Doina si Ion Aldea Teodorovici - Reaprindeti candela

Scrisoare din Basarabia - Grigore Vieru

Doina si Ion Aldea Teodorovici - Lasati-ne in legea noastra

MASACRUL DE LA BĂLŢI (1944)

UN HOLOCAUST ASCUNS ŞI ŢINUT SUB TĂCERE ÎN ZILELE NOASTRE DE AUTORITĂŢILE DIN BASARABIA

Scrisoarea pe care o redau mai jos ar trebui publicată de toată presa din România, iar politicienii, în special cei de la Ministerul Afacerilor Externe, ar trebui să ia măsuri pentru a fi tradusă în toate limbile de circulaţie internaţională, şi adusă la cunoştinţa opiniei publice internaţionale.
Este o srisoare zguduitoare, pe care Ierodiaconul Nicodin Schiopu din Bălţi (Basarabia), a trimis-o pe căi ocolite călugărilor români de la Sfântul Munte Athos, care, la rândul lor, au trimis-o ziarului „Ţara”, publicaţie Frontului Popular Creştin Democrat, în coloanele căreia a fost publicată.
Dar iată conţinutul ei:
„În anul 1944, la năvala hoardelor ruseşti care au ocupat Basarabia, Armata Roşie a făcut prizonieri zeci de mii de militari. În oraşul Bălţi, au fost concentraţi circa 50.000 de militari ai Armatei Române, care ţinuseră piept hoardelor dezlănţuite.
Dintre aceştia, 80% erau români, iar ceilalţi erau aproximativ 5.000 germani, 2.000 unguri, iart restul cehi şi polonezi. În nord-estul oraşului, unde curge râul Răut şi se formază mlaştini, K.G.B.-ul a găsit locul cel mai nimerit să amplaseze lagărul, înconjurat de garduri înalte cu sârmî ghimpată.
Chinurile acestor prozoniei erau de neînchipuit: foamea era flagelul numărul unu, însoţită de lipsa de igienă; bolile, frigul şi umezeala produceau decese fără număr.
Din acest lagăr, unii mai curajoşi au încercat să evadeze, dar au fost mitraliaţi. Totuşi, au fost şi fugari scăpaţi, pe care nu i-a găsit nimeni, decât atunci când s-au făcut cunoscuţi, după destrămarea Uniunii Sovietice. Informaţii despre crimele din acest lagăr s-au publicat în „Curierul de Nord”, din oraşul Bălţi, săptămânal al Basarabiei de Nord. Ziarul mai apare şi acum, dar strangulat şi ameninţat de cei care urăsc tot ce este românesc.
Din declaraţiile celor evadaţi, s-au stabilit crimele K.G.B.-ului săvârşite la Bălţi: toţi cei 50.000 de prizonieri au fost împuşcaţi în ceafă de militari K.G.B. şi aruncaţi în şanţuri mocirloase. , pe care tot ei le-au săpat, la ordin (exemplu tipic asasinilor K.G.B.-ului, întocmai ca în cazul Katyn-ului, unde diferă numai numărul celor asasinaţi – 14.000).
Îndată ce au fost date în vileag cele petrecute, s-au făcut cercetări în mlaştini, în anii 1991-1992. Rezultatele au fost cutremurătoare: nici hârleţele, nici lopeţile nu au putut fi utilizate din cauza mulţimii de oseminte răspândite în aceste mocirle!
Inimile îndurerate ale bunilor români, ale evlavioşilor creştini şi ale celor de la săptămânalul „Curierul de Nord” i-au împins pe aceştia să facă o piramidă de oase şi cranii, care au fost strânse pe un loc uscat, peste care s-a aşternut o mare cantitate de pământ bătătorit şi s-a ridicat, în felul acesta, un deluşor mai înalt, o movilă în formă de trepte, tot din ţărână, iar pe partea ei de sus s-a aşezat o troiţă.
Troiţa de lemn sculptată a fost darul credincioşilor din raionul Raşcani, din apropierea Bălţilor. Pe data de 7 mai 1992, această troiţă a fost sfinţită de către Preafericitul Petru de Bălţi, cu sobor de preoţi şi monahi, la care sfinţire au participat mii de credincioşi şi autorităţile orăşăneşti.
Atunci, prin cuvântul solemn rostit de Ierodiaconul Nicodim Schiopu, s-a lansat apelul ca, pe acest loc, să se construiască o Biserică sau Mănăstire a Oaselor, pentru ca, zi şi noapte, prea-cuvioşii monahi şi cucernici preoţi să pomenească sufletele celor 50.000 de militari, ucişi mişeleşte, cu un glonţ în ceafă, de către militarii sovietici.
Preasfinţitul Petru de Bălţi a investit, ca preot paroh al viitoarei Biserici a Oaselor, pe tânărul preot Valeriu Cernei, fost cancelar al Aparhiei Bălţi (în decembrie 1992, Patriarhia Română a reactivat Mitropolia Basarabiei).
După aceea, lucurrile au luat o întorsătură tragică: Preasfinţitul Petru a fost agresat, cu arme şi bâte, chiar în sediul Palatului Episcopal, de un grup de călugări şi preoţi, agenţi ai arhiepiscopului Vladimir, care ţine de Patriarhia Moscovei.
Atacurile au fost extinse şi asupra celor două mănăstiri din Eparhia Bălţi şi mai continuă şi azi, după doi ani, împotriva a tot ce este românesc. În scaunul episcopal s-a aşezat şeful agresorilor moscoviţi, arhimandritul trădător Marchel Măhăiescu.
Din lipsă de fonduri, Biserica Oaselor a rămas numai un proiect, un plan făcut de arhitecţi inimoşi. Oare de ce nu se vorbeşte nimic despre acest genocid împotriva Poporului Român? De ce nu se stabileşte adevărul în privinţa masacrelor făcute împotriva Neamului nostru? Căci şi aceste crime monstruoase nu sunt nimic altceva decât un holocaust, trecut sub tăcere. Oare, nici chiar morţii nu sunt egali în faţa Domnului?”
Aici se încheie scrisoarea. Despre acest Katyn românesc s-a scris foarte puţin după decembrie 1989. Dar prea târziu.
Acest îngrozitor masacru ar trebui adus la cunoştinţa întregii lumi. Cei asasinaţi la Bălţi sunt morţii noştri, care au apărat Ţara şi Neamul şi care au avut singura vină de a fi soldaţi români care şi-au făcut datorie.
Pe care i-au asasinat mişeleşte „eliberatorii ţării”. În opinia ruşilor şi a Occidentului nu avem dreptul să ne cinstim nici morţii! Şi aşa se scrie istoria: cel puternic, în ciuda crimelor săvârşite, este întotdeauna învingător şi are dreptate…

Surse: foaianationala.ro

Basarabia si poftele geo-politice ale Rusiei

Năzuinţele geopolitice ale Rusiei faţă de Basarabia

Motto:

„Sireaca ţară a Moldovei, eşti poartă în calea tuturor relelor”

Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Importanţa spaţiului carpato-pontic în epoca antică, bizantină şi post-bizantină.

Am ales acest motto, deoarece vechiul cronicar a intuit ca nimeni altul aşezarea geopolitică şi strategică a ţării noastre.

Încă din antichitate valurile de migratori nomazi în interminabilul lor asalt al civilizaţiilor mediteraneene – Grecia şi Roma Antică – năboiau prin porţile naturale ale Europei Centrale dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Prin celelalte părţi accesul era mult mai anevoios: la miază-noapte – mlaştinile împădurite ale Polesiei, bastionul carpatin, iar la miază-zi –Pontul Euxin şi bariera fluvială Danubiană. Unica breşă în acest baraj natural pentru călărimea nomazilor era coridorul îngust cuprins între Carpaţi şi Dunăre, cu alte cuvinte, Moldova şi Muntenia.

În antichitate, spaţiul Carpato-Danubian era locuit de către triburile tracice ale geto-dacilor. După mărturiile contemporanilor, aceştia erau foarte puternici, viteji şi războinici. De aceea, polisurile eline învecinate au căutat să menţină cu geto-dacii relaţii paşnice, bazate pe un comerţ reciproc-avantajos. Abia după apariţia marilor imperii, poate fi vorba de o expansiune teritorială străină în acest spaţiu istorico-geografic .

Rînd pe rînd, marii potentaţi ai vremii – Darius I, împăratul perşilor, Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, Lysimach – epigon al acestuia ş. a. au încercat să-şi creeze capuri de pod în regiune, însă fără rezultate de durată. Doar Traian, cel mai mare împărat al Romei, a fost în stare s-o facă, pentru a ameninţa din spate pe germanii care luau cu asalt limesul roman şi pentru a bara nomazilor asiatici calea spre Imperiu.

Roma, însă, este nevoită să se retragă sub presiunea acestora în a. 271 după Hristos. Sciţii, sarmaţii, hunii, avarii şi mulţi-mulţi alţii, încheind-o cu tătaro-mongolii (fără a mai ţine cont de slavi), şi-au încercat norocul anume prin porţile carpato-dunărene.

Dintre marii cuceritori veniţi din Asia numai arabii şi turcii au căutat alte căi pentru a lua cu asalt „Cetatea Europei”, dar şi în acest caz turcii au fost nevoiţi să ţină seama de aşezarea în spatele lor a acestor două ţări străromâneşti.

Arabii şi-au încercat norocul prin Gibraltar-Pirinei, fiind opriţi în 732 la Poitiers în Poitou (la sud de fluviul Loire, în Franţa) de franci (sub conducerea lui Charles Martell, bunicul lui Carol cel Mare – făuritorul pro-imaginii Europei occidentale de astăzi) şi prin Asia Mică, fiind reţinuţi la Constantinopol de către bizantini. Trecînd strîmtorile şi cucerind peninsula Balcanică, turcii otomani au fost alungaţi de lîngă zidurile Vienei de către husarii înaripaţi ai craiului polonez Ian Sobieski. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că doar peste un secol ingrata Austrie va participa la dezmembrarea salvatoarei sale – Reci Pospolita.

Pînă la pacea westfalică, Europa n-a cunoscut în practică noţiunile de stat naţional, conştiinţă naţională ş .a. chestiuni de acest gen, care şi-au făcut apariţia pe scena politică europeană abia odată cu Richelieu.

Ţara Moldovei, chiar după apariţia sa ca stat independent, a nimerit imediat în orbita intereselor marilor imperii feudale, precum Imperiul Otoman, Regatul Ungar, Polonia şi Marele Ducat al Lituaniei. Mai tîrziu vor apare noi actori, ca Hanatul Crimeii, Austria Habsburgilor, Rusia Romanovilor, volniţa kazacilor zaporojeni, însă vor dispare alţii şi – tot aşa.

Voievozii ţării vor fi nevoiţi să manevreze între aceşti granzi europeni şi eurasiatici pentru a-şi păstra cît de cît independenţa. În numele acestui deziderat, ei nu pregetau să procedeze la recunoaşterea suzeranităţii străine asupra Ţării, cu atît mai mult, cu cît, ea se limita la depunerea unui jurămînt formal de credinţă, plata unui tribut mai mult sau mai puţin simbolic şi ajutorarea militară (la discreţia vasalului) a suzeranului, la insistenţa acestuia. În cazul unei tutele prea severe, vasalii se răsculau împotriva seniorilor fără nici un fel de mustrări de conştiinţă; treceau de la un senior la altul; se aliau cu duşmanii de ieri împotriva altora mai periculoşi, etc.. .. Ştefan cel Mare al Moldovei a dat dovadă de o abilitate neasemuită în acest sens.

Această politică le-a reuşit într-o măsură mai mare sau mai mică pînă la începutul secolului XVIII, cînd, odată cu instaurarea regimului fanariot, Imperiul Otoman va prelua controlul asupra politicii externe, va priva Moldova de dreptul de a avea armată şi îşi va instaura monopolul asupra comerţului extern.

În cazul acelor vremuri tulburi ar fi naiv să vorbim despre careva interese geopolitice, naţional-statale ş.a.m.d. Vlad Ţepeş al Munteniei îi trăgea în ţeapă pe conaţionalii din Moldova şi Ardeal, ba şi pe ai săi, cu tot aceeaşi rîvnă, ca şi pe păgînii turci, iar mamele muntence şi ardelence, la rîndul lor, îşi speriau copiii neastîmpăraţi, nu cu lupul, ci cu numele lui Ştefan. Dealtfel,o situaţie similară se făcea văzută în întreaga lume, contemporană lor.E destul să ne amintim de „Noaptea Sfîntului Bartolomeu” din Franţa, „Vecernia Siciliană”, auto-dafe-urile spaniole, „Războiul celor două roze” din Anglia etc. ,etc. ,faţă de care, cele avute loc la noi, apar ca o nevinovată joacă de copii. „Unirea de la Alba – Iulia” din a.1600, n-a fost, literalmente, decît ceea ce a zis însuşi Mihai Viteazul: „…asta-i pohta ce-am pohtit!” şi nimic mai mult.

A le atribui înaintaşilor noştri nişte calităţi şi intenţii, pe care nu numai că nu le-au avut, dar nici n-au putut să le aibă în acele condiţii, ar fi o tentativă de contemporaneizare a istoriei. Or, această epocă, este cea a intereselor dinastice şi confesionale. De ce în cazul lui Feuchtwanger (trilogia – „Iosif Flavius”) găsim naivă folosirea de către el a noţiunilor de„imperialism, militarism, „capitalişti şi burghezie”, în contextul Romei Antice şi nu ne amuză aşa îmbinări de cuvinte, ca: ”revoluţia lui Tudor Vladimirescu” sau „Unirea tuturor pămînturilor româneşti într-un singur stat centralizat”, atunci, cînd e vorba de Ţările Româneşti în epoca feudală?

Marile puteri şi Ţările Româneşti la începutul epocii moderne

După pacea de la Westfalia din a. 1648, cînd în Europa se conturează viitoarele state naţionale şi imperii multinaţionale ale epocii moderne, „coridorul” se pomeneşte la interferenţa marilor puteri est-europene.

Spre şansa sau neşansa noastră aici am fost şi sîntem aşezaţi noi, românii de pe malul stîng al Dunării, în special moldovenii şi muntenii, căci ardelenii se simt, întrucîtva, mai protejaţi în interiorul curburii carpatine.

Către începutul sec. al XVIII-lea ne-am pomenit între trei mari imperii – Habsburgic (la asfinţit), Otoman (la miază-zi) şi Rus (la răsărit). Republica Poloneză, în frunte cu un rege ales, îşi trăia ultimele zile, sfîşiată de certurile şi răzmeriţele interminabile ale orgolioasei şi nesăbuitei sale şleahte. E destul să pomenim aici de dreptul la „liberum veto”, cînd orice pan, singura bogăţie a căruia erau mustăţile, contăşul, sabia şi orgoliul fără de margini, putea să blocheze orice proiect de lege sau hotărîre (lucru de care s-au folosit imediat vecinii Poloniei).

Tătarii nohai din Crimea nu mai erau decît o umbră jalnică a celor care, sub conducerea lui Genghis Han şi Batu-han, au cutremurat din temelie Eurasia. Grădinile, havuzurile Bahcisaraiului, haremurile de tinere odalisce i-au moleşit şi lipsit de vlagă pe ultimii Ghirei. Această dinastie de hani care de nenumărate ori a ars Moscova şi a silit Rusia să-i plătească yasak (bir) va ajunge, în curînd, cu supuşii săi supuşi umili ai „împăratului alb” (ţarului).

Imperiul osmanlîilor, înfrînt la Zenta, Lepanto şi Viena, se afla la începutul sfîrşitului său (o agonie formidabilă ca durată, deoarece s-a întins pe parcursul a mai bine de 240 de ani!). Luxul, desfrîul şi fatalismul oriental le-au jucat festa şi turcaleţior.

Interesele Sublimei Porţi şi a Habsburgilor în regiune

Austria Habsburgică continua să crească, dar fiecare nou petec adăugat la iorganul multinaţional cezaro-regal (titlul oficial al împăraţilor austrieci) destul de petecit, îi apropiau sfîrşitul. Or, germanii austrieci (naţiunea titulară a Imperiului Habsburgic) nu alcătuiau decît 10% din populaţia ţării!.

Victoriile habsburgice ţineau nu atît de câmpurile de bătaie, cît de culisele diplomaţiei şi de semiîntunericul intim al budoarelor princiare. Una dintre devizele casei dinastice imperiale glăsuia: „Voi, ţărilor – luptaţi-vă, iar tu, Austrie – căsătoreşte-te!”. Majoritatea achiziţiilor teritoriale habsburgice au fost făcute în urma mariajelor dinastice reuşite. E drept că în sec. XVI-XVII Habsburgii erau pe punctul de a-şi atingă visul de hegemonie mondială. Cel mai mare împărat al acestei case dinastice – Carol Quintul stăpînea Ţările de Jos, posesiunile Ungariei, ducate şi regate italiene, era rege al Spaniei (cu incomensurabilele ei colonii) şi monarh al Sfîntului Imperiu Roman de naţiune germană: sub egida sa se afla Portugalia şi imperiul ei colonial. Anume despre acest colos carolingian şi nu despre imperiul britanic s-a spus pentru prima dată că soarele nu apune niciodată în posesiunile sale.

Dar orgoliul acestui monarh catolic s-a lovit de rezistenţa principilor protestanţi germani sprijiniţi de coreligionarii lor suedezi şi de … Franţa catolică a Cardinalului Richelieu, cu renumita sa politică a „Raison d’etat” (raţiune de stat). Penetraţia habsburgică în Ţările Româneşti a fost deosebit de adîncă. În anul 1699, în urma păcii de la Karlovitz, este anexată Transilvania, în a.1718 – Banatul şi Oltenia (în a.1739 retrocedate Munteniei). Iar în 1775, „rectificîndu-se” graniţele Galiţiei, recent înghiţite de Austria, este ocupată Bucovina cu tot cu Suceava şi mănăstirea Putna.

Rusia şi Balcanii pînă la Petru cel Mare

Încă în timpurile varegilor (vikingii de origine est-scandinavă, care în sec. al VIII-lea au contribuit la fondarea Rusiei Kievene), ruşii aveau intenţii serioase faţă de Ţarigrad („Împăratul oraşelor”, cum numeau ei Constantinopolul, de unde şi deniumirea Kievului în tradiţia istorică rusă ca „Mama oraşelor ruse” – „Мать городов русских”). Căpeteniile păgîne ale unor triburi slave Sveatoslav, Oleg şi Igor au încercat în repetate rînduri să-l cucerească, dar fără nici o şansă de izbîndă. Cneazul păgîn Sviatoslav a vrut chiar să-şi transfere capitala din Kiev la Silistra (Durostor), pe malul dunărean, pentru a fi cît mai aproape de rîvnitul Ţarigrad.

Marele cneaz Vladimir, zis „Krasnoie solnîşko[i]”, va primi botezul din mîinile bizantinilor, iar alt Vladimir, Monomahul, se va înrudi cu împăraţii Bizanţului, căsătorindu-se cu o principesă greacă. Legătura cultural-spirituală genetică a ruşilor vechi – acei slavi care s-au luminat cu Adevărul creştin, constituind noul popor – ruşii (din care au răsărit neoruşii (velico-ruşii – ruşii mari), ucrainenii (maloruşii – ruşii mici) şi beloruşii (ruşii albi) – cu Bizanţul va concentra pe veacuri înainte năzuinţa, deja firească, a civilizaţiei ortodoxe de a integra sub un singur sceptru pămînturile ortodoxe – cele bizantine, , balcanice, carpatine, caucaziene, levantine şi cele ruseşti.

Cnejii formaţiunilor statale Halici (aceasta cu o puternică componentă etnică românească) şi Volînia vor atinge crestele Carpaţilor răsăriteni. Apartenenţa etno-culturală incertă a triburilor tiverţilor şi ulicilor care au fost semnalaţi la răscrucea mileniilor 1 şi 2 în spaţiul dintre Siret şi Nipru, i-a făcut pe politicienii ruşi să-i atribuie deliberat masivului slav. Această ipoteză falsă va alimenta timp de secole pretenţiile teritoriale ale Moscovei şi Kievului faţă de pămînturile străromâneşti, apoi, cele moldoveneşti dintre Carpaţi şi, spre Răsărit, pînă dincolo de Bug.

Visul etern al geopoliticii ruse

În sec. al XV-lea pasionarismul tătaro-mongol atinsese punctul mort inferior şi marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-a, a fost cel care fondat Rusia Moscovită. În acest răstimp, în a. 1453, turcii otomani, conduşi de sultanul Mehmed II al Fatih (cuceritorul), au luat cu asalt Constantinopolul. Catedrala Sfintei Sofii fu transformată în moschee, iar oraşul este redenumit în Istanbul – pronunţarea coruptă de pelticii turcomani a falnicului nume de Constantinopol – oraşul Marelui Constantin, împăratul Romei.

Ţinînd seama de faptul că în 1439, formal, Biserica Constantinopolului a semnat Unirea cu papalitatea schismatică, apoi eretică a Romei, plus căderea Constantinopolului, Marele cneaz al Moscovei se proclamă nu numai continuator al tradiţiilor imperiale bizantine, motivînd aceasta prin înrudirea sa dinastică cu Paleologii – ultimii împăraţi ai Imperiului Bizantin, ci şi apărător al întregii Ortodoxii.

Anume în acest context geopolitic şi spiritual elita spirituală şi politică a Moscoviei – cea mai mare şi unica suverană ţară ortodoxă – se simte răspunzătoare pentru destinele creştinilor dreptmăritori din întreaga lume. După ce Roma ortodoxă a încăput pe mîna schismaticilor şi ereticilor catolici, iar Constantinopolul ortodox, ca urmare a pactizării cu aceşti eretici vest-europeni – pe mîna necredincioşilor musulmani, Moscova se vedea atunci a fi unica pavăză politică pentru întreaga suflare ortodoxă.

Cneazul moscovit chiar şi-a exprimat neîncrederea în capacitatea sa de a fi continuatorul politic şi religios (în acele vremuri politicul nu se deosebea de religios) al Imperiului Roman – căci aşa se numea oficial Imperiul Bizantin – şi frica pentru a-şi asuma în faţa lui Hristos această răspundere pentru mîntuirea Omenirii. Anume în această viziune, para-apocaliptică, îşi are explicaţia poziţia conform căreia Moscova este cea de a treia Romă – în sens de centru politic al Ortodoxiei ecumenice, de garant în lumea aceasta pentru securitatea popoarelor ortodoxe.

Ulterior, dementul despot Ioan al IV-a, zis şi cel Groaznic se proclamă descendent direct al lui Octavian August şi preia titlul de „ţar”(schimonosire rusească a cuvîntului „Caesar”-kesari-ksari-tsari-ţari). Acvila imperială bicefală bizantină a devenit stema monarhiei ruse. Rusia, însă, în ciuda dimensiunilor sale rablaisiene, era încă prea slabă, fiind enclavată de Polonia, Suedia şi Imperiul Otoman – state aflate atunci la apogeul măreţiei lor şi care i-au tăiat calea spre apele calde ce nu îngheţau iarna ale mărilor Baltice, Negre şi Azov.

Testamentul lui Petru I – program de acţiune pentru Rusia

Va fi necesar geniul lui Petru I (de altfel, mult mai sîngeros decît cel al lui Ioan al IV-a), pentru ca colosul rus să-şi îndrepte energia sa ziditoare spre Occident. Într-o titanică încleştare de 21 de ani cu Suedia („Războiul Nordic”), Rusia va sparge calota scandinavă spre Baltica, pe ale cărei maluri Petru îşi întemeie noua sa capitală – denumită Sankt-Petersburg (oraşul Sfîntului Apostol Petru).

Pînă în acest moment, Ţările Româneşti gemeau sub asuprirea otomană. Printre altele, Ştefan cel Mare fu primul care îşi dădu seama de perfidia occidentalilor şi cu limbă de moarte închină ţara turcilor păgîni, numai să n-ajungă pe mîna „fraţilor” catolici. Ţările româneşti de la Dunăre, plătind haraci, peşkeş şi alte dări, şi-au păstrat, totuşi, autonomia internă şi, în anumite condiţii, cea externă, pînă a ajunge în a doua jumătate a secolului XVII, ca urmare a expansiunii Imperiului Habsburgic şi a celui Rus, în situaţia de neinvidiat de state „tampon” între marile imperii.

În virtutea credinţei lor, dar şi a condiţiilor tratatelor semnate de Înalta Poartă cu Valahia şi cu Moldova (de altfel, ca şi cu Egiptul arabizat încă pînă la invazia otomană), turcii nu promovau în Ţările româneşti, spre deosebire de celelalte popoare creştine din Balcani, din Caucaz şi din Levant care îşi pierduseră statalitatea, o politică de impunere, cu sila sau fără, a limbii, culturii, tradiţiilor, religiei lor. La fel, din aceleaşi cauze, ei nu puteau să-şi impună nici măcar prezenţa lor, cu excepţia enclavelor-raiale şi pe timp de război.

Atît timp, însă, cît „Cîmpia Sălbatică” (Dikoe Pole), bîntuită de bandele de cazaci zaporojeni şi ciambulurile tătarilor din Crimeea puse pe jaf, ne despărţea de Rusia aceasta avea în ochii românilor şi, mai ales, în ochii popoarelor creştine din Balcani aflate într-o stare mult mai proastă decît noi – grecii, bulgarii, sîrbii, albanezii creştini, aromânii, megleno-românii – aureola de „fraţi creştini”, „salvatori ai credinţei şi neamului.

Expansiunea Rusiei spre Balcani

În a.1710 Poarta Otomană l-a numit domnitor în Ţara Moldovei pe beizadeaua[ii] Dimitrie Cantemir. Acesta, pare-se că a fost pe cît de mare învăţat, pe atît de prost inspirat politician şi diplomat.

În tratatul secret, încheiat cu Petru I la Luţk, principele moldovean recunoştea suzeranitatea rusă practic în schimbul aceloraşi condiţii de autonomie de care se bucura Moldova în cadrul Imperiului Otoman. Aşadar, Rusia nu avea voie pe timp de pace să întreţină trupe pe teritoriul Moldovei, ţarul nu putea dărui aici moşii dvorenilor săi sau să întroducă legile, limba şi tradiţiile ruseşti. Moldova îşi menţinea independenţa internă şi externă. I se asigura retrocedarea teritoriilor transformate de turci în raiale (Chilia, Cetatea Albă şi Tighina) şi Tatarlîcul tătarilor din Bugeac. Dinastia Cantemireştilor urma să se menţină la tron pînă la stingerea ei sau, în caz de trădare, urmînd ca noul domnitor să fie ales de boierii pămînteni.

Prietenia dintre principele moldovean şi ţarul rus îşi are explicaţia nu numai în interesele lor politice (cele geopolitice erau în acea situaţie a Moldovei, Rusiei şi Imperiului Otoman încă premature), ci, mai ales, în foarte posibila lor apartenenţă la aceeaşi lojă masonică sau la acelaşi ordin ocult al rosacrucienilor din Germania. Nu este întîmplător faptul că principele moldovean, doar pentru o singură lucrare – Descrierea Moldovei – a devenit membru al Academiei din Berlin – organizaţie cu numeroşi membri ai organizaţiilor oculte. La fel şi Petru, după aflarea sa semi-incognito în Olanda, în ultimii ani a secolului XVII, a revenit în patrie cu idei de reforme izbitor de asemănătoare cu doctrina masonică şi cu cea a rosacrucienilor.

Victoria lui Petru-I asupra suedezilor lui Carol al XII-a la Poltava l-a indus în eroare pe Cantemir care a crezut că ţarul rus va fi în stare să izbăvească ţara de turci. Campania de la Prut din a.1711 a lui Petru-I s-a terminat cu o crîncenă şi îndelungată beţie, din care ruşii s-au trezit încercuiţi de turci la Stănileşti. Rusia a fost salvată de ruşinea captivităţii ţarului de o fostă prostituată de regiment, devenită concubina, iar după salvarea lui Petru-I, şi soţia acestuia[iii] . Ea îşi va scoate pînă şi cerceii din urechi pentru al mitui pe marele Vizir. Acesta se lăsă corupt şi îi permise lui Petru-I cu tot cu oaste şi cu moldovenii aliaţi (inclusiv cu Dimitrie Cantemir) să părăsească Moldova.

Istoria îi atribuie lui Petru I un document, mai mult ca sigur fals, dar foarte grăitor pentru politica ulterioară a Imperiului Rus. Este vorba de renumitul „Testament al lui Petru cel Mare”. Acesta, cică, ar fi fost sustras din arhivele Ecaterinei a II-a la finele secolului al XVIII-lea de către celebrul travestit chevalier de Eon[iv]. Istoricii, diplomaţii şi politicienii ruşi au negat categoric autenticitatea testamentului. Adversarii Rusiei, ori de cîte ori ajungeau la confruntare deschisă cu aceasta, îl scoteau la iveală, scuturîndu-l de colbul arhivelor (Napoleon I în a. 1812, aliaţii anglo-franco-sardo-turci în a. 1853-1856 – războiul din Crimea, kaizerul Wilhelm al II-a în a. 1914, Hitler în a.1941, SUA în anii „războiului rece” etc.).

Chiar dacă admitem că documentul în cauză e un fals, direcţiile strategice ale politicii externe hărăzite de Petru I în el au coincis în cele mai mici amănunte cu „Weltpolitik”-ul Imperiului Rus de la Petru cel Mare pînă la Putin. Visul de aur a rămas Costantinopolul. Pentru atingerea acestui scop împăraţii Rusiei (mai puţin ruşi decît germani) urmau să cocheteze cu popoarele vecine din Balcani, promiţîndu-le marea şi sarea. Pretextul „eliberării fraţilor de credinţă şi a slavilor care gem sub jugul păgînilor turci” a rămas, de-atunci, laitmotivul nenumăratelor războaie purtate împotriva Imperiului Otoman. Înaintarea tenace, pas cu pas, spre Bosfor a cunoscut, pînă la destrămarea Imperiului Sovietic, doar două mici refluxuri: în a.1856 (pierderea Deltei Dunărene şi a sudului Basarabiei) şi în a.1918 – Unirea Basarabiei cu Regatul român. În a.1945 scopul aproape fu atins: armatele sovietice staţionau în Bulgaria – la un pas de strîmtori.

Imperiile europene, afundate în propriile lor probleme şi certuri dinastice, nu priveau Rusia ca pe un adversar serios. Apariţia Imperiului lui Petru cel Mare a fost oarecum pentru ele o surpriză. Însă eşecurile acestuia de la Narva în a.1700 şi Stănileşti în a.1711 le-au făcut să cadă iarăşi în autocontemplare. Cît priveşte principatele româneşti, şi în primul rînd Moldova, ele au ajuns la starea jalnică de monedă de schimb în confruntările dintre otomani, pe de o parte, ruşi şi austrieci, pe de alta. Turcii pierdeau război după război, iar teritoriul Moldovei se micşora ca pielea de şagrin în favoarea învingătorilor.

Primul „contact” geopolitic real al Rusiei cu lumea românească

Punctul crucial în confruntarea seculară ruso-turcă a fost războiul dintre anii 1768-1774, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi. În urma acestuia, Moldova obţinu garanţii teritoriale din partea ruşilor şi micşorarea haraciului devenit fix. Dar n-au trecut nici cîteva luni că Rusia îşi arată adevărata-i faţă: – Austria va ocupa Bucovina cu asentimentul tacit al Rusiei, iar turcii îl vor asasina pe domnitorul Ghica, fără ca Rusia să mişte măcar din deget. Singura „recompensă” a fost ţinutul Hotărnicenilor retrocedat de tătarii din Bugeacul Moldovei. Dulcea Bucovină cu Suceava şi Putna – pe un petec de pustă stearpă la o margine de ţară – un schimb „foarte echitabil” şi grăitor. Ecaterina a II-a visa la restaurarea în Balcani a Imperiului Bizantin în frunte cu un principe rus, dar partajarea Poloniei şi evenimentele revoluţionare din îndepărtata Americă (războiul de independenţă din SUA), războiul cu Suedia vecină şi Revoluţia franceză au sustras-o de la atingerea ţelului pus.

Geneza problemei basarabene

În a.1807, Principatele Dunărene au ajuns iar în vizorul politicii europene. În timpul tratativelor de la Tilzit, Napoleon I, ca răsplată pentru coparticiparea Rusiei la „blocada continentală” îndreptată împotriva Angliei, îi oferă „carte blanche” lui Alexandru I în direcţia Mării Baltice (Finlanda), Mării Caspice (Azerbaigian) şi Mării Negre (Moldova şi Muntenia). Scopul real urmărit de Bonaparte era, însă, dispersarea şi istovirea forţelor armate ruseşti, în iminenţa unei invazii. Sprijinind verbal Rusia, el îi va asista pe turci cu arme, bani şi instructori militari. Numai din această cauză Turcia a fost în stare să reziste şase ani în războiul cu ruşii.

Invazia franceză, gata să izbucnească, l-a făcut pe Alexandru I să se „mulţumească” numai cu Basarabia (şi asta datorită mituirii de către Kutuzov a dragomanului fanariot Moruzi, care era mason ca şi Kutuzov). În a.1829, conform păcii de la Adrianopol, ruşii vor mai face un pas spre Bosfor, anexînd Delta Dunării.

Imperiile europene – britanicii, francezii şi austriecii – s-au trezit, însă, văzîndu-şi interesele primejduite de ieşirea Rusiei la strîmtori. Urmă războiul Crimeii (anii 1853-1856), pierdut implacabil de imperiul Rus. Pentru prima dată el s-a retras, retrocedînd către Turcia Delta şi sudul Basarabiei către Moldova. Revanşa de la 1878 şi reanexarea Bolgradului, Chiliei şi Ismailului au marcat limita de sud a înaintării ţariste în Balcani. Este adevărat că în a.1915 Anglia şi Franţa promit Rusiei strîmtorile, dar puciul bolşevic a aruncat din nou Rusia înapoi (la Nistru).

Către această perioadă mai toate popoarele balcanice s-au debarasat de iluziile rusofile. Excepţie, poate, a făcut doar micuţul Muntenegru, care în a.1904, din solidaritate cu Rusia, declară război … Japoniei!

Românii, după rapturile teritoriale săvîrşite de Rusia (1812) sau cu concursul ei (1775) şi, mai ales, după perfida reanexare a sudului Basarabiei (1878) sînt extrem de neîncrezători faţă de politica balcanică a Rusiei. Anume pe seama românilor, şi începînd-o cu dînşii, Rusia şi-a arătat pe faţă adevăratele ei intenţii. Oricum, rusofobia a fost alimentată în spaţiul românesc de către francmasonii români care au preluat controlul politic asupra Ţărilor Române din 1859 (cu un scurt hiat între 1964 şi 1989) şi care au anticipat în politica lor profund antiortodoxă şi antirusă bolşevismul de aceeaşi origine intelectuală şi organizatorică ca şi întreaga pleiada „paşoptistă”.

Ieşirea ei la Bosfor nu era decît primul pas spre atingerea scopurilor ei geopolitice, de altfel, nu mai puţin ambiţioase ca ale oricărui alt imperiu, căci numai apele Atlanticului îi puteau garanta dezanclavizarea – Marea Neagră este închisă ca cu un dop de strîmtori, iar acestea de Arhipelagul grecesc, Mediterana – de Gibraltar, iar Baltica e închisă la fel de etanş de strîmtorile daneze şi canalul Kiel care, la rîndul lor, sînt blocate de insulele Britanice.

Arena luptelor date de colosul rus pentru îndeplinirea condiţiilor testamentului lui Petru I a fost, timp de mai bine de două secole, pămînturile româneşti. După complotul antirusesc şi anti-ortodox din octombrie 1917, bolşevicii care au proclamat dreptul naţiunilor la autodeterminare şi renunţarea la anexiuni şi contribuţii nu mai puteau să-şi arate deschis intenţiile care, în fond, au rămas aceleaşi (stăpînirile vin şi se duc, dar interesele geopolitice rămîn).

Transnistria – avanpost geopolitic al Moscovei direcţionat spre Balcani

Iată de unde se alimentează teoria poporului şi limbii „moldoveneşti”, de unde şi o autonomie specială (RASSM) pentru românii transnistreni semi-rusificaţi, semi-ucrainizaţi, de unde insistenţa de a-şi păstra bazele Armatei a XIV-a la Tiraspol şi capul de pod de la Tighina.
În numele intereselor geopolitice, Moscova a lăsat în voia soartei milioane de conaţionali ruşi în Asia Mijlocie şi Ţările Baltice (acolo rusul e „negr” – „negr-ajdanin”). Însă banda criminală de la Tiraspol, alcătuită din psihopatele Galinei Andreeva, recidiviştii deveniţi peste noapte „pricernomorskoie kazacie voisko” şi mafioţii de la „Şerif”, este apărată de baionetele defunctului general Lebed.
Transnistria a devenit un „cui al lui Pepelea”, un avanpost rusesc în zona veşnicelor sale interese. Soarta a vrut ca noi să ne aflăm în calea lor. Ştergerea treptată şi tot mai accelerată, în ultimul deceniu, a identităţii noastre spirituale, în primul rând, şi a celei etno-culturale, în al doilea rînd, ne face o pradă uşoară pentru orice lăţiri peste noi, fie din partea Rusiei sau a Ucrainei sau din partea oricăror grupări criminale sau politico-criminale de orice sorginte.

Şi totuşi cine sîntem?

Mai e aici şi paradoxala românofobie şi rusofilie a românilor basarabeni (alias moldoveni). Însă se uită că o minciună cu cît e mai gogonată şi mai des repetată, cu atît e mai credibilă (dr J. Goebbels).Timp de 50 de ani, de mii de ori ni s-a repetat că sîntem moldoveni neromâni, că neromânească ni-i limba, că ruşii ne-au eliberat, iar românii ne-au ocupat.
Or, toceşte-i unui om de un milion de ori că e bou şi la sigur că va începe să ragă. Au fost îndobitociţi într-un hal fără de hal şi alţii mai breji ca noi (nemţii – de Hitler, ruşii – de Lenin, italienii – de Mussolini etc). Prin inerţie, cu o încăpăţînare pur basarabeană, demnă de alte întrebuinţări, continuăm să cîntăm în strună Kremlinistanului şi să ne etalăm prostia şi pseudopatriotismul nostru sforăitor spre amuzamentul Moscovei.

In reitingul I.Q. rusesc moldovenii fac coadă după ciukci şi uzbeci. Locul nostru în acest „top” îl demonstrează „memorandumul Kozak”, care doar pentru un oligofren n-ar fi clar ce mesaj conţine. Kremlinul a întrecut măsura, căci nici chiar guvernarea pro-rusă de la Chişinău n-a îndrăznit să-l accepte. Urmăream la ştiri reacţia Moscovei şi mă miram: Doamne, drept cine ne au ei şi cît de mult ne desconsideră? De ce se indignează de respingerea acestui ultimatum, care prin obrăznicia şi agramaţia sa poate concura doar cu ultimatul lui Molotov din a. 1940?

Între o Uniune Europeană cosmopolită şi un Imperiu Rus în renaştere sîntem ca între Scila şi Haribda. Dar istoria pentru asta şi e istorie, ca să studiem trecutul pentru a trage învăţămintele cuvenite şi a învăţa din izbînzile, dar şi din eşecurile înaintaşilor noştri. E timpul şi noi să dăm răspunsul la întrebarea, de care depinde soarta noastră – Quo vadis, Moldovae?

Autor: Alexandru Savin, analist politic,

lector superior la catedra RI a ISPRI

Sursa; Revista Moldova Noastra, Chisinau

Podul de Flori - Romania si Moldova UNITE !!!

Podul de flori a fost "construit" la 6 mai 1990

Sa sune goarna

(Marsul Scolii Militare de Infanterie Botosani – 1918)
Sa sune iarasi goarna,
Sa sune goarna,
Sa sune goarna,
Steagul sa fâlfâie în vânt.
De–acum avem cu toti o viata noua,
Spre biruinta aceluiasi gând.

Pentr'un Român cazut,
Dusmanul
Sa sape sute de morminte.
Ostean al României mele, bis
Mergi înainte, înainte.

Când fulgera'n vazduh
Obuzul,
Si las'o dâra de lumina,
Sa sti,
Ca–i mare neputinta,
Acolo'n tabara straina.

Dar tu acolo ai
O tara,
Si leaganele tale sfinte,
Obuzul va cadea în urma, bis
Iar tu vei merge înainte.

Si dincolo de–acele
Taberi,
Ce mâine fi–vor în mormânt
Al celor ce–au furat cenusa
Caminului tau drag si sfânt.
Cu ape albastre si,
Cu holde,
Asteapta tara sa te–alinte,
Ostean al României mele, bis
Mergi înainte, înainte.

Marsul Basarabiei

Azi noapte la Prut, razboiul a'nceput,
Românii trec dincolo iara,
Sa ia înapoi prin arme si scut,
Mosia pierduta asta vara.

Refren: Mergem în câmpia Basarabilor,
Plina de grâne, plina de dor.
Si'n Bucovina cu mânastiri si brazi,
Mergem la lupta dragi camarazi.

Azi Prutul uneste pe fratii Români,
Si Nistrul al nostru e iara,
Iar Bugu–i hotar, între noi si pagâni,
Din Tisa la Bug vrem hotare.

Refren: ......

Traiasca Românul si Patria sa
Ca'n vremuri de odinioara,
Nimic nu vom da, pe veci vom jura,
Credinta în Rege si Tara.

Refren: ......

Vasile Mardare si Tatiana Stepa - Plange-l, Mama

Adevarul despre evenimentele din 7 aprilie 2009

Plânge-l, mamă, că-i român, da-i pe mână de păgân

Refuz, rezist, sunt anti-comunist!

Victimele represiunilor comuniste din regiunea Cernăuţi, Ucraina, păstrează memoria celor căzuţi

Pentru nenumărate familii de români, pe 28 iunie 1940 a început un adevărat calvar, un lung şir de suferinţe, presărat cu numeroase victime, singura lor "vină" fiind aceea că erau etnici români şi fuseseră lăsaţi de autorităţile de atunci în "teritoriile cedate", în urma ultimatumurilor guvernului sovietic din 26 şi 28 iunie 1940, ca urmare a punerii în practică a prevederilor din punctul 3 al protocolului adiţional secret din Pactul semnat de miniştrii de externe sovietic şi german la 23 august 1939, intrat în istorie sub numele de "Pactul Molotov-Ribbentrop", care a permis declanşarea, peste doar o săptămână, al celui de-al Doilea Război Mondial. Suferinţele atâtor oameni din perioada dictaturii comuniste sovietice ar fi rămas anonime dacă odată cu prăbuşirea URSS şi apariţia statelor succesoare, inclusiv a Ucrainei independente de azi, victimele de atunci şi urmaşii lor n‑ar fi avut posibilitatea de a se organiza şi a consemna pentru generaţiile care vin sensul suferinţelor şi jertfelor lor.
Desigur, au avut de suferit atunci nu doar etnici români, dar şi de alte naţionalităţi, inclusiv ucraineni, toţi cei care nu acceptau sistemul dictatorial comunist sovietic. După 1990, în regiunea Cernăuţi s‑au pus bazele primei organizaţii a celor care au fost victimele represiunilor din perioada sovietică, începută cu 28 iunie 1940. Este vorba de societatea românească "Golgota".

Societatea "Golgota"
La Cernăuţi am dialogat mai întâi cu domnul Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii "Golgota" din oraşul Cernăuţi. Ea s‑a înfiinţat pe 30 martie 1991.
Siberia

– Domnule Bivolaru, care este scopul declarat al societăţii "Golgota"?
– Ea se ocupă cu studierea tuturor jertfelor stalinismului, adică noi alcătuim liste cu victimele, făcute pe sate, mai ales a celor cu populaţie majoritar română. Aşa avem liste în raioanele Herţa, Storojineţ, Noua Suliţă, Hliboca şi oraşul Cernăuţi.
Siberia


– Câte victime aţi reuşit să identificaţi până acum?

– E greu de spus câți! Pentru că doar într-o singură noapte, de 12 spre 13 iunie 1941, au fost ridicaţi din actuala regiune Cernăuţi peste 13.000 de români. Pe baza căutărilor noastre în arhive, a mărturiilor de la oameni, în perioada stalinistă, a puterii sovietice, au avut de suferit peste 20.000 de români.

– Timpul a trecut şi mulţi dintre cei care au fost deportaţi şi au reuşit să supravieţuiască, să se întoarcă, au îmbătrânit şi au trecut în lumea drepţilor; câte dintre victime mai trăiesc?

– Au rămas foarte puţini. Astfel, în raionul Herţa mai sânt 40, în oraşul Cernăuţi 19, în Hliboca 23, alături, în raionul Storojineţ – 20, în satul Mahala mai avem vreo 10. Au rămas foarte puţini, mai sânt copii, nepoţi ai lor. În cei 17 ani de când ne‑am înfiinţat ca societate noi am publicat liste, amintiri.

– Cum colaboraţi cu autorităţile de stat ucrainene din regiune?

– Autorităţile ne ajută. Concret, cu transport, adică ne pun la dispoziţie maşini sau bilete ca să putem organiza în fiecare an câte o acţiune de comemorare în fiecare localitate; primim ceva bani ca să cumpărăm ceva cununi, lumânări, colaci şi plătim slujbe pentru memoria celor deportaţi şi ucişi.

– După 1990, cei care au avut de suferit au primit compensaţii, bani în plus la pensie, anume facilităţi, gratuităţi?

– Primesc ceva, dar suma este mizeră. Câteva grivne. Cheltuieşti mai mult pe drumuri ca să aduni hârtii. Ceva la pensie se adaugă, dar nu va pot da cifre concrete...

– Totuşi, organizaţia "Golgota" a înălţat în multe localităţi monumente în memoria victimelor...

– Da, din 1991 până acum am reuşit să ridicăm 40 de monumente în regiune, din care 4 monumente simbolice în Cernăuţi şi o placă memorială, basorelief cu chipul lui Alexandru cel Bun, care a semnat primul document în care apare numele târgului Cernăuţi, în urmă cu 600 de ani.Colaboram şi cu societatea similară a ucrainenilor, numită "Poliviazni", adică a represaților politici ucraineni. Împreună cu ei am ridicat în 1991 steagul nostru tricolor în faţa KGB, apoi în cea a Puşcăriei şi la Gară, de unde plecau deportaţii. Noi am pus steagul tricolor, ucrainenii pe al lor, galben şi albastru. Tricolorul a stat trei ceasuri în faţa KGB, după care a fost rupt, la fel şi cel ucrainean. Apoi, în faţa Puşcăriei, tricolorul a rămas trei zile, iar pe al ucrainenilor nu l-au rupt. La fel şi în faţa gării, ambele au rezistat până la lăsarea nopţii. Dar, în ultima vreme relaţiile noastre cu ei s-au răcit, pentru că la ei sânt prea mulţi naţionalişti acum.

– Din partea familiei dumneavoastră cine au fost cei persecutaţi, deportaţi?

– Din familie au fost deportate două mătuşi, surori de‑ale tatei, care nu s‑au mai întors. Doar o vară, care a murit şi ea între timp. Iar din partea mamei, fratele, care nu s‑a mai întors. Eu nu am fost deportat, pentru că eram prea mic. Dar părinţii au avut mereu necazuri cu autorităţile sovietice.

– Colaboraţi cu organizaţii similare din România?

– La început da, acum nu.

– În acest an, 2008, care au fost principalele activităţi pe care le‑aţi organizat?

– Prima noastră manifestare a fost la Fântâna Albă, acolo unde au fost împuşcaţi români de către grănicerii sovietici în 1941. Apoi, în satul Mahala, de lângă Cernăuţi este o alee unde de un an au fost aduşi unii din cei circa 300 de români împuşcaţi de grăniceri la 7 februarie 1941, în lunca Prutului, lângă Herţa. O parte dintre cadavre au fost aduse la Mahala ca oamenii să‑şi recunoască morţii şi să-i îngroape. Au rămas 37 de necunoscuţi. Noi am făcut şi pe 7 februarie o slujbă de pomenire pentru ei, acolo la Mahala. Pe 6 mai a avut loc o pomenire în satul Stăneşti, raionul Hliboca. Pentru noi, luna iunie este o lună de doliu, în memoria tuturor victimelor noastre. Pe 8 iunie la Mahala, duminica următoare pe 15 iunie la Storojineţ, pe 22 la Herţa, iar la Cernăuţi pe 20 iunie. Toate au loc la miezul zilei; o slujbă de pomenire, un praznic, pentru toţi cei represaţi.


Mărturii zguduitoare ale unor supravieţuitori ai masacrelor staliniste.
În urmă cu peste un deceniu am fost prezent la Herţa, într-o zi de duminică, 29 iunie 1997, la ceremoniile desfăşurate acolo şi în lunca Prutului pentru a comemora victimele. Mai întâi, în parcul orăşelului Herţa a fost reamplasată şi sfinţită o troiţă în memoria celor trei militari ai armatei române morţi într-un incident în timpul retragerii armatei, în urma ultimatumului sovietic. Dacă militarii respectivi, exasperaţi de retragere, au deschis focul, poate graniţa actuală ar fi avut alt amplasament! A fost atunci un moment de neuitat. Din România a venit o delegaţie militară, cu ofiţeri din trupele de grăniceri, dar şi una politică, cu subprefectul de atunci de la Botoşani, Lucian Feodorov, şi vicepreşedintele Consiliului judeţean, Gh. Ciobanu, veteranul de război originar din zona de frontieră Costache Pavăl. La ceremonialul militar, în faţa militarilor români şi ucraineni, ai omologilor de la Cernăuţi, de la Administraţie şi Rada regională, am văzut oameni lăcrimând şi spunându-mi, bătrâni impresionaţi, că au văzut, în sfârșit, ofiţeri români, salutaţi cu onor de colegii ucraineni şi omagiind împreună victimele armatei roşii sovietice. A urmat o altă ceremonie, la Herţa, în lunca Prutului, aproape de graniţă, unde din iniţiativa Societăţii "Golgota" şi a Alianţei Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina, în 1993 s-a ridicat o impresionantă cruce din piatră. Pentru memoria celor peste 400 de români ucişi în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Acolo, pe 29 iunie 1997, la locul martiriului atâtor sute de români am avut şansa să întâlnesc doi martori, doi supravieţuitori ai masacrului.


Mai întâi, iată, ce mi-a declarat atunci, pe bandă de magnetofon, Ion N Bujniţă. "În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 am plecat spre graniţă. Am pornit cu mare spaimă. Veneau prin sat (Mahala, lângă Cernăuţi) şi-i ridicau pe oameni şi-i duceau. A mers un zvon că pe tineri îi ia în armată şi apoi nu se vor mai întoarce... Şi-au venit aici copii de la 13 la 20 de ani. Ne-am pornit zicând: ori murim, ori trăim! Dar, cea mai mare parte din ei, aici au murit. Eu am scăpat. Acolo, sus, pe deal, era o mitralieră şi bătea de acolo, încoace. Noi, câțiva, pe sub malul Prutului, ne-am târât, am luat mitraliera pe la spate şi am ieşit acolo, pe deal, şi-am ajuns la români. Aceia au scăpat. Pe cei care au rămas aici i-au vânat pe toţi, ca pe iepuri, până la unul! Eu am fost primul om care a trecut în România. Şi acolo ne-am înrolat în armata română", mi-a istorisit, calm, dar vibrându-i glasul rememorând, Ion N. Bujinţă.
Un alt consătean de-al său, Ştefan I. Ruptaş, mi-a făcut alte mărturisiri cutremurătoare. Recitindu-le acum, peste ani, parcă nu-mi vine a crede că oamenii pot îndura atâtea şi să fie înţelegători şi iertători. "Am plecat de acasă de la Mahala. Am ajuns aici, pe Prut, spre dimineaţă. Atunci s-a deschis foc. A murit foarte multă lume. Băietan fiind, m-am prins de tufe şi m-am căţărat pe dâmb, pe celălalt mal, unde m-am ascuns în zăpadă. Dimineaţa, grănicerii au venit cu câinii. M-au prins acolo. M-au luat şi dus la pichet şi de acolo la Cernăuţi. Am stat acolo cinci luni; n-a ştiut nimeni de acasă de mine. Sânt viu sau nu? Deşi eram un copilandru, m-au judecat şi mi-au dat 10 ani de puşcărie. Am stat în lagăr, în Siberia, 10 ani, apoi încă 6 ani în regiunea Krasnoiarsk, lângă Urali. Abia în 1956 m-am întors să trăiesc aici. Cu mine a mai fost un frate de-al meu, care a murit aici în lunca Prutului. Pe el l-am dezgropat, apoi l-am îngropat în cimitir, în sat, la Mahala..."
Acolo, în lunca Prutului, era atunci o explozie de vegetaţie care acoperise rănile pământului şi ale oamenilor. Un alt bătrân, căruia din păcate nu i-am notat numele, mi-a povestit ce i-au spus părinţii şi lui, în acea noapte cumplită şi dimineaţă însângerată: era iarnă, pământul îngheţat, şi grănicerii sovietici nu au mai trudit să sape gropi, ci au băgat multe cadavre sub gheaţă, însoţindu-le cu sudalma: Lăsaţi-le să se ducă la România lor pe apa Prutului!

Un sat ras de pe hartă
Am aflat şi de o altă dramă, dar de data aceasta a unui întreg sat, care pur şi simplu, fiind chiar la frontiere, a fost spulberat. Da, a dispărut, dar prin voinţa vecinilor noi, sovietici. E o mărturie aflată tot de la un supravieţuitor al tragediei satului Frunza, de lângă Herţa, adică Drobota Ion a lui Panait, pe care l-am cunoscut în urmă cu un deceniu, ca locuitor al satului Lunca, Herţa (sovieticii au rebotezat până şi satul Lunca, centrul de comună, numindu-l satul Nou – Nuovoselo!).
Aşa cum am arătat, în 1940 noua frontieră a fost trasată arbitrar, intrând în componenţa URSS şi teritoriul plasei Herţa din fostul judeţ Dorohoi. S-a ajuns la situaţia în care târgul Herţa să fie luat de sovietici, iar satul limitrof cu acelaşi nume să rămână în România, unde e şi azi, sub numele de Fundu Herţei, comuna Cristineşti, judeţul Botoşani. Dar, lângă cele două a mai fost un sat, cu un nume parcă predestinat: Frunza. Dar, iată ce mi‑a mărturisit atunci bătrânul Ion Drobota: "Eu sânt născut şi am copilărit în satul Frunza. În 1940, satul a rămas în România, frontiera trecând pe lângă el. Dar, în 1944, în primăvară, când a trecut pe aici frontul şi s-au întors ruşii, aceştia au împins frontiera cu un kilometru mai încolo, din cauza boierilor de aici, familia Munteanu, de loc din Constanţa. Aveau acolo moară, păşune, oi la stână, vreo 600 de hectare de pământ. Doamna Ileana a vorbit ruseşte cu comandantul sovietic ca să mute frontiera ca să prindă ei toată moşia. Pentru că oamenii din satul Frunza, cele 38 de familii, trăiseră în România, iar avutul şi casele au rămas dincolo, n-au putut lua cu ei decât ce-au pus în căruţă. Lucrurile le-au vândut ruşii, iar casele le-au distrus. Acum, acolo, pe deal, unde a fost satul Frunza, au mai rămas doar câțiva copaci".
Cele spuse de locuitorul satului ras de pe hartă, dar şi din teren, mi-au fost confirmate de documente din arhive. Astfel, într-un raport al prefectului judeţului Dorohoi se arată că în martie 1945 sovieticii au mutat frontiera pe o lungime de peste 4 km, şi o adâncime de circa 500–600 de metri, ocupând o suprafaţă de 59 de hectare. În primăvara anului următor au efectuat o nouă mutare a frontierei, cuprinzând încă 445–500 hectare de teren. Luând astfel islazul satelor Oroftiana de Sus, Prisaca, terenurile arabile ale celor din Pilipăuţi şi părţi din pădurile satelor Frunza şi Pilipăuţi. Abia după februarie 1947, când delegaţia română a semnat la Paris Tratatul de Pace cu Naţiunile Unite, iar în 4 februarie 1948 s-a încheiat Acordul de prietenie şi colaborare cu URSS, s-a definitivat frontiera dintre cele două state vecine. Astfel, un sat, cu nume atât de frumos, Frunza, de lângă Herţa, rămâne totuşi nume pe o hartă, care ne doare, deşi sovieticii s-au străduit să nu rămână nimic din el, ca o frunză strivită de tăvălugul uriaşului de la Răsărit...

Mărturii ale unor copii
Dar, dramele oamenilor aveau să continue şi după terminarea războiului. Au urmat alte deportări, foametea şi atâtea altele. Noi martori şi mărturii, la fel de zguduitoare, am putut să consemnez.
Astfel, în 1944, după ce în primăvară trupele sovietice au "eliberat" teritoriul de nord luat după 28 iunie 1940, ca represalii, pe lângă execuţii şi deportări pentru "colaboraţionismul" românilor din zonă cu autorităţile "fasciste" române, au luat la muncă forţată copii şi adolescenţi, ca "pedeapsă" colectivă. Mătuşa Zamfira Tataru, din satul Hreaţca, de lângă Herţa, avea doar 14 ani în 1944. Pentru că era cea mai mare din cei 7 fraţi şi surori, au luat-o la muncă forţată tocmai în bazinul carbonifer Dombas, din Ucraina. Acolo "trăiam în barăci din lemn şi aveam normă la încărcat cărbune. Dacă făceai norma primeai cartelă pentru mâncare. Era un fel de apă fiartă cu o frunză de varză şi un cap de peşte sărat! Atât. Dimineaţă, în zori, mergeam la lucru, cine rămânea pe prichici era considerat mort, chiar dacă mai sufla, şi era dus la groapa comună. Aşa au trecut trei ani. Dacă evadai, şi am încercat de două ori, erai adus înapoi şi nu-ţi mai dădeau de mâncare! Totuşi, am ales să evadăm din nou. Eram trei fete din sat. Eu cea mai mică, iar cea mai mare împlinise acolo 20 de ani. Ne-am furişat toamna, pentru că paza era mai mică, iarna bătea la uşă! Mergeam numai noaptea, iar ziua întrebam unde-i cimitirul. Acolo, pe morminte dormeam ziua. Aşa nu riscam să fim date la autorităţi. Ne-am mai suit noaptea şi în trenuri. Două săptămâni am mers aşa. Când am ajuns la Noua Suliţă, era ultima greutate. Trebuia să trecem apele Prutului. Peste pod erau patrule. Ne-a văzut o bătrâna care avea şi ea pe cineva dus şi ne-a arătat un vad. Aşa am ajuns acasă. Mama nu m-a recunoscut în ce hal eram. Doar câinele..."
Soţul doamnei, acum octogenară în Herţa, Tudor Buga, a rămas atunci acasă. Doi fraţi mai mari făceau şcoala de meserii în 1940 şi au fost luaţi la evacuare în România. Trăiesc azi la Petroşani. Toader a devenit "capul familiei" pentru ceilalţi trei fraţi şi o soră. În 1946–1947 a fost marea foamete ordonată de Stalin. "Echipe veneau din casă în casă şi strângeau ultimul bob de la oameni. Norocul nostru că un unchi ne-a dat un sac de grăunţe. Le-am ascuns sub o movilă mare de bălegar. Acolo nu s-au dus să caute... scoteau şi duşumelele la case... mergeam noaptea şi luam câte un pumn de grăunţe. Mama le pisa, punea buruieni şi făcea un cir. Aşa am trecut noi foametea. Dar câți n-au murit atunci!"
După asemenea mărturii zguduitoare nu mai pot adăuga nimic.

Autor: Corneliu Filip, doctor în istorie
Sursa:
www.evenimentul.ro

Hackerii nationalisti au salvat din nou onoarea Romaniei. Romanian National Security a blocat presa din Ungaria in numele lui Avram Iancu

Atacul din ziua de duminica a afectat cel putin patru dintre cele mai importante surse de informaţie din Ungaria, printre care amintim tv2.hu (#1, #2, #3), budapesttimes.hu, magyarhirlap.hu şi echotv.hu. Site-urile sunt si acum indisponibile.
Romanian National Security
Aparam Onoarea Tarii Noastre

„V-aţi înşelat crezând că la o palmă dată istoriei şi poporului Român (15.03.2011) noi vom întoarce şi celălalt obraz. Conştiinţa naţională ne obligă să luăm măsurile morale pentru ca Eroii Neamului Român să se odihnească în continuare în linişte. I-ati inviat din somnul lor cel vesnic pentru a-i defaima, le-ati profanat mormantul prin dezinformare, si i-ati “spanzurat” crezand in falsa razbunare.
Acesta este raspunsul dat celor care au uitat ca maghiarii reprezinta o minoritate in Romania, celor care inca nu au realizat ca Mihai Eminescu este pretuit la rangul de simbol national, si celor care mai au curaj sa ne tina in propria tara prelegeri de pedeapsa si onoare cand noi inca nu ne-am vinedecat durerea sufleteasca de la pierderea unui campion: Marian Cozma. Odihneasca-se in pace.
Nu vom uita şi nu vom ierta. Puneţi-ne răbdarea la încercare!
Dumnezeu sa fie milostiv cu sufletele voastre. Asa patesc toti cei care gresesc impotriva natiunii romane“.
“…Nepricopsitii nu pot intelege
Ca nu-i Ardealul un tinut de robi,
El simte si vorbeste romaneste
si nu asteapta legi de la neghiobi”
A doua scrisoare catre Avram Iancu
Adrian Paunescu
Aceasta este mesajul postat de gruparea Romanian National Security pe site-urile publicaţiilor maghiare.

“O organizaţie de hackeri români ce au luat în mâini legea şi pedepsesc statele străine” este deviza celor de la Romanian National Security, care au accesat şi modificat paginile principalelor site-urilor ungureşti, aşa cum au procedat şi cu alte ocazii (vezi mai jos, in baza articolului).

World IT.info: La aproape un an de la ultimile lovituri date de organizaţia Romanian National Security, gruparea a ieşit la iveală, de nicăieri. Pentru cei care au pierdut evenimentele de anul trecut, RNS este o organizaţie de hackeri români ce au luat în mâini legea şi “pedepsesc” statele străine, în special presa online şi televiziunea, accesând şi modificând paginile principale ale acestora în mod neautorizat. Anul trecut a fost un val de atacuri venit din partea grupării îndreptat către state precum UK, Italia, Franţa ce au publicat în media articole şi înregistrări în care românii erau confundaţi cu ţiganii într-un mod josnic.

După acele raiduri, gruparea a intrat în anonimat şi nici până astăzi nu sunt cunoscute informaţii concrete despre băieţii care organizează aceste raiduri. Unii susţin că grupul nu ar fi nici măcar român, deşi mesajele nu prea confirmă acest lucru.

De ce Ungaria?

În urmă cu câteva zile, extremiştii maghiari din Plutonul Secuiesc, organizaţie extremistă afiliată Gărzii Maghiare – respectiv functionarul public Csibi Barna si inca un acolit – , au organizat, la Miercurea Ciuc, cu ocazia Zilei maghiarilor, o manifestaţie publică în care l-au “spânzurat” pe Avram Iancu, liderul moţilor care au luptat în 1848-1949 cu trupele maghiare conduse de Kossuth Lajos.

Analiza atacului

Evenimentul a dat naştere unui val de proteste, care a atins şi gruparea RNS ce la doar 5 zile de la eveniment loveşte puternic Ungaria. Mesajul publicat de aceştia fac referire directă la evenimentul de pe 15.03.2011. Atacul din această dimineaţă a afectat patru dintre cele mai importante surse de informaţie din Ungaria, printre care amintim tv2.hu (#1, #2, #3), budapesttimes.hu, magyarhirlap.hu (site-ul este indisponibil deja) şi echotv.hu. Toate aceste website-uri au avut afectate pagina principală sau o parte din subdomenii. Structura paginii este asemănătoare cu cea folosită în atacurile de anul trecut ce ne poate duce cu gândul la aceeaşi grupare, dar acest lucru nu îl garantează nici ei, şi nici nimeni altcineva momentan. Motivul ce este invocat de mesajul deţinut de site-urile presei şi televiziunii din Ungaria confirmă faptul că ei doar doresc să atragă atenţia asupra faptului că istoria României nu poate fi alterată şi umilită de o minoritate, cum sunt ungurii.

Notă WII : Materialul prezentat reprezintă doar relatarea evenimentului, worldit.info nu a incurajat şi nu incurajează astfel de demersuri. Alte detalii de la WII despre RNS

Nota Roncea.ro: Dimpotriva, eu unul ii incurajez pe baietii de la RNS sa-i arda pe toti bozgorii din lume!

Sursa: Roncea.ro

Limba noastră

Limba noastra-i o comoara
În adâncuri înfundata
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
Limba noastra-i foc ce arde
Într-un neam, ce fara veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastra-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zari albastre.

Limba noastra-i graiul pâinii,
Când de vânt se misca vara;
In rostirea ei batrânii
Cu sudori sfintit-au tara.
Limba noastra-i frunza verde,
Zbuciumul din codrii vesnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfesnici.
Nu veti plânge-atunci amarnic,
Ca vi-i limba prea saraca,
Si-ti vedea, cât îi de darnic
Graiul tarii noastre draga.

Limba noastra-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Si citindu-le ‘nsirate, –
Te-nfiori adânc si tremuri.
Limba noastra îi aleasa
Sa ridice slava-n ceruri,
Sa ne spiue-n hram si-acasa
Vesnicele adevaruri.
Limba noastra-i limba sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng si care o cânta
Pe la vatra lor taranii.

Înviati-va dar graiul,
Ruginit de multa vreme,
Stergeti slinul, mucegaiul
Al uitarii ‘n care geme.
Strângeti piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Si-ti avea în revarsare
Un potop nou de cuvinte.
Rasari-va o comoara
În adâncuri înfundata,
Un sirag de piatra rara
Pe mosie revarsata.
de Alexei Mateevici

Pe-al nostru Steag

Pe–al nostru steag e scris: Unire!
Unire'n cuget si'n simtiri
Si sub mareata lui umbrire,
Vom înfrunta orice loviri.

Acela'n lupta grea se teme,
Ce însusi e ratacitor,
Iar noi uniti în orice vreme,
Vom fi, vom fi, învingatori.

Am înarmat a noastra mâna
Ca sa pazim un scump pamânt.
Dreptatea e a lui stapâna,
Iar Domnu–i adevarul sfânt.

Si'n cartea vesniciei scrie,
Ca tari si neamuri vor pieri,
Iar scumpa noastra Românie,
Etern, etern va înflori.

Trei culori

Straine pofte ne-au rapit
Cand via dulce, cand ogorul,
Dar nimeni nu a izbutit
Din piept sa smulga Tricolorul.
Fusese vremea mult prea crunta,
Si-atat ne-a ars de dansul dorul,
Ca azi ne strangem si la nunta
Si la botez cu Tricolorul.


Trei culori si-o singura iubire
Romaneasca,
Trei culori si-o singura vorbire
Romaneasca!
Trei culori si-o singura credinta
Romaneasca,
Trei culori si-o singura fiinta
Romaneasca!

de Grigore Vieru

Istoria Romaniei supara Moscova?

Periodic, Moscova se îngrijorează cu privire la istoria românilor. Mai precis, la modul în care istoria românilor este prezentată. Agenţii guvernamentali şi neguvernamentali ai Moscovei se dedau la o seamă de acrobaţii logice pentru a demonstra diverse variante ale unor teze care nu trebuie modificate sub nicio formă, indiferent de regimul de guvernare din imperiul rus.
Fiecare dintre aceste teze referitoare la istoria românilor are corespondenţe în istoria ruşilor şi ar fi bine să examinăm împreună aceste corespondenţe.
Una din tezele fundamentale ale trâmbiţaşilor Moscovei este că România nu a existat ca stat înainte de 1881, atunci când a fost proclamat Regatul României de către regele Carol I. Aşa este, nimeni nu neagă acest adevăr istoric. Înainte de 1881, statul românilor (sau când au fost mai multe, statele românilor) au avut alte denumiri: Moldova, Valahia, Principatele Unite etc.
Teza are valoare pentru următoarea acrobaţie logică: dacă România nu a existat înainte de 1881, atunci Basarabia nu avea cum să aparţină României. Ar fi interesant de urmărit rezultatul unui raţionament logic asemănător aplicat cu stricteţe în cazul istoriei ruşilor. Până în 1721 nu a existat Rusia, ci Marele Ducat al Moscovei şi mai apoi Ţaratul Moscovei. După 1721 a apărut Imperiul Rus, apoi lumea s-a bucurat de Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste.
Dacă extindem raţionamentul de mai sus la toate perioadele istorice şi toate teritoriile intrate sub stăpânirea Moscovei, s-ar putea să ajungem la concluzii interesante. Cum ar fi că teritoriile Hanatului Siberiei sau ale Hanatului de Kazan nu au cum să aparţină Rusiei, pentru că pe vremea aceea nu exista Rusia. De fapt, nu a existat niciodată „Rusia” – au existat state cu orice alte denumiri. Nici în ziua de azi nu există Rusia, există Federaţia Rusă. Cum ar putea Basarabia să fie rusească?
Altă teză fundamentală de la Moscova: România a fost aliată cu Germania nazistă. Aici avem o mică problemă arhivistică: nu există niciun tratat de alianţă între România şi Germania nazistă – nici nu a existat vreodată. Hitler nu avea niciun interes să semneze vreo hârtie cu Ion Antonescu, a preferat să-l joace pe degete cu promisiunea Transilvaniei de Nord.
În schimb, avem un adevărat tratat de alianţă între Germania nazistă şi Uniunea Sovietică, în care se prevede şi modul în care urma să fie împărţită prada. Apoi avem şi punerea în practică a acestui tratat – cu invadarea Poloniei de către nazişti şi sovietici şi împărţirea ei conform înţelegerii anterioare.
Avem şi protocoale de colaborare ale serviciilor secrete germane şi sovietice, dovezi ale conferinţelor unde stăteau la aceeaşi masă ghestapoviştii şi NKVD-iştii (ce bine trebuie să se fi înţeles…)
Mai există o a treia teză favorită Moscovei: ruşii au eliberat popoarele balcanice de sub jugul turcesc. Doar că România a participat direct la războiul din 1877 – există la Bucureşti telegrama prin care marele duce Nicolae cerea sprijinul imediat al armatei române în campania din Bulgaria unde era cât pe ce să fie înfrânt de turci. Nici nu este de mirare că prin 1945 experţii sovietici căutau cu îndârjire în arhivele de la Bucureşti această telegramă care trebuia să dispară pentru conformitatea tezei de mai sus.
Oamenii Moscovei sunt vocali pe temele de istorie a românilor cu raţionamente care dacă sunt aplicate istoriei ruşilor dau rezultate surprinzătoare. Ar trebui mai întâi să îşi verifice tezele cu propria istorie, înainte de a le lansa pe piaţă.
Autor: GEORGE DAMIAN

Brigada de asalt - Tricolorul Romanesc