consideram suficiente exemplele date, pentru a admite ca am demonstrat ca etnonimul VALAH(US) - VLAH(US) este la originea celorlalte forme.
Acesta este, de altfel, cel cu care au fost numiti românii pâna târziu, în epoca moderna, cum am mai spus.
La ce ne duce acest lung incurs în istorie?
Întrebarea fireasca, care se pune : dar etimonul cuvântului VALAH care este ?
Taina tainelor
Vom începe a încerca a da un raspuns acestei întrebari, prin niste citate edificatoare: “Trebuie sa spunem ca din întreg vocabularul limbii române, cuvântul cel mai ciudat este acela de VALAH- ciudat cu atât mai mult cu cât el nu denumeste un obiect oarecare, ci e chiar numele sub care strainii au cunoscut pe români în întreg Ev Mediu, si în epoca moderna, pâna la sf. sec al XIX - lea, timp de peste 1000 de ani ” (S. Coryll - Valahii în Cartea Genezei).
“Nimeni nu stie nici când, nici de unde, nici cum a aparut acest cuvânt”.
Gh.Bratianu chiar sustine ca termenul e un subiect de controversa (“O enigma si un miracol istoric - poporul român”), lui nu i se poate da un etimon.
D. M. Pipidi îi atribuie origine celtica (Dictionar de istorie veche a României), “Dictionarul Enciclopedic” ( Buc. Edit. Stiint. 1998), gaseste acest etimon de origine germana.
Fugariu Florea (SC. Ardeleana Buc. 1970 vol III, pag. 35), vorbeste de o origine slava.
Cercetatori ai istoriei si ai religiilor vorbesc de prestigiul “extraordinar al termenului care a dus la aparitia si existenta lexemului V(A)LAH’’, care justifica uluitoarea forta de iradiere a acestui nume, din aria culturala bizantina, din Peninsula Sinai pâna în Germania, din Caucas pâna la Vatican.(S. Coryll,op. citata)
Etimonul cuvântului VALAH va face lumina în istoria daco-românilor si în cea universala.
Cu adevarat acest cuvânt ascunde în spatele sau un prestigiu urias, demonstrând totodata existenta neîntrerupta a locuitorilor celor mai vechi din lume, consemnati si de Biblie, cu ascendenta pâna în mitul Marelui Pelasg CEL Negru, sau cel Ceresc, ori Cel Nobil, simbolul unei civilizatii superioare, veche de zeci de milenii.
Încercam sa facem lumina asupra etimonului cuvântului VALAH; dorim sa aratam ca nu exista acea pata alba de 1000 de ani în istoria noastra, idee sustinuta si fluturata cu aroganta, de cei ce n-au radacini în aceste locuri, si ca înca o veriga solida din lantul continuu al fiintarii noastre, pe aceste pamânturi, va spulbera definitiv acele teorii fabricate de, mai ales, rau intentionatii din istorie, începând chiar cu antichitatea care, prin interesatii ei, vezi orgoliosii romani, au distrus intentionat dovezile vechimii si nobletii originii daco - românilor.
Ca altfel cum sa interpretam - daca nu prin ura si invidie, si greutatea de a recunoastere a unui stat, ce a întemeiat un imperiu, ca populatia lui a fost civilizata de stramosii dacilor?
Cum putem explica ca Roma are si istorici cunoscuti prin opera lor si poeti si geografi, a caror opera exista si azi etc., si ca grecii au pastrat si transmis omenirii mostre de civilizatie si cultura de exceptie, si nu numai acestia.
Numai despre daci tot ce s-a scris s-a pierdut si nu s-a scris putin - aproape toti anticii luminatii, din varii domenii, au vorbit despre daci, chiar influenta lor era, la un moment dat atât de mare, încât atunci când senatul nu reusea sa ajunga la o hotarâre, recurgea la parerea poporului scit (citeste daco - pelasg), la plebiscit. Si exemple ale implicarii dacilor în treburile interne ale romanilor pot continua.
Ne întoarcem sa vorbim despre etimonul cuvântului Valah.
Daca izvoarele scrise au fost pierdute intentionat, sau le-a distrus timpul cu vicisitudinile lui, apoi limba ramâne cea mai fidela oglinda a istoriei, ce nu poate fi masluita.
Desi de ani buni se vorbeste de înaintasii pelasgi ai daco - românilor si nu numai ai lor, totusi nimeni nu a reusit sa taie nodul gordian ,explicit, logic, stiintific.
Etimologia cuvântului VALAH
Acesta îsi are originea în cuvântul PELASGUS.
Sa urmarim transformarile fonetice datorate legilor impuse de vorbire în decursul timpului.
- Terminatia –us - a cazut - lege generala în aceasta trecere la noua limba daco - româna, si a rezultat forma PELASG(I).
- Grupul de consoane dure - sg, greu de pronuntat, se supune legii comoditatii în vorbire si, prin iotacizare, se ajunge la forma PELAH(I).
- Confuzia, usor de facut într-o vorbire fluenta, între bilabialele - p- si - v - a dus la forma VELAH(I).
- Prin atractia fonetica, a vocalei e - de catre - a - se ajunge la lexemul de baza si anume VALAH(I).
Pentru edificare: pelasgus - pelasg(i) - pelah(i) - velah(i) - valah(i).
Ne simtim datori a justifica titlul dat mai sus – si anume “Taina tainelor”.
Relevarea clara, în mod stiintific a etimonului Pelasg pentru Valah, deschide porti nebanuite spre gasirea, cu usurinta, a multor adevaruri, aflate înca în ceata, din istoria neîntrerupta a dacilor-pelasgi, sau din cea universala, putând aborda istoria omenirii întregi în conexiuni firesti în dezvoltarea tuturor populatiilor, sau cel putin a tuturor celor europene vechi.
Si orizonturile se deschid - ramâne sa fim deschisi si noi adevarului, oricât de greu ar fi sa ne desprindem de clisee, de rutina.
Noi credem ca etnonimul PELASGUS (terminatia în – us - e pelasga, nu latina), ar fi putut circula în paralel în antichitate si sub forma de VELASGUS, mai ales la etrusci, având în vedere ca etruscii sunt o ramura a pelasgilor, desprinsa printre primele de trunchiul comun si, luând în considerare unele toponime antice etrusce ca Vulci la N. de Tarquinia, sau Veii Vulca, localitate din care Lucius Tarquinius Superbus a chemat la Roma un sculptor etrusc, pentru a împodobi Marele Templu din Capitoliu, a lui Optimus Maximus Jupite; ori localitatea Volsinii în etrusca Velsna (“Limba si civilizatia etruscilor” - Edit. Stiin. Buc. 1997 de Giuliano si Larisa Bonfante).
Se poate usor demonstra aceasta evolutie fonetica; luam un ex: VULCI - VULCUS -VALCUS – VALACUS – VALASGUS-VELASGUS;de altfel traditia romana vorbeste de istorici etrusci care-si asumau originea valasga.
Dupa demonstrarea identitatii, ca sens, a celor doi termeni – PELASG-VALAH- , credem ca am adus si argumentul decisiv în a convinge ca, într-adevar lexemul VALAH(US) este etimonul comun tuturor variantelor etnonime, care au circulat în istorie ,în Evul Mediu, pâna în epoca moderna.
Despre relatia pelasg – valah – rumân - roman, nu ne-am propus a vorbi acum.
Credem ca demersul nostru a putut convinge de continuitatea daco - românilor în istorie, despre prestigioasa sa origine, ce urca pâna în mit si despre abordarea corecta a fenomenului istoric, respectând ADEVARUL.
Oricât de surprinzator ar fi pentru unii cercetatori români, sau chiar pentru straini, va trebui sa impunem acele adevarului, care fac lumina în trecut, dar si justifica prezentul, restituind natiunii române demnitatea, la care au atentat si înca o mai fac asa - zisii istorici, mânati de alte interese, decât evidentele istorice.
În ce ne priveste, credem cu tarie ca va veni si ziua când copiii nostri si copiii copiilor nostri vor trai mândri de neamul lor si de cei care, ca genialul N. Densusianu, si-au închinat viata, pentru a lumina calea spre acest adevar, ce ar trebui cuprins cu dreptate, pâna, si mai ales, în manualele scolare.
Prof. MARIA CIORNEI

Placutele de plumb de la Sinaia, o problema de interes national

Plăcile de plumb constituie un corpus de peste o sută (posibil chiar peste două sute) de inscripţii în relief, scrise într-o limbă necunoscută, cu caractere predominant greceşti şi cu ilustraţie bogată, cu referinţe la civilizaţia geţilor şi a dacilor. Piesele au fost fotografiate în timpul celui de-al doilea război mondial de către Dan Romalo, în subsolul Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, la iniţiativa de publicare a arheologului Ioan Nestor. O tânără cercetătoare, Marioara Golescu, urma să publice aceste piese sub titlul de falsuri. Conform declaraţiei lui I. Nestor, piesele ar fi apărut în muzeu în vremea lui Grigore Tocilescu, deci undeva la cumpăna dintre secolele 19 şi 20. Nimeni nu s-a îndoit vreodată de neautenticitatea lor, nimeni nu le-a publicat (din păcate nici Marioara Golescu nu a mai apucat), nu le-a studiat nici un cercetător. Piesele au dispărut cu timpul (eforturile lui Dan Romalo de a le regăsi, în anii ’80, au eşuat). Au reapărut (nu se ştie de unde) 35 de exemplare în anul 2002, aflate acum la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” din Bucureşti. Două piese se află în posesia Mănăstirii Sinaia, iar alte câteva, de dimensiuni mai mici şi din materiale diverse, se află în colecţii particulare sau în muzee din ţară.
Nu se ştie de unde provine acest corpus, dar tradiţia orală susţine că piesele de plumb ar fi fost turnate în ultimul sfert de veac 19 din ordinul regelui Carol I, după originale de aur, descoperite într-un tezaur în Poiana Văcăriei, unde urma să se sape fundaţia Castelului Peleş. Probabil după înfiinţarea Muzeului de Antichităţi (în 1881), copiile au fost transferate la Bucureşti. Însă singurul lucru pe care îl putem afirma cu destulă certitudine este acela că piesele de plumb aflate astăzi la Bucureşti provin de la Sinaia, informaţie transmisă prin tradiţie chiar în Institutul de Arheologie, după cum ne-a certificat directorul institutului, acad. Alexandru Vulpe. Acesta ştie de la tatăl său, Radu Vulpe, că însuşi Vasile Pârvan ştia de aceste piese şi de provenineţa lor din Sinaia.
Conform opiniilor doamnei Aurora Peţan, specialist în lingvistică, fost cercetător principal în cadrul Academiei Române, timp de un secol, nimeni nu a scris un rând despre existenţa acestor inscripţii, nimeni nu le-a cercetat. Singura contribuţie o constituie cartea dlui ing. Dan Romalo, apărută în anul 2003 şi reeditată în 2005 la editura Alcor. Dl Romalo este "părintele" acestui subiect: lui i se datorează scoaterea la lumină a pieselor, salvarea, prin fotografiere, a multora dintre plăcile dispărute astăzi, precum şi prima transcriere, analiză şi propunere de decriptare metodică a lor.
La capătul a doi ani de muncă, Dumitru Manolache, fost jurnalist de investigaţii la „Gardianul”, concluziona în cartea sa „Tezaurul dacic de la Sinaia”, că subiectul este ocultat, fiind în joc interese ascunse, care în nici un caz nu sunt cele ale poporului român. În cartea sa sunt foarte bine surprinse mecanismele care au dus treptat la acoperirea acestui subiect cu o aură de legendă fantezistă şi la împingerea către derizoriu a oricărui om de ştiinţă care încearcă să abordeze subiectul cu seriozitate. Un caz particular îl reprezintă doamna Aurora Peţan, care, sesizând importanţa acestor artefacte şi mai ales a mesajului pe care îl transmit peste generaţii, şi-a canalizat energia în scopul studierii şi mediatizării lor, atrăgându-şi adversitatea celor care se luptă să ţină adevărul ascuns cât mai adânc şi fiind nevoită în final să demisioneze şi să renunţe la carieră. Totuşi, deşi în ţară subiectul a reuşit să fie deocamdată înăbuşit, a trezit atenţia străinilor, care se interesează de el, inclusiv prin intermediul serviciilorde informaţii.
Adrian Bucurescu, autor al cărţii „Tainele tăbliţelor de la Sinaia” , în care a încercat o traducere a acestora, afirmă: „Tăbliţele de la Sinaia sunt de o importanţă covârşitoare pentru istoria şi cultura noastră, fiind prima oară când aflăm ce spun Dacii despre ei înşişi şi despre duşmanii lor cei mai crunţi, Romanii. Importanţa lor constă nu numai în informaţiile istorice deosebit de valoroase ci şi în frumuseţea artistică, de multe ori la treapta de capodopere, literare şi plastice. De fapt, tăbliţele de la Sinaia alcătuiesc epopeea poporului daco-roman, Mioriţa fiind doar un rezumat al acesteia.”
Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu. Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci. Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.
Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.
În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat. Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.
Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.
Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transportat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire. Şi exemplele ar mai putea continua…
Parcă cineva ar vrea să ne şteargă din istorie! Cine nu vrea să ne cunoaştem istoria? Cine ar trebui să fie interesat de aflarea adevărului? Şi mai ales, cine dă dreptul unora să ne scrie istoria aşa cum vor ei? În această ordine de idei, chestiunea plăcuţelor de plumb devine una de interes naţional, iar instituţiilor statului ar trebui să le fie ruşine pentru că nu se iau nici un fel de măsuri!
Toţi care ne mai considerăm cât de cât români avem nevoia, dar şi datoria morală să aflăm adevărul despre strămoşii noştri. Să căutăm adevărul, şi adevărul ne va elibera!

Ei, VLAHII, au fost daci si dacii suntem noi

de dr. Napoleon Sãvescu

Dacia : ultima ţară din Europa cucerită de romani și prima pe care au părăsit-o
Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest
fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.
Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato- Danubian-Pontic. Populaţia matcă
a acestui spaţiu, carpatodunărenii, o dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii, eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului, băștinași. Triburile helenice sosesc
în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început, partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie a triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi (vezi războiul Troian).
Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500 î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean–Pontic, a unor armate uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, nu va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale. În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii.
Aceștia se vor extinde treptat, reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul
sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor: ”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergenţă și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Enciclopedică, Buc., 2000).
Ultima ţară în Europa cucerită de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost
Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14% pentru o perioadă istorică nesemnificativă, 165 de ani. Tot
teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă limba latină, uitând complet limba
dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia
locală nu a fost “romanizată”!
Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ?
Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.
Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.
Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul acesta de vedere, noi
am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate; în 165 de ani , fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și
mai folosească limba lor… barbară.
Așa am putut noi să devenim, demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,
universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei
nereușind să creeze o limbă unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.
Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani.
Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele
imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit
și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă). Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci are sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).
Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică,
de către strămoșii noștri uitaţi și neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.
Noi știm că România de astăzi are graniţele înconjurate de români, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe:... de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria: 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au
migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au dispărut din statisticile oficiale,
limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării. Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni, de dialect rumân? În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni, dar care își spun Ar(u)mâni, Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi, sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate. Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.
Totul merge pe același șablon: “noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc
Remer sau Ciobani. În Bulgaria suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne
știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc, sau de Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.
Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de
2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina Gradesniţa - Bulgaria și de la
Kosovska Nitrovita - Iugoslavia, vechi de peste 5.000 de ani.
Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,
deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au trebuit să “se mute” în Asia Mică, politica spunându-și din nou cuvântul.
Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi. Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte se numeau Rumeri sau Rumări.
La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici” iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni:
”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.
Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă. Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei,
Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul mișcării fiind localitatea Larissa.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.
Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni
și români…
Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar românomoldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt
orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia, în anul 1330, 10-13 noiembrie, avându-l domnitor pe Basarab cel Mare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou. Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii” cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și înalţi demnitari ai statului ungar, sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi. A căzut episcopul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului catolic din Saroș, cât și lui Petru, călugăr din ordinul predicatorilor, ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă, pierzându-și și sigiliul.
Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor - o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge
chiar și mai rău pe Ludovic al Ungariei, fiul lui Carol Robert, venit și el cu dorinţe de expansiune
și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368, el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p. 154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului cuprindea aproape jumătate din Bulgaria (Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.
Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste Italia, Ungaria, Polonia, Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.
Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei,
publicată în anii 1818-1819. Cu numai 7 ani înainte, în 1362, sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei), de la Helespont și până în Balcani,
și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol.
Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.
Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege
al Ungariei. Din puţinele cuvinte ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”, vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei.
Anii trec, dar… lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge, la Pazata, pe regele Ungariei, Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul, la Rovine.
Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de
Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească.
Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel, în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii? Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.
Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze
planurile fantastice ale lui Carol Robert și Ludovic cel Mare, anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,
Macedonia, România și Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului
să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara Vlahilor, în fruntea unei armate
formidabile, ca să ne supună. El, nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-
Dunărean-Pontic. Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri.
Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri, geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau. Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă, mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).
După moartea lui, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.
Ce spuneţi domnilor cititori?... Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”, cum le place istoricilor noștri să spună.
Dar să vedem ce face “Fulgerul” în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe
un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl
urmărește prin codrii de stejari și, ori de câte ori avea ocazia, îl ataca prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când
ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl
atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.
Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii
fugind peste aceasta, noaptea, fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul
Severinului până la Caransebeș (Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul Silistrei, întreaga latură
meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău și Bârlad, Basarabia meridională, iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei până la strâmtoarea Mării de Azov.
Despre stăpânirea Goţiei, Crimeei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul
1474, sultanul turc Mahomed II a trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov. În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi, că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.
De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii
și cu bastarnii (bugegenii/basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul
vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug).
Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura
domnitorului stând în picioare, având în mâna dreaptă o lance iar în stânga globul cu crucea; pe
revers avem un scut, cu însemnele Ungariei (patru grinzi transversale) și ale Slavoniei (o stea cu
cinci raze), înclinat. Deasupra, un coif militar pe care stă Corbul Pelasgic, de pe emblema Valahiei.
Vă puteţi întreba ce înţeles putea să aibe acel scut răsturnat cu marca Ungariei și a Slavoniei pe
el. El reprezintă expresia figurată a numelui de domnitor al Unguro- Valahiei.

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc., 2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră. Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare (Ţara Muntenească de mai târziu).
Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei
Mici.
De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi. De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea (făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni
la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.
Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune.
Această strămutare a vlahilor se pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de
călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă tracică, besica, a continuat să se
vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372, Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).
De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, 1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr. Termenul Valcherne (ne spune A.Pele în “Vidul demografic și matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai vlahilor”.
Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii (Vlahii negri). Ei au
fost înghiţiţi de marea masă a migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe
care le purtau pe cap.
Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah. Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului Mediu locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm memoria.
Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor. Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah, că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris, tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.

Kryp cu Bullet - Romania mea

Romania - Soldatii romani

Scrisoare din Basarabia - Grigore Vieru

Cantec de lupta

de C. Savin
Melodia: "Treceti Batalioane"...

Un cântec de jale, un cânt de durere,
Rasuna prin munti si câmpii.
E marsul de lupta, de reînviere,
Ce–l cânta ai tarii copii. bis

Române, deci vino azi, vino la lupta
Si nu da un pas înapoi,
Ruina ti–i casa, furat ti–i pamântul,
Copiii flamânzi îti sunt goi.

Si vin muncitorii, si vin toti plugarii,
S'aduna vitejii Români,
Vrem moarte cu totii în lupta viteaza,
Decât sa fim slugi la straini.

Încinge deci, spada cea grea, legionare,
Loveste mârsavul dusman,
'Nainte cu "Garda de Fier", înainte,
Traiasca al nost' Capitan.

Reindragosteste-te de Romania

Motto: „Inteleptul stie ca totul este un intreg, si ca legile universale se aplica constant atat „in cer cat si pe pamant”. Astfel, am putea esentializa umanitatea la un cuplu si mai mult decat atat, devenim constienti ca daca sufletul unui individ se manifesta, modeleaza si dicteaza destinul vietii sale, tot asa si tara devine trupul animat de vointa poporului. Exista o inteconectare subtila a energie de la nucleu, la atom, de la molecula, la molecula, de la individ, la individ, de la neam la neam, de la planeta la planeta, caci Cosmosul functioneaza ca un ceasornic perfect in care diferitele forme de energie, de la cuantic la molecular curg etern, si asta se numeste generic existenta.”

Sa-ti vorbesti de rau tara, este ca si cum ti-ai injura, umili si chiar batjocori, mama. Daca Cerul este Tatal Cosmic, iar Pamantul – Mama Gea, atunci toti oamenii se pot considera frati, in marea familie a umanitatii. La o scara restransa, am vazut ca familia protonului, neutronului si a electronului (trinitatea este univresal exprimata) se numeste atom, si atunci, printr-o analogie simpla, pastrand cheia trinitara am putea afirma ca reprezentarea cea mai mica a umanitatii este cuplul (Adam si Eva, sau Yin si Yang, suma energiilor complementare). Intr-o formula matematica am scrie asa: barbat+femeie=copil; familie+familie=trib; trib+trib= neam; neam+neam=umanitate. Cu alte cuvinte ajungem la o axioma istorica: evoluam constient de la regnul mineral, pana la cel uman, iar fiecare generatie respecta acelasi cadru general de dezvoltare, in corp, corpul in societate, societatea in alianta. Intotdeauna tendita a fost integralista.Si acum sa revenim la Romania. Daca am intelege ca destinul nostru individual este legat fundamental de cel al poporului din care facem parte, n-ar mai exista abuzuri, ticalosii, fara de legi. Caci nu poti fi doar tu extrem de bogat, iar vecinul tau ultrasarac, caci tot istoria ne invata ca acest tip de dezechilibru genereaza revolte, revolutii, razboaie. Pilda Sodomei si a Gomorei ne invata ca atunci cand un popor intreg este viciat, alterat, cand nu mai exista macar un individ luminat de adevar, care sa aduca Lumina, atunci el este sortit pierii. Slava Domnului, in ciuda atator evenimente discutabile prin care a trecut si trece tara noastra, au existat intotdeauna spirite care sa echilibreze balanta. Avem un salvator mesianic in fiecare domeniu vital el existentei si va rog sa-mi permiteti o foarte sumara nominalizare: medicina-Nicolae Paulescu, inventatorul insulinei; aerodinamica -Henry Coanda, inventatorul motorului cu reactie; in 1827, Petrica Poenaru inventeaza stiloul; Victor Babes scrie primul tratat de bacterologie din lume; Alexandru Ciurcu inventeaza prima ambarcatiune cu reactie in 1886; Emil Racovita devine parintele biospeologiei, in 1904; un an mai tarziu, Augustin Maior inventeaza telefonia multipla; tot noi am dat primul inginer femeie din lume in persoana doamnei Eliza Leonida Zamfirescu si desigur lista se poate intinde pe multe pagini, sa-i mai amintim doar pe Traian Vuia, inventatorul pneurilor la terenul de aterizare al avioanelor, sa ne mutam putin in sfera artelor si a filosofiei amintindu-ne de Lucian Blaga, si de minunata sa „Trilogie a Cunoasterii”, de Mircea Eliade, cu a sa ultracuprinzatoare „Istorie a credintelor si ideilor religioase”, de Eugen Ionescu, parintele teatrului absurd; samd. Din aceasta simpla enumerare ne putem da, lesne seama, cu nu suntem in nici un caz un popor de urangutani, violatori si trepadusi ai planetei. Ba chiar, dimpotriva si la nivelul cetateanului obisnuit, provenit dintr-o cultura izolata si dintr-o tara aflata mult timp la periferia preocuparilor europene, se poate observa un plus de calitati fata de altii si aici as sublinia vorbirea fluenta a unei limbi straine, cunostinte generale la un nivel acceptabil, deschidere catre cunoastere, lipsa dogmatismului, toleranta etc. Departe de mine gandul protocronist ca Romania ar fi buricul pamantului, ca suntem un popor ales sau cine stie ce alte „arogante”, vorba unui mare infierbantat care acum se racoreste putin, dar am certitudinea ca putem sta linistiti in centrul Europei, ca parteneri cu drepturi depline, tinand cont atat de mostenirea genetica si culturala, dar, mai ales de potentialul urias pe care il avem multidisciplinar Iata si aici cateva exemple: romanii care lucreaza la cele mai performante nivele, pentru Bill Gates; licitatiile internationale care se fac pentru tablourile lui Sabin Balasa, Ciucurencu, Iser; spectacolele de teatru care ridica salilie de la Londra, Paris, New York, Tokyo...Evident, trebuie sa ilustram cumva si rolul spiritual pe care Romania il joaca pe marea scena a lumii. Ortodoxia noastra, atat de apropiata de crestinismul primelor trei secole si care ne invata blandetea, smerenia, comunicarea neintrerupta cu Dumnezeu, micile nuclee isihastice care sunt un izvor nesecat de intelpciune si iubire. Ar trebui tradusi in cat mai multe limbi duhovnici ca parintele Constantin Galeriu, Arsenie Boca, Ilie Cleopa. Cu siguranta, inflatia de demagogie si oportunism politic, ne-au facut sa ne jenam de cuvinte mari, de propriul steag arborat cu ocazia zilelor importante pentru tara, sa ascundem in strainatate originea noastra daco-romana, dar de aici si pana la efluviile de ura si mizerii perorate de diversi pseudo-intelctuali la adresa natiunii noastre este o cale lunga ce nu trebuie strabatuta niciodata. Cred cu tarie in destinul si vocatia Romaniei, sunt indragostit iremediabil de peisajul tarii mele si, dupa ce am strabatut aproape intreaga lume, nu mai am nici un complex cu privirea la valoarea umana, intelctuala si spirituala a poporului meu. Si sunt convins ca doar reindragostindu-ne de propria tara, o putem salva si reconstrui pe temeliile solide ale intelpciunii, armoniei, frumosului si pacii!
Oreste Teodorescu - Revista Tango

Vechimea şi continuitatea poporului român

Noi, românii, suntem locuitorii cei mai vechi ai acestui pãmânt si anume unul dintre cele mai vechi popoare ale întregului continent.
Istoricii pun de obicei începutul vietii poporului nostru la cucerirea Daciei de Traian, un secol dupã nasterea lui Hristos. Nici cã se poate mai superficialã conceptie. Departe de mine de a scãdea cât de putin meritele marelui împãrat. El este, alãturi de Iuliu Cezar, cea mai luminoasã figurã a întregii romanitãti, iar din punctul de vedere etic mi se pare cu mult superior lui Cezar.
Nu era genial ca Cezar si nici nu are lustruirea filozoficã a lui Marc Aureliu. Cum am zice azi era un „realist”, si anume o sintezã a celei mai bune însusiri romane: sinceritatea, cumpãtarea si respectul legilor. Când Pliniu, care, ca multi literati, lungea vorba, îl întrebã ce sã facã cu cei acuzati de idei crestine. Traian îi rãspunde: Dacã sunt acuzati pe fatã, judecã-i. Înainte de toate legea. Dacã nu-s acuzati fãtis, închide ochii. Lasã-i pe seama cugetului lor. Dar nu e mai putin adevãrat cã împãratul este abia un episod în viata milenarã a poporului nostru. Când a sosit el la Dunãre, statul dac era de o sutã si mai bine de ani în culmea înfloririi – era singura putere europeanã capabilã de a tine în cumpãnã Imperiul Roman.
Si nu e de mirare cã ajunsese asa. La 513, când Roma stãpânea doar câteva sate pe malul stâng al Tibrului (nici cât Tara Bârsei), pãrintii nostri de la Dunãre formau un neam mare, închegat si puternic, care tinea calea în Balcani celui mai mare monarh al Asiei, lui Dariu al lui Histaspe. Herodot spunea cã poporul tracilor este cel mai numeros din toatã Europa (al doilea neam dupã indieni), iar getii, stãpânii malurilor dunãrene, erau ”cei mai viteji si mai drepti dintre toti tracii”.
Din nenorocire, aceastã mare tulpinã n-a putut constitui o unitate politicã, ci a rãmas, ca si grecii, sub nivelul romanilor din acest punct de vedere. Nu i-a ajutat unitatea si izolarea unei peninsule ca cea italianã. Dar, cu toatã risipirea, masa lor considerabilã i-a fãcut sã reziste tuturor asalturilor. Cel mai mare cuceritor al lumii antice, Alexandru, fiul lui Filip, a venit pânã la Dunãre, a trecut putin pe celãlalt mal, dar s-a întors cum a venit. Iar urmasii lui au fost bãtuti si luati prizonieri. Numãrul a biruit geniul.
Si n-a fost numai numãrul populatiei getice, ci si civilizatia sa înaintatã care i-a asigurat trãinicia. În contrast cu grecii, care erau oameni de mare, getii erau, ca si romanii, plugari. Când Alexandru Macedon a trecut noaptea peste Dunãre, soldatii sãi au trebuit a doua zi sã culce spicele cu lancea ca sã înainteze printre lanurile strãbunilor nostri. Podgoria geto-dacã era asa de întinsã, încât a fost nevoie sã mai scoatã din viţe. În exploatarea metalelor, îndeosebi a aurului, era vestitã din vechime.
Pe când semintiile germanice trãiau în pãdurile din mijlocul si marginea nordicã a Europei, ca si cele din pãdurile Canadei, locuitorii de la Dunãrea de jos aveau sate, orase, negot, monedã (întâi strãinã, apoi monedã proprie) si exportau cereale spre Egeea, primind în schimb produsele mai fine ale industriei mediteraneene.
Dar alãturi de numãr si civilizatie, aveau ceva si mai de pret: o realã culturã, manifestatã printr-o înaltã conceptie de viatã. Pietatea getilor a fost unicã în toatã antichitatea. Strabo o mãrturiseste ca o trãsãturã caracteristicã, "cunoscutã de când lumea"...Aceeasi pãrere o avea si Socrate. El admira pe Zamolxe ca pe un geniu etic. În opozitie cu conceptia pedagogicã a celor ce puneau mare pret pe educatia fizicã, Zamolxe predica doctrina mai subtilã, cã numai sãnãtatea sufletului poate asigura sãnãtatea si frumusetea corpului. Asadar, cu mult mai adânc si mai adevãrat decât mens sana in corpore sano.
Iar ca dovadã cã pãrerea lui Socrate nu e un cuvânt de ocazie e faptul mãrturisit de marele geograf si cãlãtor Strabo, care ne spune cã aci, în Carpati, era un “munte sfânt”, numit Kogaeonum, la poalele cãruia curgea un râu prin fata unei pesteri (cum ar fi schitul din pestera Ialomicioarei). De asemenea, Dunãrea era privitã de daci ca un fluviu sfânt, dupã cum era Gangele pentru indieni. Înainte de a pleca la rãzboi, strãbunii nostri beau apã din Dunãre. Seriozitatea lor moralã era asa de mare, încât unii discipoli ai lui Zamolxe duceau o viatã de purã contemplatie, hrãnindu-se numai cu vegetale si ferindu-se de orice impuritate. Fãrã exagerare putem zice cã am fost crestini înainte de crestinism.
Fatã de pozitivismul practic al romanilor, si estetismul cam senzual al grecilor, idealismul aproape ascetic al dacilor ne duce cu gândul mai departe spre Iran si spre India. Prin urmare, nu e întâmplãtor cã, pe vremea lui Cezar, dacii stau frunte la frunte cu romanii. Spada lui Boerebista se arãtase pânã la Nipru, iar spre apus pânã la Adriatica, la Alpi si dincolo de Viena. Sora lui Boerbista era sotia lui Ariovist, cãpetenia germanilor care nãvãliserã în Galia. Iatã de ce Cezar, cuceritorul Galiei în lupta contra lui Pompei, îsi întoarce ochii spre Boerebista, reprezentantul unui popor vechi si aproape tot asa de de înaintat ca si cel roman (lipsit însã de semnele decadentei).
Dictatorul moare, dar conflictul dintre daci si romani nu se mai putea înlãtura. Pentru sãpânirea Asiei apusene, Roma avea nevoie de rumurile care tãiau Peninsula Balcanicã. Dupã cucerirea Mãrii Adriatice, a Greciei si a Macedoniei, legiunile cãutau hotarul firesc al Dunãrii. Se întelege cã opera aceasta de infiltrare nu s-a fãcut iute, ci a înaintat pas cu pas timp de aproape 200 de ani. Cum se varsã apele din Alpi spre Dunãre, asa se întinsese si romanitatea. Nicio mirare cã pe vremea lui Tiberiu, seful sãu de stat major ne spune cã limba latinã se vorbea “în toate Panoniile”, adicã pânã în preajma Daciei.
Astfel stând lucrurile, dacii erau siliti sã înceapã rãzboiul de întregire. O sutã de ani, de la Augustus pânã la la Traian, gândul firesc al dacilor a fost sã-si recapete hotarele din vremea lui Boerebista. Legiuni întregi sunt bãtute si desfiintate. Domitian plãteste chiar tribut dacilor. Asa cã Traian soseste la tron tocmai în momentul când conflictul militar ajunsese în momentul decisiv. Supunerea Daciei se înfãtisa la Roma ca un fel de caeterum censo amintind în oarecare mãsurã înversunarea contra cartaginezilor. Si într-adevãr, putem zice cã ne aflãm în momentul cel mai dramatic al istoriei antice. Ciocnirea a fost teribilã. Rãzboiul a durat aproape sapte ani. Columna lui Traian e plinã de episoade crâncene. În cele din urmã romanii înving, dar Decebal nu moare fugar, ca Anibal, nici nu are naivitatea tânãrului Vercingetorix, care ajunge în tainitele de sub Capitoliu, ci cade cu spada în mânã.
Însã poporul sãu nu cade. De ogoare, de vie, de ocne, de mine, de sate, si de orase, omul civilizat nu se desparte lesne. Unii daci, spre Dunãre, se împãcaserã chiar de la început cu romanii, pe unde comertul si limba latinã pãtrunseserã cu douã generatii mai înainte. Pe valea Moraviei înaintaserã soselele si negotul roman încã din vremea lui Tiberiu. Acuma, dupã ce s-a deschis drumul prin clisuri, începu înaintarea cãilor militare si comerciale pe valea Oltului si a Muresului pânã în inima Daciei.
Esential lucru pentru noi este însã altceva: continuitatea dacilor. În pãrtile dinspre miazãnoapte si rãsãrit ale Daciei, poporul autohton a rãmas neclintit. Ptolemeu ni-l aratã dupã moartea lui Traian, stãpânind nu numai lantul carpatic, dar si larga tarã dinspre rãsãrit pânã la Nistru, costobocii, carpii (de unde si numele Carpatilor) stãpânesc mai mult de jumãtate din vechiul lor teritoriu, au regii lor si nu lasã o clipã arma din mânã. La 162 d. Hr., costobocii iau ofensiva si ajung la pânã în Macedonia si Ahia, reînviind vremurile când pãrintii lor sfãrâmau legiunile lui Domitian. Legatul Daciei a trebuit sã atâte pe vandali împotriva lor numai sã scape de ei.
Dar rasa e prolificã. Apoi dacul, cum observaserã romanii, nu se dezlipea bucuros de munti. Iatã de ce îi vedem continuând lupta tot timpul cât legiunile rãmân în Dacia. Aurelian, biruind pe carpi, ia numele de Carpicus (cum Traian luase numele de Dacicus) si, cu toate cã el retrage legiunile în linia Dunãrii, dacii nu se lasã. (Fatalitatea face ca Aurelian sã moarã tocmai în mâna unui dac, Mucapor). Ci abia dupã retragerea legiunilor, a fost un moment de linistire. Urmasul lui Aurelian le întinde mâna prieteneste: Omnes geticos populos in amicitiam recepit. Însã potolirea nu dureazã mult. În secolul ocupatiei gotice si chiar mai târziu, când getii fac loc hunilor, dacii iau parte la lupta contra imperiului si trec Dunãrea de câte ori le vine la îndemânã.
Asadar, Traian cu adevãrat este numai un episod în istoria poporului care stãpânea masivul Carpatilor si sesurile dimprejur. Cu un secol mai înainte, legiunile cuprinseserã vadul Dunãrii, apoi Dobrogea, trecuserã pe malul stâng, întãrind triunghiul dintre Siret si Prut. Iar când vine cucerirea definitivã, poporul dac rãmâne totusi stãpân pe o foarte mare parte a teritoriului sãu la nordul Dunãrii si continuã lupta împotriva romanilor chiar dupã Aurelian.
Dar, oricum ar fi, un lucru este sigur: poporul nostru e, în primul rând, geto-dac si anume unul din cele mai vechi popoare ale Europei; substratul vechi dureazã si dupã ceea ce unii numesc colonizarea Daciei. A vorbi de pieirea dacilor nu numai în vremea lui Traian, dar chiar dupã Aurelian, înseamnã a nega adevãrul etnografic cã o masã omeneascã ajunsã în faza de popor nu mai poate pãrãsi pãmântul sãu, ci numai se transformã pe încetul, crescând sau scãzând timpul de secole si îmbrãcând forme noi de viatã.
Acel pretios caracter etnografic, masivitatea, adicã numãrul, explicã de altfel, în chip organic, fãrã sã mai cãutãm alte cauze, lunga stãruintã a acestui popor. El n-ar fi putut reprezenta la 513 î. Hr. o putere considerabilã si o închegare socialã si militarã, capabilã de împotrivire contra persilor, dacã n-am admite prealabil cel putin douã – trei veacuri de incubatie etnicã. Aceasta dã pãrintilor nostri de la Dunãre aceeasi vechime ca si romanilor, adicã cel putin 7-8 secole de individualizare înainte de era crestinã.
Al doilea rezultat însemnat al numãrului a fost continuitatea.
Pe când toti nãvãlitorii: celti, bastarni, goti, huni, gepizi avari etc, au dispãrut rând pe rând, poporul nostru se gãseste si azi legat de masivul carpatic si de tinuturile dimprejur. Am relevat cã, chiar din antichitate, se pãruse caracteristicã alipirea dacilor de muntii lor: inhaeret montibus Dacus.
Problema continuitãtii a fost privitã de unii cu prea putinã obiectivitate. Pãrãsirea Daciei de populatie este o evidentã sofismã. Mai întâi, din punctul de vedere geografic, o masã de populatie de pe un teritoriu atât de întins ca Dacia nu putea intra în micul tinut botezat Dacia aurelianã, dupã cum Tisa, Somesul, Crisul, Muresul, Oltul si toate celelalte n-ar încãpea în albia Timocului.
La aceasta se adaugã si un argument social: ce ar fi câstigat populatia din Dacia sã fugã de gotii din stânga Dunãrii ca sã gãseascã pe dreapta iarãsi goti? Tesalonicul fusese asediat. Apoi multi goti slujeau în armata romanã: stim si numele cãpeteniilor gotice care luptau atunci sub steagurile romane. Valerian spune lui Aurelian, în scrisoarea de adoptiune la imperiu, cã va avea sub comanda sa pe Harlomundus, Haldegastes, Hildemundus si Cariovicius. Retragerea legiunilor a însemnat deci, pentru Dacia, mai mult un fel de schimbare a garnizoanei. Salvianus spune lãmurit: Întrun glas se rugau tãranii sã-i lase sã trãiascã cu barbarii. Si nu numai cã nu voiesc sã treacã de la ei, dar ne pãrãsesc pe noi ca sã se adãposteascã la ei!...Asadar, pãrãsirea Daciei, pe lângã o imposibilitate etnograficã, mai este si un patent neadevãr istoric.
În al treilea rând, se mai adaugã si un argument mai general. Semintiile se pot muta si se mutã. Când însã o formatiune etnicã ajunge în faza de popor, adicã este o masã considerabilã (cum au fost dacii de la Herodot si pânã la Aurelian), o masã diferentiatã din punct de vedere social prin munca pãmântului: podgorie, exploatare de mine, negot etc., atunci poporul acela poate trimite colonii, dar de emigrat în totalitatea lui, asta, dupã cum am spus, e cu neputintã. Istoria nu ne aratã un astfel de fenomen niciodatã si nicãieri.

Simion Mehedinti - academician, geograf si geopolitician

Doina si Ion Aldea Teodorovici - Lasati-ne in legea noastra

Romania - Pana la capat!

BPR Juramantul Romanesc! Luam Basarabia Inapoi!

Pheonix - In umbra marelui U.R.S.S.

Romania - Tara mea si imi place ca traiesc in ea...

„Neamul nostru n-a trait prin milioanele de robi care si-au pus gatul in jugul strainilor, ci prin Horia. prin Tudor, prin Iancu Jianu, prin toti Haiducii care, in fata jugului strain, nu s-au supus, ci si-au pus flinta in spate si s-au ridicat pe potecile muntilor, ducand cu ei onoarea si scanteia libertatii. Prin ei a vorbit atunci neamul nostru, iar nu prin majoritatile lase si cuminti. Ei inving sau mor”.
Corneliu Zelea Codreanu - Pentru Legionari