Traian învins!

Războiul daco-roman din 101-102 se încheiase.
Pacea pe care Traian a impus-o lui Decebal n-a fost decât un armistiţiu, un armistiţiu pe care regele dac l-a folosit să câştige timp şi să îşi încheie socotelile cu trădătorii din războiul care abia se termina. Căci prin trădare pierduse şi primul război.
Încă din primul an al armistiţiului Decebal a întreprins o expediţie de pedepsire a yazigilor care-l trădaseră atacându-l pe la spate în Panonia deoarece Aurutralis , conducătorul lor, fusese cumpărat cu aur de romani. Acum, asupra yazigilor s-a abătut năpasta. Tăvălugul dac le-a pustiit aşezările lăsând în urma lui doar distrugere şi vetre de sate arse şi pustiite. Aurutralis, care primise destul aur pentru trădarea sa se stabilise în cetatea Tomis, fălindu-se acum cu cetăţenia romană şi cu faptul ca-şi va trimite fii la studii în Atena. Va reuşi oare?
Decebal îi hotărâse o pedeapsă groaznică. Sărmanul! Nu stia ce-l aşteaptă. Pană când, într-o noapte zări o umbră scheletică ce se prelingea pe lângă pereţii casei. Auzea zgomote suspecte. Stătea deja de câteva luni la Tomis când, ,într-o noapte cu lună plină, auzi gemete în odaia copiilor. Luă o făclie şi se duse într-un suflet acolo. Se cutremură: toţi trei copii săi iubiţi îl priveau cu ochi sticloşi şi cu groaza morţii întipărită pe chipuri.Toţi erau fără suflare. Morţi.
Trecu un răstimp şi nu se mai întâmplă nimic. Dar…la următoarea noapte cu lună plină, când să se întindă pe blana de urs pentru odihna de peste noapte, atingându-şi soţia o simţi rece şi ţeapănă. Încremeni. Pe gâtul ei se vedeau urmele fine ale ştrangulării. Era moartă! Iar lângă el se afla făptaşul. Un om înalt slab , aproape scheletic, cu părul lung şi barba albe ca neaua, care-i spuse cu glas măsurat , dar hotărât: „ E rândul tău!”. Degetele scheletice ale bătrânului se strângeau în jurul grumazului său, privirea i se împăienjenea iar în urechi îi răsunau cuvintele bătrânului „E rândul tău, E rândul tău”. Apoi, tăcere.. pedeapsa lui Decebal era deplină!
Iscoadele lui Decebal veniseră cu vesti proaste de la Roma. Noi trupe erau pregătite şi aşteptau semnalul să pornească spre Dacia. În consecinţă, Decebal atacă garnizoanele romane şi-l i-a prizonier pe Longinus, un pretorian apropiat împăratului , cu ajutorul căruia spera să-l poată şantaja pe Traian. Viaţa generalului său contra opririi înaintării în Dacia.
Prinsul fu dus în faţa sfatului tarabostes-ilor. Decebal stătea falnic pe tron. Era încă stăpân la el acasă. Decebal întrebă pe un ton egal dar plin de manie stăpânită:
- Romanule cine eşti tu şi ce cauţi aici?
- Sunt general roman, mă numesc Longinus, şi nu dau socoteală de faptele mele decât împăratului Romei! Cine eşti tu să-mi ceri socoteală?
Pentru câteva momente se aşternu o tăcere mormântală. Tarabostes-ii erau uimiţi de îndrăzneala lui Longinus. Decebal încruntă din sprâncene dar se stăpâni, glăsuind pe un ton egal:
- Eu sunt regele Daciei! Eu, îţi cer socoteală în numele acestei ţări şi acestui popor căruia i-ai calcat pământul cu gând vrăjmaş. Am dreptul sfânt de a-ţi cere socoteală şi ţie şi împăratului Romei si chiar zeilor dacă aşa trebuie! tună glasul lui Decebal
Romanul nu se pierdu cu firea şi continuă pe un ton trufaş:
-Decebal, nimeni nu are dreptul de a cere socoteală Romei!
Câteva săbii încovoiate zvâcniră din teacă. Decebal ceru tăcere:
-Romanule cine sunteţi voi de nu are nimeni dreptul de a vă cere socoteală? Îţi fi poate zei sau alte făpturi cereşti?
Longinus ricană:
-Noi suntem stăpânii lumii, Decebal!
Decebal răspunse aproape silabisind:
- Doar când om pieri noi , Longinus!
Longinus fu uimit de răspuns dar nu lasă să se vadă nici o tresărire pe faţa sa. Decebal continuă pe un ton mai potolit:
-Aţi transformat neamurile într-o turmă de sclavi, Longinus! Pe noi nu o să ne puteţi învinge! Pentru noi libertatea e ca aerul, ca apa, ca lumina pe care ne-o dă marele Zamolxe. Noi om muri poate, apărând pământul sfintei noastre Glii, dar s-or naşte alţii şi alţii. Nu ne puteţi omorî pe toţi, romanule. Cât timp va exista suflet de dac în ţara asta, nu veţi fi bine primiţi ca si cuceritori.
După un moment de gândire Longinus spuse pe acelaşi ton trufaş:
-Rege al dacilor cruţă viaţa ta şi a celor ce sunt alături de tine. Nu veţi putea învinge!
Decebal ricană:
- Atunci om muri Longinus! Până la unu dacă trebuie! Dar nu ca si nişte câini care ling mâna stăpânului ci ca oameni liberi cu fruntea sus şi apărând pământul lăsat nouă de străbuni!
Longinus era impresionat. În faţa sa se plecaseră capete ornate cu coroane de aur şi acest cap „încoronat” de o cuşmă stătea cu fruntea sus sfidând de unul singur puterea Romei. Nu se putea abţine să nu admire atâta curaj. Cu un ton care se dorea oarecum împăciuitor spuse în tăcerea care se aşternuse în sală:
-Orice aţi face stăpânirea Romei se va întinde şi asupra neamului vostru Decebal. Cu toţi veţi deveni supuşi ai Romei şi veţi învăţa să-i respectaţi legile!
Gerula nu se mai putu stăpâni. De la începutul discuţiei fierbea. Trufia romanului îl scoase din pepeni:
-Ho! Că te despic! Vorbe ca astea să nu mai grăieşti romanule. Eu nu stiu cuvânta ca măritul Decebal, da’ ştiu lovi cu sabia… şi se alege prafu’. Înţeleseşi Romanule?
După un moment de linişte, Gerula continuă mai molcom:
-Romanule ai văzut cum curg apele Dunării spre izvoarele luminii? Ai putea face ca acele ape să curgă invers?
- Nu . Este peste puterile omeneşti!
- Atunci pricepe romanule, ,aşa cum nu poţi întoarce din drum apele sfinte ale Dunării tot aşa nu poţi sugruma dorinţa de libertate a neamului nostru! Înţeles-ai?
Decebal fu trezit din gândurile sale de tăcerea care se lăsă în sala tronului. Ridică capul şi spuse cu voce egală:
-Nobile Longinus preţuiesc viaţa şi curajul tău şi de asemenea ştiu că eşti omul de nădejde al împăratului. Aş vrea să-ţi las viaţa ţie şi generalilor de sub comanda ta.
- Ce trebuie sa fac rege a dacilor?
-Să faci carte lui Traian şi să-i ceri să nu treacă Dunărea. Vei primi toate cele de trebuinţă pentru a trimite veste împăratului.
-Eu nu pot face aşa ceva, aş cere împăratului un preţ prea mare pentru viaţa mea
-Atunci vei muri! Gândeştete!
În aceeaşi noapte Longinus se sinucide bând otravă. Planul lui Decebal eşuase. Romanii trec Dunărea şi se îndreaptă direct spre inima Daciei, Sarmisegetuza. Capitala regatului dac cade sub presiunea romană. Decebal se oferă pe sine jertfă lui Zamolxe pentru a se pune scut între neamul lui şi romani:
- Zamolxe! primeşte la tine pe cel mai de seamă dintre fiii Daciei sfinte şi pecetluieşte legământul apărarării libertăţii neamului meu. Apoi luă în pumn ţărână o puse pe piept şi zâmbind, convins că Zamolxe l-a ascultat, îşi tăie gâtul.
Traian cucereşte Dacia pas cu pas. Bicilis cel care trădase spunând romanilor pe unde se poate intra în Sarmisegetuza şi unde se afla tezaurul lui Decebal. Asupra lui căzuse mania zeilor. Fiul său fu găsit cu un pumnal în spate. Fiica lui a fost ucisă în bătaie. Şi el, ca un Iudă al neamului dac, se ascundea mereu purtând cu sine plata trădării. Dar… un călugăr al lui Vezina l-a găsit şi scoţându-i ochii l-a lăsat să trăiască pentru a-şi duce mai departe vina trădării.
Odată cu terminarea războiului Traian începu să înţeleagă…să înţeleagă că de fapt nu a câştigat nimic. În sufletul lui împăratul se simţea învins. Femeile dace năşteau mai departe copii cărora le povesteau despre măritul Decebal, despre Gerula şi le cântau lângă leagăn:
Nani, nani copilaş
Dormi cu mama fecioraş
Că neamul nostru-i fără de-nceput
Şi fără de sfârşit pe-acest pământ!
Puiu mamii puişor, dormi cu mama binişor,
A lui Decebal fecior, …din stirpea lui te-ai nălţat,
S-aperi libertatea şi pământul dac!
Să nu pleci capul, niciodată,
C-aşa a scris Zamolxe-n carnea noastră, odată.
Traian a înţeles în sfârşit! Un asemenea popor nu putea fi învins! Un popor care punea atâta preţ pe libertate şi credinţă nu putea fi redus la tăcere şi supus de lege omenească!

Istoria Anunnaki-lor vs. geneza biblica

Cu circa 450.000 de ani în urmă, un grup de umanoizi extratereştri, călători prin spaţiul cosmic, au sosit pe Pământ. Ei au venit de pe o planetă de trei ori mai mare decât Terra, planetă pe care sumerienii o numeau Nibiru. Aceasta era descrisă în literatura antică sumeriană ca fiind cea de-a douăsprezecea planetă a sistemului nostru solar.

Anunnaki, proveniţi de pe Nibiru

Nibiru, numită şi „Planeta Trecerii”, pentru că orbita sa trece prin sistemul solar între Marte şi Jupiter, se roteşte pe o orbită de formă eliptică, în jurul Soarelui. Nibiru a fost reprezentată în numeroase societăţi omeneşti (mai cu seamă în cea egipteană) sub forma unui „disc înaripat”, un cerc cu aripi de o parte şi de alta. Viaţa pe Terra a evoluat bazându-se pe rotirea sa în jurul Soarelui, rotire care durează un an calendaristic, anume anul solar. Viaţa pe Nibiru s-a dezvoltat bazându-se pe rotirea sa pe orbită timp de un an în jurul Soarelui, an ce echivalează cu 3 600 de ani pământeşti. De aici rezultă în mod logic faptul că viaţa pe Nibiru ar fi evoluat ceva mai curând decât pe Terra. Această nepotrivire de timp ar putea fi, de asemenea, ilustrată referindu-ne la modul în care o insectă, a cărei viaţă durează doar o săptămână, l-ar putea percepe pe un om cu o durată normală de viaţă ca fiind nemuritor.

Anunnakii au aterizat în Mesopotomia, direct de pe Nibiru

Aşadar, cu aproximativ 450.000 de ani în urmă, în timpul celei de-a doua Ere Glaciare de pe Terra, locuitorii de pe Nibiru, care dispuneau de o tehnologie foarte avansată – sau Anunnaki, aşa cum erau denumiţi în textele sumeriene – au călătorit către Pământ, în timp ce cele două planete s-au apropiat foarte mult una de alta. Potrivit relatărilor sumeriene privind această problemă, primele lor aterizări au avut loc în apă, la fel cum propriii noştri astronauţi au aterizat mai întâi în ocean la întoarcerea din misiunile lor din cosmos. Este prin urmare logic faptul că aceşti astronauţi antici ar fi căutat pentru derularea misiunilor o tabără de bază care să le asigure atât o climă temperată, cât şi o sursă sigură de apă potabilă şi de combustibil. Un singur loc de pe Terra a întrunit toate aceste criterii: Mesopotamia. Văile fluviilor Ind şi Nil erau alte două opţiuni bune, dar ele nu ofereau acces uşor la rezervele de combustibil fosil, care sunt încă îndestulătoare în sudul Irakului.

Sub conducerea fiilor şefului lui Anunnaki, Enlil şi Enki, începe colonizarea Pământului

Cu ajutorul conducătorului suprem al Nibirului – numit Anu, sau An, sau El, depinde de sursele folosite – supraveghind eforturile lor de pe planeta natală, Anunnaki au început o colonizare sistematică a Terrei sub conducerea celor doi fii ai lui Anu, Enlil şi Enki. Toţi liderii Anunnaki şi-au asumat mai târziu rolul de „zei”, sau Nefilim, în faţa supuşilor lor umani. Un fapt destul de uimitor îl reprezintă acela că unul dintre aceşti Nefilim se numea Nazi. În faţa acestei dovezi nu putem decât să ne întrebăm dacă nu cumva ocultiştii germani ai secolului XX ştiau de această legătură.

Enlil era comandantul misiunii, în timp ce Enki era director executiv şi responsabil ştiinţific. Din cauza prevederilor protocolului nibirian, între cei doi fraţi vitregi s-a declanşat imediat o duşmănie cruntă şi de lungă durată. La fel ca şi în cazul dinastiilor ulterioare pământene, primul născut, Enki, a fost privat de drepturile sale de moştenitor (căpătând un statut secundar în familia regală) deoarece mama lui nu era soţia legitimă a lui Anu. Acest lucru l-a înlăturat de la succesiunea la tron. Totuşi, Enki a fost cel care a condus prima expediţie către Terra.

Într-un text bine păstrat, care a ajuns până la noi, Enki şi-a descris aterizarea în Golful Persic: „Când m-am apropiat de Terra, aceasta era acoperită de o mare inundaţie. Când m-am apropiat de luncile sale verzi, de mormanele de pământ şi de dealuri, la comanda mea au fost construite baraje şi şanţuri de irigaţii. Mi-am construit casa într-un loc pur…”

Enki era atât savant, cât şi inginer. La comanda lui, mlaştinile de pe partea de nord a malului Golfului Persic au fost secate, în locul lor fiind construite şanţuri şi sisteme de irigaţii, iar cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat au fost unite printr-un sistem de canale. Curând, de pe planeta natală au sosit întăriri în sprijinul celor de pe Pământ, întăriri aflate sub conducerea primului fiu al lui Enki, pe nume Marduk.

Anunnaki aveau nevoie de aurul de pe Terra pentru a-şi salva stratul de ozon de pe Nibiru

După scurgerea câtorva mii de ani pe scara terestră de timp – dar numai câţiva ani pe scara de timp annunakiană – a fost construită o colonie înfloritoare a acestor vizitatori extratereştri, atenţia lor concentrându-se asupra obiectivului lor principal, reprezentat de căutarea aurului. Aceşti colonişti spaţiali urmăreau de fapt acapararea bogăţiilor minerale ale Terrei – mai cu seamă a aurului – pentru a le putea folosi pe planeta lor natală.

Lloyd Pye explica: „Anunnaki căutau aurul pentru a-şi salva atmosfera planetară, care, din câte se pare, dezvoltase găuri ce semănau cu cele pe care le-am creat noi înşine în atmosfera terestră prin distrugerea stratului de ozon cu ajutorul hidrofluorocarburilor. Soluţia găsită de Anunnaki pentru rezolvarea acestei probleme a fost aceea de a dispersa fulgi foarte subţiri de aur în straturile superioare ale atmosferei lor planetare pentru a cârpi aceste găuri… Ironia sorţii face ca savanţi de azi de pe Terra să recunoască faptul că, dacă am fi vreodată forţaţi să reparăm propriul strat de ozon de deasupra planetei noastre, atunci împrăştierea în atmosferă a unui strat subţire de particule de aur ar fi cea mai bună cale de urmat în acest sens.”

Mine de aur de pe Terra ce datează de circa 100.000 de ani!

Din câte se pare, o încercare iniţială de extragere a aurului din Golful Persic prin intermediul unui sistem de tratare a apei, s-a dovedit nepotrivită nevoilor. Anu, împreună cu fiul său Enlil, a vizitat colonia, cerându-i lui Enki să găsească mai mult aur decât până atunci. Lui Enlil i s-a încredinţat comanda supremă a coloniei de pe Terra, în timp ce Enki a condus o expediţie în Africa şi, în cele din urmă, în America de Sud, unde au fost construite mine de extragere a aurului.

Dovezile ce vin în sprijinul existenţei unei astfel de exploatări timpurii a aurului ne-au parvenit din studiile efectuate pentru Corporaţia Anglo-Americană – o importantă corporaţie minieră sud-africană din anii ‘70. Savanţii acestei companii au descoperit existenţa unor mine antice de extragere a aurului, mine datate cu 100.000 de ani înainte de Hristos. Nişte săpături miniere la fel de vechi s-au descoperit pe teritoriile Americii Centrale şi de Sud. Prin urmare, eforturile de exploatare a minelor făcute de anunnakieni aveau un caracter mondial şi ele ar putea explica răspândirea timpurie a oamenilor pe tot cuprinsul Terrei.

Alte argumente ce vin în sprijinul efectuării unor călătorii atât de lungi pe tot cuprinsul Terrei pot fi găsite prin compararea numelor unor oraşe antice mesopotamiene, aşa cum au fost consemnate de geograful grec Ptolemeu, care a trăit în secolul al II-lea d.Hr., cu cele ale omoloagelor lor din America Centrală.

Mesopotamia – Chol; America Centrală - Chol-ula

Mesopotamia – Colua; America Centrală – Colua-can

Mesopotamia – Zuivana; America Centrală – Zuivan

Mesopotamia – Cholima; America Centrală – Colima

Minereul brut extras era apoi transportat de la minele îndepărtate cu ajutorul navelor transportoare, fiind adus înapoi în Mesopotamia, pentru a fi topit şi procesat în lingouri sub forma unor clepsidre, denumite ZAG sau „preţioasele purificate”. În timpul săpăturilor arheologice, au fost descoperite atât numeroase gravuri reprezentând asemenea lingouri, precum şi câteva dintre aceste lingouri în sine.

Într-o încercare de a pune capăt rivalităţii crescânde dintre fraţii vitregi Enlil şi Enki, tatăl lor, Anu, i-a încredinţat lui Enlil conducerea coloniei mesopotamiene de la E.DIN – care poate că reprezintă originea numelui Eden, cunoscut din Biblie – în vreme ce pe Enki l-a numit la conducerea ţinutului AB.ZU sau Africa, care în traducere înseamnă „ţara minelor”.

Munca grea din mină oferă Anunnakilor ideea creării unui muncitor primitiv, numit…Adamu! (adică, acel Adam din Biblie)

Alte probleme pentru aceşti colonişti extratereştri au apărut din cauza schimbărilor climei de pe Terra, care au generat numeroase greutăţi printre Anunnaki şi pentru neobosita trudă în mină. Într-un text sumerian se spunea: „Atunci zeii [Anunnaki], ca şi oamenii, suportau munca şi sufereau oboseala, oboseala zeilor era mare, munca era grea şi necazurile erau multe.”

Aprofundând munca lui Sitchin, cercetătorul Horn spune: „Anunnaki extrăgeau aur de pe Terra de mai bine de 100.000 de ani, atunci când Anunnaki simpli, care efectuau munca extenuantă din mine s-au revoltat contra acestei situaţii, cu vreo 300.000 de ani în urmă. Atunci, Enlil, comandantul lor şef, a vrut să-i pedepsească sever şi a convocat o Adunare a Marilor Anunnaki, adunare la care participa şi tatăl său, Anu. Acesta a fost mai înţelegător faţă de suferinţele minerilor. El a văzut că munca răsculaţilor era foarte grea şi că suferinţele lor erau considerabile. Atunci a întrebat cu voce tare dacă nu cumva mai exista şi o altă cale de a obţine aurul. În acest punct al discuţiei, Enki a sugerat necesitatea creării unui Muncitor Primitiv, numit Adamu, care să preia munca grea de pe umerii minerilor Anunnaki. Enki a arătat că un umanoid primitiv, pe care noi îl numim Homo erectus, sau un umanoid îndeaproape înrudit cu acesta, exista deja în ţinutul Abzu (Africa), unde lucra el.”

„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră…” aşa a decis Adunarea generală Anunnaki

Planul lui Enki de a crea o rasă de muncitori a fost aprobat de către Adunare şi acesta a constituit punctul de plecare al originii omenirii, conform relatărilor sumeriene. Această explicaţie clarifică şi unul dintre cele mai enigmatice versete din Biblie. După ce aceasta ne asigură că există un singur Dumnezeu adevărat, în Geneza, 1:26, Dumnezeu este citat ca spunând: „Să facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră…” Acest verset poate avea două explicaţii: prima fiind aceea ca pluralul Elohim din Vechiul Testament, interpretat ca însemnând „Dumnezeu” de către autorii monoteişti care au scris Geneza, s-ar fi putut referi într-adevăr la Adunarea Anunnaki, care a aprobat crearea omului, şi cea de-a doua, ideea de a crea om „după chipul şi asemănarea noastră” ar fi însemnat pur şi simplu efectuarea unor manipulări genetice asupra unei specii deja existente şi nicidecum crearea unei rase noi.

După explicaţiile lui Sitchin, „aşa după cum ştiu acum atât orientaliştii, cât şi cercetătorii Bibliei… editarea şi rezumarea de către redactori a Cărţii Genezei [a fost] făcută asupra unui text mult mai vechi şi extrem de amănunţit, transcris pentru prima dată în Sumer”.

Medicul Anunnaki, Ninti, împreună cu Enki, fac experimente genetice

Medicul misiunii Anunnaki de pe Pământ era o femeie pe nume Ninharşag, cunoscută de asemenea şi sub numele de Ninti, care deja efectuase experimente genetice împreună cu Enki. Pe cel puţin unul dintre cilindrele sumeriene ce foloseau drept sigiliu, o ilustraţie care îi înfăţişează pe Enki şi pe Ninti îi reprezintă înconjuraţi de fiole sau vase de lut, o masă, rafturi, o plantă şi un asistent, scena semănând izbitor de mult cu cea dintr-un laborator modern.

Potrivit legendelor sumeriene, ei au dat naştere multor fiinţe modificate genetic, dintre care cităm animale cum ar fi: tauri şi lei cu capete de om, animale înaripate, precum şi maimuţe şi umanoizi cu capete şi picioare de capră.
Dacă toate acestea sunt adevărate, este clar că astfel de experienţe ar fi putut reprezenta sursa apariţiei numeroaselor legende în care se vorbea despre existenţa unor fiinţe „mitologice” şi a unor supraoameni, precum Atlas, Goliat, Gargantua, Polifem, Typhon.

În secolul al XIX-lea, în urma săpăturilor arheologice, au fost scoase la suprafaţă, în locul unde cândva se găsea palatul regelui asirian Sargon al II-lea, care a condus Mesopotamia între anii 721 şi 705 î.Hr., nişte statui enorme în formă de sfinx. Printre aceste statui se găsea şi una care reprezenta un taur înaripat cu cap de om şi un leu cu cap de om. Multe dintre aceste comori artistice au fost achiziţionate de John D. Rockefeller şi transportate la New York!!
Adam, primul pământean, combinaţia dintre un bărbat Anunnaki şi o femeie umanoidă din Africa

Relatarea sumeriană referitoare la crearea primului bărbat al cărui nume se scria LU.LU în sumeriană sau Adama în ebraică, a cărui traducere literală înseamnă „Om al Pământului”, sau, mai simplu, „pământean” este suficient de limpede în lumina cunoştinţelor noastre contemporane referitoare la donare. Enki şi Ninharşag au luat celula reproducătoare sau ovulul de la o femeie africană primitivă din rasa humanoizilor, fertilizându-l cu spermatozoizii unui tânăr bărbat Anunnaki. Ovulul fertilizat a fost apoi plasat în uterul unei femei Anunnaki (din câte se ştie, aceasta ar fi fost însăşi Ninti, soţia lui Enki), care ar fi dus sarcina la termen, născând copilul. Deşi a fost nevoie de cezariană, în urma acesteia a venit pe lume un tânăr mascul sănătos, pe nume Adama, care reprezenta un hibrid produs pentru prima oară pe Pământ, anticipând legile evoluţiei naturale cu milioane de ani.

Potrivit povestirilor sumeriene antice, „atunci când oamenii au fost creaţi, ei nu ştiau să mănânce pâine, nu ştiau să se îmbrace cu veşminte, mâncau plante, luându-le cu gura, precum oile, şi beau apă din şanţ…” După aceea, Enki şi Ninharşag au continuat să producă mai mulţi Adama, atât bărbaţi, cât şi femei, cu toate că în acea epocă nu erau capabili să se reproducă şi trăiau foarte puţin, comparativ cu Anunnaki. Acest lucru se pare că era făcut într-un efort conştient de a preveni orice competiţie la adresa Anunnaki din partea noii rase umane. Este interesant de notat faptul că, potrivit spuselor din Geneza, 3:5, primul ordin al lui Elohim a fost acela ca omul, sub forma alegorică a lui Adam şi a Evei, să rămână ignorant: „Dar Dumnezeu ştie că, în ziua când veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.”
Adam-ul sumerian şi Adam-ul din Biblie

Se pare că există câteva legături între versiunea sumeriană a legendei referitoare la crearea omului şi cea din Biblie. Biblia vorbeşte despre faptul că femeia ar fi fost creată din coasta bărbatului.

„Marele sumerolog Samuel N. Kramer a arătat faptul că povestea referitoare la originea Evei care a fost creată din coasta lui Adam a izvorât probabil din dublul înţeles al cuvântului sumerian TI, care înseamnă atât „coastă”, cât şi „viaţă”, explica Horn. Aşa că este posibil ca Eva să fi primit „viaţă” de la Adam fără ca vreun os să fi fost implicat în acest proces, sau materialul genetic folosit în cadrul acestui proces este posibil să fi fost extras din măduva oaselor lui Adam.

Laboratorul care a produs primii Adama era denumit de sumerieni SHI.IM.TI sau „casa în care este respirat vântul vieţii”. Comparaţi această expresie cu Geneza, 2:7, în care Dumnezeu, după modelarea omului „din praful pământului” sau Adamu (care înseamnă „pământ”), „i-a suflat în nări suflare de viaţă”. “Adam a fost primul copil născut în eprubetă”, proclama Sitchin după naşterea în eprubetă a primului copil al epocii moderne şi contemporane, în anul 1978. El vedea această naştere modernă ca pe un sprijin în favoarea corectitudinii traducerilor din limba sumeriană făcute de el, în special ca argument al faptului că ştiinţa modernă a început să-şi facă o idee despre manipularea genomului uman numai în secolul XX.
Caduceul, şerpii încolăciţi, străvechi simbol sumerian, reprezintă, de fapt, moleculele de ADN

Faptul că sumerienii antici au transmis din generaţie în generaţie simboluri reprezentând de mult-uitata ştiinţă a donării, este sugerat de caduceu, care reprezintă emblema medicilor chiar şi astăzi. Acest simbol antic al tratamentului medical dătător de viaţă reprezentat de şerpii încârligaţi de-a lungul unui baston înaripat seamănă extraordinar de mult cu lanţurile dublu spiralate ale moleculelor de ADN (acid dezoxiribonucleic), care a fost descoperit abia în anul 1946, fiind compus din aminoacizii din celula umană, care depozitează amprenta genetică a respectivului individ. Prin intermediul manipulării ADN-ului se poate obţine o clonă (duplicat) sau un hibrid.
Anunnakii îi tratau pe oameni ca pe nişte sclavi, animale sălbatice

După cum se afirmă atât de direct în Biblie, Adam şi progeniturile lui nu erau destinate unui trai uşor, ci unuia de muncă grea şi supravieţuire în stăpânirea şi din mila „zeilor” lor. „Cuvântul care este tradus în mod obişnuit prin « venerare » era de fapt avod, « muncă ». Omul antic şi cel care a trăit în epoca biblică nu-şi« venera » zeul, ci lucra pentru el”, declara Sitchin.

Horn declara că studierea textelor sumeriene arăta limpede că „Anunnaki îşi tratau foarte prost sclavii pe care-i creaseră, comportându-se faţă de ei într-un mod foarte asemănător cu acela în care noi tratăm animalele domestice pe care pur şi simplu le exploatăm, de exemplu vitele. Sclavia în societăţile umane a fost ceva obişnuit încă de la primele civilizaţii cunoscute, până cu destul de puţin timp în urmă. Poate că n-ar trebui să fim foarte surprinşi aflând că Anunnaki erau foarte orgolioşi, meschini, cruzi, incestuoşi, plini de ură, potrivindu-li-se aproape orice alt adjectiv negativ ce ne poate trece prin minte. Dovezile existente indică clar faptul că ei îşi exploatau sclavii până la epuizare şi aveau prea puţină compasiune faţă de suferinţele oamenilor. Totuşi, până la urmă, Anunnaki s-au hotărât să-i ofere omenirii prima civilizaţie din istoria sa: civilizaţia sumeriană.”
Ninti şi Enki realizează, în secret, oameni capabili să se autoreproducă

Deoarece primii muncitori din rasa umană erau priviţi precum catârii şi nu puteau procrea, Anunnaki erau nevoiţi să creeze tot timpul noi grupuri de oameni, ceea ce reprezenta o operaţiune a cărei desfăşurare cerea foarte mult timp, având în vedere perioada ce trebuia să se scurgă între fertilizările in vitro şi naşteri. Aşa că Enki şi Ninharşag au început să cerceteze posibilitatea creării unei rase de Adama capabilă să se autoreproducă.

Geneza, 2:8-15, atestă clar faptul că Adama a fost creat în altă parte, fiind apoi plasat în Grădina Edenului sau în acea zonă a primei colonii Anunnaki denumită.E.DIN, descrisă cu exactitate ca fiind câmpia situată între cursurile fluviilor Tigru şi Eufrat. Textele sumeriene relatau despre felul în care invidiosul Enlil a luat cu forţa oameni din laboratorul african al lui Enki, reîntorcându-se cu aceştia la E.DIN, unde au fost puşi să muncească, producând hrană şi servindu-i pe Anunnaki, dar Enlil avea nevoie de şi mai mulţi muncitori şi astfel a cerut ajutorul fratelui său Enki. Referindu-se la asta, Alford a emis teoria conform căreia, drept represalii pentru raidul întreprins de Enlil asupra laboratorului său african, Enki a călătorit la Eden, unde a creat un laborator de reproducere umană pentru Enlil, dar, în acelaşi timp, în secret, a manipulat codul genetic al oamenilor, pentru a permite reproducerea pe cale sexuală a acestora.
Cu toate că textele sumeriene ce descriu amănuntele acestui proces fie au fost pierdute, fie nu au fost încă descoperite, cercetătorii au presupus că procedura implica din nou obţinerea de la Adama a ADN-ului dătător de viaţă, posibil prin extragerea unei coaste, în vreme ce „subiectul” se afla sub anestezie. De data asta, ADN-ul obţinut de la Adama de sex bărbătesc a fost combinat cu cel al unei femei Adama, mai degrabă decât cu cel al unei femei Anunnaki, fiind posibil ca el să fi fost însoţit de o secvenţă de ADN tăiată şi îmbinată; procedură fezabilă azi din punct de vedere tehnologic.

Rezultatul acestei manipulări genetice l-a reprezentat apariţia unui Adama de sex bărbătesc, care avea capacitatea de a „cunoaşte”, cum este scris în Biblie într-un mod atât de eufemistic, sau de a se reproduce făcând sex cu o femeie Adama. Astfel, bărbatul Adam dobândise „cunoaşterea” modului de a se reproduce, o faptă pe care mulţi Elohim/Anunnaki – printre care se număra şi Enlil – au deplâns-o. Ei s-au plâns că următoarea generaţie de oameni va dori să trăiască la fel de mult ca şi ei. În Geneza, 3:22, se spune: „Domnul Dumnezeu a zis: «Iată că omul a ajuns ca unul dintre noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar acum, ca nu cumva să-şi întindă mâna să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci».” De aceea, tot prin manipularea genetică a ADN-ului, durata de viaţă a omului a fost redusă drastic, împreună cu capacitatea acestuia de a-şi folosi creierul la întreaga sa capacitate.
Începe împerecherea dintre fetele oamenilor creaţi genetici şi bărbaţii Anunnaki

Pe măsură ce populaţia umană s-a înmulţit atât în îndepărtatele exploatări miniere, cât şi în Mesopotamia, mulţi Adama au fost duşi să muncească în celelalte oraşe care se dezvoltau de-a lungul malurilor fluviilor Tigru şi Eufrat. Rezultatul acestei creşteri a populaţiei umane, precum şi contactele lor tot mai apropiate cu Anunnaki era unul previzibil. Aşa cum spune Geneza 6:14: „Când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, fiii lui Dumnezeu (Elohim/Anunnaki) au văzut că fetele oamenilor erau frumoase; şi din toate şi-au luat de neveste pe acelea pe care şi le-au ales. Atunci, Domnul a zis: « Duhul Meu nu va rămâne pururea în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă: totuşi, zilele lui vor fi de o sută douăzeci de ani”.

Uriaşii erau pe pământ în vremurile acelea şi chiar şi după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor şi le-au născut ele copii: aceştia erau vitejii care au fost în vechime, oameni cu nume.
Anunnakii trăiau mii de ani, pe când oamenii doar câteva zeci de ani

De-a lungul secolelor, pe lângă asemenea împerecheri, rasa de Adama a fost supusă unor experimentări genetice continue, care, în cele din urmă, s-au soldat cu schimbarea omului de Neanderthal şi înlocuirea sa cu cel de Cro-Magnon. Însă, cu toate acestea, au rămas anumite deficienţe specifice, inclusiv o scădere progresivă a duratei de viaţă a omului. Urmaşii primilor Adama trăiau timp de mii de ani tereştri, mulţumită genelor lor provenite de la Anunnaki. Această durată s-a micşorat încet-încet, pe măsură ce au continuat împerecherile şi efectul vieţii pe Terra şi-a pus amprenta asupra existenţei oamenilor.

Dar duratele de viaţă foarte mari ale conducătorilor care erau Anunnaki puri făceau ca ei să treacă drept nemuritori în ochii celorlalţi. În legenda lui Ghilgameş, se afirmă: „Doar zeii trăiesc pururea sub Soare, cât despre oameni, numai aţe le sunt zilele şi orice ar realiza ei în viaţă, aceasta nu este decât suflare de vânt.”
Sfarsitul primei parti.
Sursa: http://piatza.net

Avalon

…misteriosul tărâm al legendelor si cântecelor eroice celtice. Avalon… locul unde sufletul merge pentru a se vindeca şi a se revigora cu energii divine… misteriosul tărâm despre care legendele lumii celtice spun întotdeauna că există acum şi în veci…nicăieri şi pretutindenea …Un ţinut în afara timpului căci în el sălăşluieşte Eternitatea…existent în spaţiu şi timp pentru a certifica lucrurile din afara timpului…Pâmânt sfânt unde se împleteşte puterea şi credinţa… unde ne întoarcem din nou acasă.

Avalon - Insula merelor
Numele Avalonului derivă din celticul afal/abal ce se tălmăceşte cu înţelesul măr.Prin urmare, Avalonul este „ insula merelor”. Or, mărul în tradiţia celtică este considerat Arborele Vieţii ce susţine şi leagă între ele cele trei tărâmuri fiindu-le în acelaşi timp sursă a hranei spirituale. Conform legendelor celtice acest măr creşte pe o insulă din Cealaltă Lume purtând pe ramurile sale fructele imortalităţii, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume. Din acest punct de vedere Avalonul este identic cu Centrul Spiritual Suprem, cu Paradisul Terestru care este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea denumire a Istrului (Dunărea). Dacă vom decoperi locul unde creşte Mărul tradiţiei celtice atunci înseamnă că suntem în inima Avalonului! Şi iată că urmaşii pelasgilor, a oamenilor divini, a acelor Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor, care după ce îşi îndeplinesc misiunea civilizatoare se retrag din nou în Avalon ne oferă cel puţin o parte din dezlegarea misterului.
Tradiţia românescă ne surprinde cu următoarele afirmaţii: Pământul este o insulă de argint cu osie de aur. Acolo , în acea „ insulă”, e Cetatea lui Dumnezeu şi…Mărul Roşu. Toate apele lumii ies din Mărul Roşu, se răspândesc în lume şi se întorc la Mărul Roşu. Marea în care e (cu care se învecinează) Mărul Roşu se cheamă Marea Neagră iar Mărul Roşu este Osia Pământului. El se găseşte acolo unde-i Buricul Pământului iar pe Buricul Pământului este Muntele Sfânt. Fără comentarii! Osia Pământului este Columna Cerului, Axis Mundi a legendelor vechi şi că ea se află în Muntele Sfânt al întregii antichităţi: Bucegiul! Ori Buricul Pământului este identic cu Centrul Lumii cu acel Polus Geticus de la care se adapă toate tradiţiile ortodoxe. Inclusiv cea celtică.

Avalon – insula lui Apollo
Atenţia ne este atrasă acum de o complicaţie fonetică ce face din Avalon „ Insula Strălucirii”. Spuneam că numele Avalonului are ca rădăcină cuvântul celtic „ abal”( măr). Numai că aceeaşi rădăcină stă şi la baza numelui zeului Ablun care nu este altul decât Apollo/ Zamolxe zeul cerului şi al soarelui hiperborean. Din acest punct de vedere, Avalonul, devenit prin această complicatie fonetică Insula lui Apollo, este identic cu Insula Leuke din Marea Neagră (Cronidă), identică la rândul său cu sweta-dwipa Insula Strălucirii din tradiţia hindusă, care este sediul zeului solar Vishnu purtătorul crucii hiperboreene, svastika. Ori svastika este un simbol al Polului, care Pol în toate tradiţiile autentice este simbolul Centrului. Pentru că centrul despre care este vorba, este punctul fix pe care toate tradiţiile se invoiesc să-l desemneze ca Pol, deoarece în jurul său se efectueză rotaţia lumii. Ori în acest Centru întotdeauna se înalţă Arborele Vieţii şi Muntele Sfânt. Mai mult, svastika , emblemă a lui Apollo şi a lui Vishnu totodată, „ este simbolul si emblema Polului; căci în adevăr lumea se învârteşte în jurul lui, Polul însuşi rămânând imobil şi neafectat de mişcarea pe care o produce”. Şi iată că insula lui Ablun/ Apollo/ Zamolxe devine pe nesimţite „ insula de sticlă” denumire aplicată şi Avalonului care în simbolistica sa primară nu reprezintă altceva decât ideea de inviolabilitate. Tot legată de ideea de inviolabilitate este legată si tradiţia celtică a „ceţurilor Avalonului”.
Legendele celtice spun că insula Avalon era învăluită în ceaţă , ceaţă care o delimita de lumea muritorilor si care o ascundea privirilor celor neavizaţi. Această „ceaţă” este tot una cu Vălul Mayei din tradiţia extrem orientală care, odată „ ridicat”, arată adevărul ascuns în spatele iluziei. De fapt Maya este identic cu numele Maria aplicat Marii Zeiţe hiperboreene, denumită de unele tradiţii zeiţa cu 1000 de feţe. Doar cel ce ridică „ ceţurile Avalonlui” este capabil să vadă adevărata faţă a Fecioarei Lumii din textele gnostice de mai târziu.
Revenind la ideea de Pol spiritual, identică în tradiţiile arhaice cu cea de Centru al Lumii, la care se pretează şi Avalonul, vom spune că acesta niciodată nu a fost plasat în Anglia. Nu avem nici o mărturie în acest sens, nici istorică, nici mitică şi nici de altă natură. Însă poetul roman Marţial ne oferă cu ce-a mai mare precizie, valorificând o tradiţie care era încă vie în perioada romană clasică, localizarea acestui Pol. În Epigramele sale el se adresează soldatului Marcellinus spunând: „ Soldat Marcellin, tu mergi acum să iei pe umerii tăi cerul hiperborean si astrele Polului getic”
Ori a spune Geticus Polus înseamnă o desemnare clară a faptului că Polul se afla în Dacia!
Această exprimare nu este o figură de stil poetică deoarece romanii cunoşteau foarte bine existenţa şi a altor popoare la nord de geţi!
Avalonul ca pământ solar şi polar totodată este identic în acelaşi timp cu Siria primitivă despre care Homer ne spune că este o insulă dincolo de Ogygia, descriere ce o face să fie tot una cu Thula hiperboreeană, pământul Soarelui, pământul lui Apollo. Ori Apollo era zeul suprem al luminii solare şi al cerului hiperborean. Mai ştim de asemenea că reşedinţa de scaun a Siriei primitive era Heliopolis, „ Oraşul Soarelui”. Dacia ne oferă din nou surprize şocante. Densuşianu plasează Ogygia, cu o documentaţie care nu lasă loc la interpretări, în Dacia Hiperboreană, iar în Muntenia a existat cetatea Heliopolis, considerată capitală a statului dac pe vremea lui Dromichaites/ Dromichete. Că Siria primitivă era Dacia Hiperboreană si nu Siria istorică ne-o dovedeste o altă tradiţie hiperboreană, anume cea sanscrită, unde Soarele este pomenit cu numele de Surya, termen foarte apropiat fonetic de Siria!

Avalon-tărâmul femeilor
Tradiţiile bretone si irlandeze ne spun că Avalonul era condus de un număr de trei preotese păzitoare ale Copacului Vieţii, mărul tradiţiei celtice, identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti.Încă o identificare a Avalonului cu Grădina Hesperidelor, şi ele în număr de trei, plasată de Densuşianu si V. Lovinescu la Dunărea de Jos, în Dacia. De asemenea Apollo/ Zamolxe, zeul cerului şi al soarelui hiperborean, era patronul muzelor, semidivinităţi feminine.
Pe de altă parte ciclul legendelor arthuriene este strâns legat de tradiţia „avalonică”. Arthur era trimisul Polului, Polul fiind în Dacia. Or, întreaga viaţă a lui Arthur, şi chiar moartea sa este legată de femei. Arthur îşi leagă epopeea de nume precum : Igraine ( mama sa), Morgane le Fay ( stapâna insulei Avalon şi conducătoarea preoteselor de aici) acestea fiind de departe cele mai importante.
Igraine, este mama lui Arthur şi fiind considerată de legendele celtice ca deţinând „ sângele” Avalonului, secretele iniţierii. Doar că umblând să căutam înţelesul cuvântului Igraine aflăm că acesta înseamnă lebădă. Phillipe Walter ne spune că în mitologie, gâsca este analogul lebedei sau al raţei. Cuvântul sanscrit hamsa desemnează pe rând cand lebăda, când raţa, când gâsca şi că în textele lor mitologice celţii nu par a face o distincţie clară între gâscă şi lebădă chiar dacă femeile din Cealaltă Lume iau acolo înfăţişarea lebedelor. În consecinţă Igraine este o zână pasăre, o Doamnă Lebădă /Gâscă care trimite la credinţele celtice despre femeia creatoare, femeia care procreează: Marea Mamă a zeilor şi a oamenilor deopotrivă.
Din nou misterele Avalonului celtic se revelează în realitatea legendară daco-românescă. Paftaua descoperită în mormântul lui Negru Vodă ne relevă un castel cu patru turnuri care, în Centru, chiar sub poarta de intrare ne arată imaginea unei lebede cu cap de femeie, simbol apollinic, hiperborean şi primordial ca şi hamsa tradiţiei hinduse.
Ori, am spus deja că în imaginarul celtic Avalonul era Centrul Lumii acolo unde se ridica Axa lumii , mărul cu poamele de aur din Grădina Hesperidelor identificat cu Mărul Roşu al tradiţiei româneşti. Castelul este Camelotul, capitala regelui Arthur, imagine a Ierusalimului Ceresc şi a Avalonului ca centru Spiritual al lumii, în care mama lui Arthur , Igraine este Regina-Mamă. De altfel Marea Zeiţă a antichităţii chiar purta la pelasgii de la Dunărea de Jos titlul de Rhea (Regină). Identificată cu Zâna Zânelor în legendarul românesc ea chiar locuieste în nişte palate subterane dintr-o pesteră situată într-un munte înalt. Iată şi misterele iniţiatice ale Avalonului, locul unde se află Sf. Graal, cupa renaşterii. Dintr-un alt punct de vedere Marea Zeiţă a antichităţii pelasge, identificată cu Maica Domnului în creştinism, este Regina Cerului. Oare, putea Camelotul, simbol al regalităţii divine a regelui Arthur, identificat cu miticul Avalon (Centrul Lumii), să fie plasat în altă parte decât acolo unde lebăda (Igraine) Cu atât mai mult cu cât legendarul românesc ne spune că atât castelul lui Ler Împărat/ Zamolxe/ Apollo cât si cel al Zânei Zânelor/ Doamna Lebadă erau plasate pe un Munte Înalt care se află acolo unde este Buricul Pământului sau Osia Lumii echivalentă cu marul tradiţiei celtice. Iată şi originea vulturului bicefal. Garuda, vulturul tradiţiei hinduse unit cu lebăda sacră ,Hamsa! Cerul şi Pământul în fuziune în Centrul Lumii. De fapt Lebăda de pe paftaua lui Negru Vodă este plasată pe un câmp albastru ceea ce trimite exact la calitatea de Regină a Cerului…la unirea dintre Rege şi Regină. Iată ca misterele Avalonului sunt dezlegate de tradiţia românescă a regalităţii sacre.
O altă femeie cu implicaţii importante în viaţa regului Arthur şi a Camelotului este Morgane La Fay. Asupra acestui nume s-a purtat o vie controversă legată de semnificaţia sa , vom opta pentru etimologia „mor” (mare) + „rigain” ( regină). Prin urmare Morgane este Marea Regină. În vechea triadă celtică acestă Morgane/Morrigan este zeiţa războiului. Marea Zeiţă , Zeiţa Mamă întrucât era unica divinitate feminină a pelasgilor şi dacilor, era adorată şi în ipostaza de zeiţă a războiului sub numele de Leto/ Lete/ Letea. Ori acest nume s-a păstrat în toponimia Deltei Dunării sub forma Grindului Letea. Dar ,din punctul de vedere al etimologiei propuse, Morgane este identică cu Igraine, Crăiasa lebedelor sau femeilor Avalonului care pe teritoriul sfânt se transformau în lebede. De fapt ea este aceea care, atunci când Arthur suferind din pricina unei răni, îl duce în Avalon pentru vindecare venind într-o barcă. Este barca solară identică cu carul lui Apollo reprezentat de multiple descoperiri arheologice de care votive din mormintele tracilor la care sunt înhamate păsări.
Prin urmare Igraine şi Morgane la Fay este una si aceeaşi mare zeiţă , Doamnă a Avalonului odata prin calitatea sa regină mama a Camelotului identificată cu lebăda gravată pe paftaua lui Negru Vodă; a doua oară prin investititura lui Arthur cu însemnul suvearnităţii sacre: Sabia. Şi într-adevăr, tradiţia spune că sabia lui Arthur; Excalibur, a fost faurită în Avalon. Este aceeaşi sabie despre care vorbeşte Iisus: „ Nu am venit să aduc pacea, ci sabia”! Iar suveranitatea sacră nu putea fi mandatată decat din Centrul Lumii!

Avalon - Ţinutul vieţii şi al morţii
După anumite tradiţii ale lumii celtice Avalonul mai era numit şi Ţinutul celor Vii, prin vii înţelegându-se rasa divină originară, acei Tuatha de Danaan, strămoşi ai celţilor. Ori singura rasa pe care tradiţiile vechi o numeau divină şi asemenea zeilor ,după mărturiile greceşti de data aceasta, erau pelasgii. Pelasgii sub numele de hiperborei locuiau în Hiperboreea, centrul hiperborean extinzându-şi atributele şi epitetele şi asupra centrului atlantic. Aceasta înseamnă că Atlantida şi Hiperboreea sunt unul si acelaşi centru Spiritual al Lumii. Ori în legătură cu Atlantida, toate mărturiile, inclusiv cele celtice, sunt de acord în a spune că a dispărut ca urmare a unui îngheţ sau a unui potop. De fapt, tradiţia celtică numeşte acest teritoriu chiar cu titulatura de „ pământul de sub valuri”. Platon vine şi completează informaţia spunând că Atlantida a dispărut ca urmare a unui cutremur sub valurile oceanului.
Probabil veţi spune că bat câmpii cu succes…dar Atlantida era Insula Carpaţilor! Palton în dialogul Kritias ne oferă informaţii destul de bogate în legătură cu Atlantida şi aspectul ei geografic. Astfel: „ După datină, ţara toată era foarte înaltă şi ieşea pieptiş din mare; împrejurul nu era decât şesul înconjurând orasul, el însuşi împreşmuit de un inel muntos ce cobora pană pe ţărmul mării, şesul era neted, în terase, şi mai lung decât larg masurând de la un capăt la altul 3000 de stadii în lungime şi 2000 de stadii pe povârniş, de la mare pana în centru, ţinutul aesta al insulei întregi era îndreptat spre miazăzi şi la adăpost de vânturile îngheţate care veneau de la miazănoapte. Cât priveşte munţii înconjurători, erau în vremea aceea vestite numărul lor, înalţimea, frumuseţea fară pereche faţă de toţi care sunt azi”. Luând o hartă fizică a României descoperim cu stupoare ca este vorba de Ardeal!
Depresiunea Transilvaniei este înconjurată de un inel muntos format din Munţii Carpaţi caz singular în lume şi atunci şi acum. Teritoriul este foarte înalt pentru că în interiorul arcului carpatic nu este o zonă de şes ci de dealuri teraste ce coboară în altitudine spre depresiunile marginale, altitudinea medie fiind de 400-600m. Într-adevăr pe lung de la N la S depresiunea Transilvaniei este mai lungă iar pe lat este mai îngustă. Ardealul propriu zis este ferit de vânturile de miazănoapte dar şi îndreptat spre S dacă tinem cont de curbura pe care o are spre partea sudică. Poate observa oricine ca Ardealul are o climă mai blândă decât restul ţării favorizată fiind de influienţele climatului oceanic. Fără a mai pune la socoteală că în zona mediteraneană, unde a fost plasată Atlantida, nu bat vânturile de miazănoapte ( crivătul în special). Prin urmare Atlantida trebuia să fie plasată undeva la latitudinea paralelei de 45 de grade unde acestea sunt destul de fregvente dar nu stăpânesc întrutotul. Vom spune şi că în dialogul Kritias nu se pomeneşte de Oceanul Atlantic ci de Marea Atlantică adică Marea de lângă Muntele Atlas. Şi într-adevăr în trecutul erelor geologice Transilvania era o veritabilă insulă înconjurată fiind de Okeanos Potamos ( Dunărea) care ocupa întreaga suprafaţă a Bărăganului actual, Marea Neagră şi Marea Panonică. Luând din nou harta vedem că muntii înconjurători sunt în numar de 7 ( mai multi după textulş citat): 3 grupe în carpaţii Orientalim 3 în Carpaţii Meridionali şi una singură constituind Apusenii!
Analizând textele lui Platon, Densuşianu ajunge la o concluzie clară: „Din punct de vedere istoric, aici nu poate fi vorba de o dispariţiune sau submersiune totală a ţării ori a ţinutului numit Atlantis, ci numai de o inundare extraordinară, însă trecătoare.. probă în această privinţă o avem de la Diodor din Sicilia care ne vorbeşte despre unele tradiţii istorice ale atlanţilor (sau ale locuitorilor de lângă muntele Atlas) culese mai târziu de timpurile cele depărtate despre care vorbesc preoţii din Sais”. Vom spune acum că aceasta este partea reală, istorică a tradiţiilor legate de o cultură şi civilizaţie care de la un anumit moment avea să devină ascunsă şi de negăsit în lumea celtică. Iată o o altă faţetă a „ceţurilor Avalonului”.
Spuneam că Avalonul se mai numea si „pământul celor vii” sau Insula celor vii. Datorită pierderii acelei tradiţii primordiale aduse de Tuatha de Danaan veniţi din regiunea hiperboreană şi a retragerii lor în niste locaţii subterane sau chiar în Avalon, Insula Viilor s-a confundat adesea cu „ regiunea Morţilor” înţelegându-se prin aceasta rasa dispărută ca şi dispariţia înţelepciunii pe care o aduseră aceştia. Afirmaţia lui Densuşianu poate fi verificată prin etapele succesive ale ocultării acestei tradiţii primordiale primită de celţi de la hiperborei. În primul rând, dispariţia tuathanilor, retragerea în Centrul Suprem, de unde au venit şi apoi, dispariţia doctrinei druidice în confruntarea cu creştinismul.

Pământul uitat de timp
Tuathanii sau hiperboreii nu au dispărut aşa cum lasă să se înţeleagă legenda Atlantidei. Ei există si au existat întotdeauna. „ În sfârşit cât despre superioritatea tradiţiei dacice până în Evul mediu, în epoca întemeierii principatelor române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privinţa epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o transmie mai putin consistentă; evident este destul de dificil să găseşti ceva care să permită să fii absolut afirmativ în această problemă, ca şi atunci când este vorba să ştii până în ce moment tradiţia druidică, pe de altă parte, a rămas cu adevărat vie… Acesta (Regele Lumii) joacă un rol important în istoria Ioanei d’Arc, şi unii o consideră ca titlu al şefului unui anumit centru spiritual care, în acea epocă, ar fi existat încă undeva în Europa, fără să poată fi localizat însă într-un mod precis. Se poate face o apropiere cu numele acela de Căliman, Caraiman al cărui sens este în orice caz foarte apropiat” spune R. Guenon în corespondenţa sa cu V. Lovinescu.
Însuşi Lovinescu ne spune următoarele: „ (Dacia) a fost centrul suprem al unei tradiţii mult mai puternice şi mai pure decât tradiţia celtică. Ocupaţia romană a durat numai de la 110 la 275 d.Ch, în total 165 de ani.Şi mai puţin de o treime din Dacia a fost ocupată; Transilvania şi Oltenia actuală. În tot restul ţării dacismul a subzistat fără să fie tulburat….Centrele spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale munţilor cei mai sălbatici şi mai de nepătruns din Europa. După părăsirea de către romani , avalanşa invaziilor barbare, care a durat mai mult de 1000 de ani, s-a preciptat peste Dacia făcând astfel imposibilă nu numai viaţa citadină ci chiar viaţa agricolă.O imensă “pădure” a acoperit Dacia şi viaţa pastorală s-a generalizat din nou mai ales în munţii centrali inaccesibili… În jur, barbarii goţi, ostrogoţi, vandali,gepizi,slavi,cumani, unguri, mongoli au făcut vid. Să lasăm pe istorici să se lamenteze si să constatăm că că acest fapt a ocrotit tot ceea ce trebuia să rămână neviolat…Tradiţia dacică a continuat să subziste netulburată, în afara istoriei care se făcea în jurul ei. Astfel , când în sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire avea să formeze România modernă, Dacia era neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa trece , pietrele rămân” spune tradiţia românescă şi acei ţărani de prin crângurile şi cătunele munţilor,puţini şi bătrâni care mai stiu legendele şi tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi de Marea Maică Dochia se încăpăţânează cu îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea, Sf. Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se ascunde aceasta.

In cautarea Agarthei

Vechile scrieri ale chinezilor, egiptenilor, indienilor sau ale altor popoare, precum si legendele eschimosilor vorbesc despre marea deschidere din nord si despre un popor avansat, care traieste intr-o tara misterioasa numita Agartha. Acesta este numele general ce defineste lumea din interiorul Pamintului, precum si toate coloniile, capitala fiind Shambala, aflata in interiorul Muntelui Meru, in Tibet.
Teoria Pamintului gol
La sfirsitul secolului trecut, se lansa o ipoteza cit se poate de indrazneata, aceea a Pamintului gol, potrivit careia, in interiorul Terrei exista de fapt o concavitate, ce are sapte puncte de contact cu suprafata exterioara, doua fiind cei doi poli. In plus, legendele asiatice vorbesc despre existenta unei civilizatii puternice si avansate, atit pe plan tehnologic, cit si pe spiritual, ce se afla in interiorul Pamintului, in mitica Agartha. Apollonius din Tyana, Ossendowski, parintele Sergius sau Roerich sint doar citeva nume ale celor care au incercat sa descopere adevarul in legatura cu legendara Agartha.
Ce spunea teoria Pamintului gol
Indrazneata teorie a Pamintului gol a fost elaborata pentru prima oara de William Reed si expusa in cartea Fantoma polilor, aparuta in anul 1906. Aceasta teorie fost dezvoltata ulterior de Marshall B. Gardner, in lucrarea O calatorie in interiorul Pamintului, aparuta in anul 1920. Cei doi americani au ajuns independent la concluzii similare, sustinind ca in interiorul Terrei traieste o populatie numeroasa, cu un grad de civilizatie deosebit de dezvoltat.

Nu numai Pamintul este gol
Gardner a adus in sprijinul teoriei sale si o serie de argumente de ordin astronomic, potrivit carora nu numai Pamintul este gol, ci chiar toate planetele sistemului nostru solar.
Acestea, spunea el, au interiorul gol si cite un mic soare in centru, lucru atribuit formarii lor initiale, dintr-o nebuloasa.
Forta de rotatie a provocat deplasarea elementelor grele spre exterior, care au format o crusta solida la suprafata fiecareia dintre planete, lasind interiorul gol, dar cu focul initial in mijloc, ca un fel de soare central. Aceeasi forta de rotatie a contribuit apoi la formarea unor deschideri la poli. In mod evident, teoria Pamintului gol a cunoscut si foarte multe interpretari eronate, dar dincolo de acestea, existenta unor argumente stiintifice in sprijinul teoriei, precum si diversele marturii cu privire la tunelurile ce conduc catre interiorul planetei sint destul de impresionante.
O expeditie disparuta in cautarea Tarii Apelor Albe
Tara Apelor Albe din legendele rusesti, localizata pe undeva in Asia Centrala, in apropierea Lacului Lobnor, a atras atentia cneazului Vladimir al Kievului. In anul 987, acesta a organizat o adevarata expeditie sub conducerea parintelui Sergius, care auzise despre fascinanta tara la o manastire de pe Muntele Athos. Au trecut insa anii, si expeditia si membrii ei au fost dati uitarii. In anul 1043, la Kiev si-a facut aparitia un batrin, care declara ca este parintele Sergius, care revenise din expeditia de mult uitata.

Agartha dezvaluita de Saint-Yves d’Alveydre
Un scriitor si erudit francez de la sfirsitul secolului al XIX-lea, marchizul Saint-Yves d’Alveydre, poseda facultatea deosebita de a se dedubla si de a se proiecta in astral. In cartea sa Misiune in India (1910) el releva faptul ca a fost condus de un ghid in Agartha.
Detaliile pe care le ofera el privind acest regat subteran, luminat de un soare interior, precum si despre Suveranul Lumii sint uluitoare: Exceptind o serie de initiati, nimeni nu l-a vazut la fata pe Suveranul Pontif al Agarthei si al Lumii. El apare uneori calare pe un elefant alb, dar este imposibil sa fie distins.

Cum e in Agartha
Teritoriul secret al Agarthei are o populatie de 20 de milioane de suflete; aici nu exista inchisoare, iar politia este asigurata de capii de familii. Milioane de dwija (de doua ori nascuti) si yoghini locuiesc in suburbiile divizate simetric in constructii subterane.
Deasupra lor se afla Trinitatea: Brahatma, caruia ii este incredintata Autoritatea, Mahatma, caruia i s-a incredintat Puterea, si Mahanga, caruia i s-a incredintat Organizarea.
Deasupra trinitatii se afla 12 membri ai Initierii Supreme, apoi un alt grup, format din 22 de persoane, imagine a celor 22 de principii ale Verbului, cu ajutorul carora Dumnezeu a creat lumea. Urmeaza apoi cei 365 bagwanda (cardinali), dupa numarul celor 365 de zile ale anului.

Biblioteca akashika
Bibliotecile lor contin de 55.700 de ani adevarata sinteza a tuturor artelor si a tuturor stiintelor, iar cartile au fost scrise de marii initiati. Tot ceea ce s-a petrecut in lume, de la inceputul ei, este consemnat aici si totul este arhivat cu grija. Tot ceea a disparut de pe suprafata Pamintului si se crede ca s-a pierdut definitiv se afla aici. Dar numai Suveranul Pontif al Agarthei si asesorii sai cunosc catalogul acestei biblioteci.

Agartha nu a fost intotdeauna o imparatie subterana
Sute de ani mai tirziu, la inceputul secolului al XX-lea, Ferdinand Ossendowski, scriitor rus de origine poloneza, a hotarit sa intreprinda o periculoasa calatorie in cautarea miticului regat.
Dupa ce a strabatut platouri aride si zone dezolante, ajuns pe malurile Amurului, Ossendowski a aflat de la niste calugari despre existenta regatului cunoscut sub numele de Agartha, ai carui locuitori erau atotputernici.
Calugarii l-au condus in adincuri, unde Regele Lumii apare doar in rare ocazii, pentru a face miracole sau pentru a pronunta profetii. Iata ce scria Ossendowski in cartea sa Animale, oameni, zei (1924): Imparatia Agarthei se intinde prin tuneluri subterane, in toate partile lumii, iar cei care locuiesc aici se afla sub autoritatea Regelui Lumii.
Capitala Agarthei este inconjurata de orase in care locuiesc mari preoti, iar palatul Regelui Lumii este inconjurat de temple, unde locuiesc guru, care controleaza fortele vizibile si invizibile ale lumii si care detin in miinile lor controlul asupra vietii si mortii. In ciudate vehicule, necunoscute noua, ei sint capabili sa strabata cu viteza incredibila tunelurile subterane, care separa un oras de altul.

Agartha a intrat in subteran cu 6.000 de ani in urma
Dupa Ossendowki, Agartha nu ar fi fost intotdeauna subterana, ea devenind astfel cu 6.000 de ani in urma, pentru a-i proteja pe inteleptii sai de curiozitatea unei lumi pervertite. Conform teoriei sale dezvoltate ulterior, Ossendowski spune ca aceste teritorii nu trebuie confundate cu cele din interiorul Pamintului gol. Conform viziunii sale, este vorba despre doua lumi subterane, una situata mai la suprafata, iar cealalta in interiorul gol al Terrei.

Nikolai Roerich, in cautarea Agarthei si a Shambalei
Expeditia organizata de Roerich la sfirsitul anilor 1920 avea drept obiectiv principal descoperirea Agarthei si a Shambalei.
Rus de origine, indian prin adoptie, pictor mistic si vizionar, Nikolai Roerich (1874-1947) a intreprins o lunga expeditie in Asia Centrala. El a calatorit prin munti, prin desert, in cautarea unui anumit punct din partea de nord a Tibetului, unde spera sa gaseasca intrarea in Agartha si Regatul Shambalei.

Teritoriul de sub Karakorum
Roerich povesteste: Imi amintesc ca, in timp de traversam Karakorum, un servitor ladackh mi-a spus ca sub noi se afla numeroase cavitati subterane, unde se gasesc tot felul de comori si unde locuieste un popor minunat, ce ignora pacatele lumii.
Apropiindu-ne de Hotan, sub copitele cailor se simtea golul, iar ghidul continua sa ne povesteasca despre torentii care pazesc intrarea in Agartha si despre faptul ca cei impuri, care se apropiau de intrarea in Agartha, mureau otraviti de emanatiile de gaze toxice.

Dar ce legatura ar putea exista intre Roerich si Agartha?
In cartea sa Sfidarea Timpului, Sorin Stefanescu isi exprima opinia ca Roerich ar fi intrat in legatura cu invatatii din stravechile locasuri de cultura asiatice, devenind un fel de purtator de cuvint al acestora pe linga guvernele marilor puteri.
Asa se explica faptul ca, la un moment dat, revenind dintr-un periplu solitar, calare pe un ponei, Roerich a pronuntat o ciudata profetie: Stelele manifesta o noua evolutie, iar Focul Cosmic se va apropia din nou de Pamint. Umanitatea va fi supusa unor noi incercari. Dar asa cum Lumina devoreaza intunericul, operele Raului vor fi distruse, iar Stapinul erei noi se va manifesta in toata splendoarea Sa.

Roerich si Flamura Pacii
Roerich si-a mai adus si o contributie insemnata la constituirea Ligii Natiunilor, conceptind Flamura Pacii, un steag alb cu trei puncte rosii amplasate intr-un cerc si care a capatat numele de Crucea Rosie a Culturii, steag destinat sa apere monumentele culturale in timpul razboiului.

Descoperiri geografice importante
Intorcindu-ne la teoria Pamintului gol, aceasta si-a gasit confirmarea in expeditia arctica (1947) si cea antarctica (1956), conduse de amiralul Richard Evelyn Byrd. Cu acest prilej, Byrd a survolat un teritoriu lipsit de gheturi, cu munti, paduri, lacuri si riuri, neinregistrate pe nici o harta.
Referindu-se la discretia absoluta in legatura cu misiunile lui Byrd, geofizicianul american Raymond Bernard arata in cartea sa O lume ascunsa (1969): Descoperirea amiralului Byrd constituie astazi un secret international de prim rang. Dupa ce Byrd a anuntat prin radio descoperirea facuta si dupa scurte notite aparute in presa, toate stirile ulterioare in legatura cu subiectul respectiv au fost indepartate cu grija de agentiile guvernamentale.

Deschideri ce conduc spre interiorul Pamintului
Bazindu-se pe o serie de documente ale lui William Reed, Marshall B. Gardner, Huguenin sau Ray Palmer, precum si pe revelatia amiralului Byrd, Bernard a enuntat citeva concluzii, care la data respectiva au generat un mare scandal:
a) In realitate, nu exista nici un Pol Nord sau Sud, ci numai deschideri largi, care conduc spre interiorul gol al Pamintului;
b) OZN-urile provin din acest interior gol;
c) Interiorul Pamintului este incalzit de un soare central, care este sursa aurorelor boreale. Aici este un climat subtropical, nici rece, nici cald;
d) Exploratorii polari au vazut cu ochii lor ca animalele se deplasau spre nord in cautarea hranei. Ei au vazut aici pasari tropicale si animale, ce in mod obisnuit au nevoie de caldura, au vazut fluturi, ba chiar si tintari.

Polul Nord magnetic - o linie lunga de 1.500 km
In anul 1959, Ray Palmer, redactorul-sef al revistei Flying Saucers, afirma intr-unul din articolele sale ca Polul Nord Magnetic nu este un punct, ci o linie lunga de circa 1.500 de kilometri, care se intinde peste bazinul polar pina in Peninsula Taimir din Siberia. Or, potrivit teoriei Pamintului gol, acesta reprezinta marginea unei concavitati polare, iar orice punct de pe acest cerc poate fi numit Polul Nord Magnetic, deoarece acul busolei arata in jos, iar in momentul in care pilotii cred ca au ajuns la Polul Nord, ei ating marginea concavitatii polare.

Totul are legatura cu Agartha
Desigur ca lista intrebarilor ramase fara raspuns poate continua, dar un lucru este sigur: acela ca toate aceste explicatii au o legatura cu legendarul Tarim al Apelor Albe, cu Agartha.
Teoria Pamintului gol, care sustine ca in interiorul Pamintului exista o concavitate, ce are ca puncte de contact cu suprafata exterioara cei doi poli, poate deschide perspective nebanuite vreodata, nici chiar de exploratori, porniti in cautarea miticei Agartha: aceea ca civilizatia din care facem parte nu este singura pe Pamint.

Atlantida - Taramul scufundat

Etimologia cuvântului "Atlantida"
Pentru a stabili etimologia acestui cuvânt pornim de la Antilia care reprezintă ultimul vestigiu al Atlantidei. Există motive temeinice pentru a se crede că aceasta mai exista la începutul secolului al XIV-lea, situându-se în mijlocul "Mării occidentale" la paralela 28.
Antilia e o portiune a Atlantidei, scăpată ca printr-un miracol de cataclismul de acum douăsprezece milenii, ca să dispară şi ea pentru totdeauna pe la anul 1550.

Etimologia insulei Antilia este încă şi mai curioasă. La baza acesteia stă forma "ante-ilia", adică insula din faţă, deci pământ necunoscut, sau insula dinainte, adică cea mai veche, cu alte cuvinte Atlantida!

Coordonatele Atlantidei
Atlantida se presupune că a existat "în centrul lumii". Studiind diferite hărţi vechi s-a ajuns la concluzia că Antarctica este Atlantida deoarece aceasta neacoperită de gheaţă seamănă izbitor cu harta lumii văzută din Antarctica. Aici ea pare a fi buricul pământului înconjurată de toate celelalte continente. Văzută din Antarctica lumea are doar un ocean, "adevăratul acean", exact cum spunea Platon.


Însă pentru identificarea Atlantidei mai erau două obstacole de trecut şi anume faptul că Antarctica era îngheţată de milioane de ani şi catastrofa care ar fi putut distruge un continent într-o zi şi-o noapte.
O hartă a Americii de Nord în timpul Epocii Glaciare arăta că pe multe insule din nordul îndepărtat nu a existat nici urmă de gheaţă. Cum era posibil?
Polul Nord de-a lungul a 80 000 de ani a avut trei poziţii diferite şi anume în Yukon, Marea Groenlandei şi Golful Hudson. În urmă cu 80 000 de ani, Polul Nord s-a deplasat de la districtul Yukon către Marea Groenlandei, apoi, în urmă cu 50 000 de ani, de la Marea Groenlandei către Golful Hudson, şi, în urmă cu 12-17 000 de ani, de la Golful Hudson către poziţia actuală. Cu alte cuvinte, cea mai recentă deplasare a învelişului a început în anul 15 000 î.e.n. şi s-a încheiat în 10 000 î.e.n.


Aceste deplasări ale Polului Nord nu s-au petrecut pe nesimţite şi, cel puţin din punct de vedere al oamenilor de atunci, această deplasare de la Golful Hudson către poziţia actuală probabil că a avut efect de şoc, unele cataclismice, cum ar fi deplasarea învelişului scoarţei din zona La Brea, California din 11 000 î.e.n., în urma căreia, pe parcursul a 25 de ani, au dispărut zeci de specii.
În sprijinul acestei teorii este şi faptul că, în Antarctica, gheaţa era mai groasă în zonele unde ningea mai puţin, ceea ce părea a fi absurd, odată ce zăpada se transforma în gheaţă. La fel de ciudat era faptul că gheaţa mai subţire se găsea în zonele în care ningea mai abundent. Explicaţia era că zonele cu gheaţă groasă dăinuiau în Cercul Antarctic cu mii de ani înainte de zonele cu gheaţă subţire. Cu alte cuvinte, Antarctica se deplasase, iar partea situată în afara Cercului Antarctic este acum localizată în interiorul acestuia.


Populaţia Atlantidei
Acest continent se presupune că a fost populat de hiperboreeni deoarece după cum ştim, Polul Nord era în timpurile preistorice mai cald decât astăzi datorită faptului că planeta noastră se învârtea, înainte de potop, în jurul unei axe situate perpendicular pe planul elipsei circumsolare, ceea ce făcea ca pe atunci anotimpurile să fie inexistente. Este stabilit cu precizie faptul că Suedia şi Norvegia au cunoscut o vegetaţie de tip tropical, care constituie explicaţia existenţei astăzi în aceste ţări a ambrei galbene fosilizate, de origine răşinoasă, care se găseşte pe ţărmurile Mării Baltice.
Se presupune că hiperboreenii erau foarte înalţi, cu pielea albă şi având, printre alte caracteristici, ochi mari, albaştrii şi limpezi şi părul blond deschis. Este de asemenea posibil ca sângele acestora să nu fi fost roşu şi să fi avut o culoare apropiată de albastru din cauza conţinutului bogat în gaz carbonic.
Este posibil ca locuitorii Atlantidei să fi avut un al treilea ochi. Pentru iniţiaţi, al treilea ochi, situat in principiu în mijlocul frunţii, este un organ misterios, apt de a percepe ceea ce e subtil pentru simţurile noastre grosolane. Înseamnă ţi ochiul imaginaţiei şi al visului, căci întors spre interior, pare să actioneze asupra universului intim.
Pentru biolog, este glanda pineală sau epifiza, de mărimea unei nucşoare, aşezată în mijlocul creierului şi care nu poate să servească la mare lucru căci se calcifiază la vârsta adultă. Probabil că ea comandă un simţ necunoscut care trebuie să aibă o strânsă legătură cu instinctul. Cu cât vertebrele urcă pe scara evoluţiei, cu atât acest ochi devine o glandă, pierzând fibrele sale nervoase care îl legau de creier. Invers, ea capătă o inervaşie excepţională venind de la sistemul simpatic şi mai ales de la lobul cervical superior care primeşte excitaţiile sale de la ochi. În acest sens este un analizator de gradul doi. Epifiza acţionează emiţând o substanţă hormonală asupra glandelor genitale şi aceasta pare să frâneze sistemul sexual. Poate din această cauză iniţiatul, dotat cu al treilea ochi, se detaşează de plăcerile corpului în beneficiul exerciţiilor spirituale.
Faptul că epifiza pierde, odată cu vârsta, calităţile sale de ochi întors spre unoiversul interior, ne face să credem despre copil că este psihologic, mai bine înzestrat decât adultul pentru a percepe manifestările elementului ocult şi chiar pentru a deveni medium şi vizionar.
Totul se petrece ca şi cum inteligenţa sa, abia trezită, ar găsi o compensaţie într-un instinct ultra sensibil.

Civilizaţia Atlantidei

Civilizatia Atlantidei avea un nivel spiritual şi tehnologic mult mai avansat ca al nostru. Acest lucru este dovedit de vestigiile găsite şi scrierile despre aceştia.
Ca de exemplu atlanţii descoperiseră secretul captării energiei solare pe care o concentrau asupra unei pietre "cu proprietăţi magnetice", încât ea emitea mai multă energie decât primea.
Această energie -pe care noi o vom numi în zilele noastre produs al dezintegrării atomice-era distribuită în diferite circuite de utilizare: industrie, transporturi, menaj, aşa cum servesc astăzi undele pentru a ghida unele vehicule.
Marea piatră atomică era aşezată intr-o construcţie în formă de dom, prevăzută cu panouri culisante, ca la observatoarele astronomice. Strălucirea sa se putea exercita în toate direcţiile: "Radiaţiile ce se propagau erau invizibile, dar acţionau asupra pietrelor, suport al forţei care furniza energie motrică avioanelor, vehiculelor de plăcere, circulând aproape de Terra şi navelor mergănd pe sub apă."

Piatra cu energie solară era un cristal mare, cilindric pentru a capta energia şi a o reţine în mijlocul cilindrului. Astfel de pietre au fost descoperite le Zucatan în 1933.
Este posibil ca folosirea nesăbuită a energiei atomice să fi provocat dezintegrări neprevăzute în natura înconjurătoare. În final poate acest lucru a fost cauza directă a calei de-a doua distrugeri a Atlantidei.

"Omul este nemuritor şi se reproduce fără încetare. Noi suntem strămoşii noştrii. În acest sens, viaţa noastră conştientă, actuală, nu este decât o bucăţică din viaţa marelui nostru "EU" etern. Existenţa superioară, cea în care eul nostru a învăţat mai mult, este cea care deja a trecut."