Ei, VLAHII, au fost daci si dacii suntem noi

de dr. Napoleon Sãvescu

Dacia : ultima ţară din Europa cucerită de romani și prima pe care au părăsit-o
Este dificil, azi, să facem ceea ce trebuia să fie făcut de istoricii noștri, respectiv să analizăm acest
fenomen de supravieţuire a poporului nostru din afara graniţelor arbitrar stabilite de politicieni.
Deci, să începem cu felul în care fost populat spaţiul Carpato- Danubian-Pontic. Populaţia matcă
a acestui spaţiu, carpatodunărenii, o dată cu sosirea triburilor helenice : aheii, dorienii, eolienii și ionienii este numită de aceștia Pelasgi, oameni ai locului, băștinași. Triburile helenice sosesc
în Europa între anii 1800-1400 î.Hr. Ele vor popula, la început, partea sudică a Peninsulei Balcanice, împingând spre nord pe băștinașii carpato-dunărenipontici. Treptat, aria de invazie a triburilor helenice se îndreaptă spre Asia Mică, reușind s-o cucerească de la noi (vezi războiul Troian).
Insulele Mării Tracice vor fi și ele treptat invadate de eleni, astfel că în anul 500 î.Hr. Temistocle se mândrește că a reușit să cucerească și ultimul bastion insular al pelasgilor, Lemnos. De aici și până la schimbarea numelui Mării Tracice în Marea Egee nu a mai fost necesar nici un mare pas. S-a făcut și gata. Apariţia perșilor în spaţiul Carpato-Dunărean–Pontic, a unor armate uriașe, de 1.200.000-700.000 de ostași, care trec peste greci, dar sunt oprite, la nord de Dunăre, de ceea ce a mai rămas din marele imperiu Pelasg, de geto-daci, nu va schimba prea mult răspândirea populaţiei locale. În sfârșit, începe să se contureze apariţia unei noi puteri în Europa preistorică, romanii.
Aceștia se vor extinde treptat, reușind să cucerească mare parte din Europa și nu numai. Spaţiul
sud-european este dominat de popoare de limbă “latină” rezultate nu din romanizare, ci din originea lor comună pelasgă. Astfel, concluzia eminentului istoric Alexandru Badea ne vine în ajutor: ”Între română și latină asemănarea este un fenomen de convergenţă și nu de filiaţie”(Începuturi românești, p.174, Ed. Enciclopedică, Buc., 2000).
Ultima ţară în Europa cucerită de romani și prima pe care ei au fost forţaţi să o părăsească a fost
Dacia; teritoriu cucerit de ei : 14% pentru o perioadă istorică nesemnificativă, 165 de ani. Tot
teritoriul Daciei, ocupat și neocupat de romani a învăţat însă limba latină, uitând complet limba
dacă! Cel puţin, așa ne învaţă onorabilii noștri istorici.

Record mondial la învăţarea latinei

Insula Malta a fost cucerită în totalitate, pentru 1.088 de ani (218 î.Hr.-870 î.Hr), dar populaţia
locală nu a fost “romanizată”!
Elada, Grecia, cucerită pentru o perioadă de 641 de ani( 146 î.Hr.-395 î.Hr.) nu a fost romanizată nici ea! Să fie grecii mai grei de cap decât noi ?
Egiptul a fost sub romani 425 de ani ( 30 î.Hr.-395 d.Hr.), dar nu s-a remarcat printr-o abilitate deosebită în învăţarea limbilor străine, așa cum am dovedit-o noi dacii.
Evreii, în cei 325 de ani ( 70 d.Hr.-395 d.Hr.) cât i-au avut “musafiri” pe romani, nu au reușit să le înveţe nici măcar limba.
Britanicii, în mai mult de 400 de ani s-au dovedit la fel de incapabili în a învăţa o limbă străină.
Trebuie să recunoaștem că, din punctul acesta de vedere, noi
am fost cei mai inteligenţi, cel puţin în antichitate; în 165 de ani , fără ca romanii să ocupe 86% din teritoriul Daciei, toţi dacii au învăţat latina la perfecţie, renunţând “cu demnitate” să-și
mai folosească limba lor… barbară.
Așa am putut noi să devenim, demni urmași ai Romei. Acest “adevăr” îl învăţăm în școli, licee,
universităţi.

Unde sunt românii?

Culmea este că romanii, la ei acasă, în Peninsula Italică, nu au reușit performanţele noastre, ei
nereușind să creeze o limbă unitară, acolo existând și azi peste 1.500 de dialecte.
Sosirea popoarelor slave, în secolul VI d.Hr., la sud de Dunăre, ne vor separa, dispersându-ne în marea lor masă. Ne vor numi Vlahi, Olahi etc. Rumânii, locuitori ai vechii provincii Dacia romana, care cuprindea Oltenia de azi și o parte a Transilvaniei, nu se deosebesc cu nimic de ceilalţi din teritoriile române neocupate de romani.
Nu este nimic neobișnuit să vedem supravieţuind populaţii care-și păstrează caracterele
imprimate de niște cuceritori , dar în cazul nostru, este “special” faptul că acestea s-au răspândit
și în zonele necălcate de soldaţii romani (mă refer la limbă). Dacă vom considera că limba vorbită de locuitorii provinciei Dacia nu este de provenienţă romană, atunci are sens ca această limbă să fie aceeași în toată Dacia ocupată de romani ( 14 %) cât și neocupată (86%).
Pe de altă parte, aceeași limbă se vorbește și la sudul Dunării, cam în toată peninsula Balcanică,
de către strămoșii noștri uitaţi și neglijaţi, abandonaţi și nedoriţi de fraţii lor nord-dunăreni.
Noi știm că România de astăzi are graniţele înconjurate de români, dar asta nu înseamnă nimic pentru cei ce ar trebui să se întrebe:... de ce? În 1977, în plină epocă comunistă, recensământul arăta numărul de români trăind în România: 19.003.511, în Moldova așa zisă sovietică: 2.525.687 iar în Yugoslavia, Bulgaria și Ungaria: 1.200.000.

Fraţi rupţi de patria mamă

Astăzi, datorită manipulaţiei continue a adevărului de către politicienii ţărilor respective, numărul românilor scade fulgerător în ţările sud-dunărene. Să fi dispărut ei peste noapte? Au
migrat , așa cu toţii, în… America? Și totuși, chiar dacă au dispărut din statisticile oficiale,
limba lor continuă să se vorbească în sudul Dunării. Întrebarea noastră este: cine sunt acești “noi” vorbitori, suddunăreni, de dialect rumân? În Grecia, în special în Munţii Pindului, în Tesalia și Epir, ei sunt frecvent numiţi Macedo-Rumâni, dar care își spun Ar(u)mâni, Rumâni sau Râmân , iar Grecii îi numesc Kuţo-Vlahi, Vlahi șchiopi, sau simplu Vlahos/ Vloha; acest ultim nume fiind folosit ca un adjectiv dispreţuitor, pentru o persoană de proastă calitate. Grecii nici nu vor să audă de existenţa lor ca minoritate. Școlile de predare în limba română au fost interzise, bisericile ortodoxe de limbă română desfiinţate, vlahii sunt umiliţi și învăţaţi să le fie rușine de originea vlahă pe care o au. Grecii îi pun imediat în închisori pe cei care îndrăznesc să se considere altceva decât greci. Nici gând de dreptul minorităţilor din cadrul Uniunii Europene. Strasbourgul nu are nici un cuvânt de spus.
Totul merge pe același șablon: “noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei”. Albanezii ne numesc
Remer sau Ciobani. În Bulgaria suntem cunoscuţi sub numele de Beli-Vlachs, Vlahi Albi. Sârbii ne
știu sub numele de Vlahi, pe cei ce trăim de-alungul râului Timoc, sau de Cinci, râzând de dificultatea noastră de a pronunţa “ci”.
Dintre grupurile menţionate până acum, se pare că doar Arumânii au și o limbă scrisă, dacă nu luăm în consideraţie inelul cu inscripţii găsit în anul 1912 la Ezerova-Bulgaria de azi-vechi de
2.500-3.000 de ani sau tăbliţele cu inscripţii de la: Strachina Gradesniţa - Bulgaria și de la
Kosovska Nitrovita - Iugoslavia, vechi de peste 5.000 de ani.
Un alt grup, pe cale de dispariţie, de Vlaho-Rumâni, din peninsula Balcanică, este cel Megleno-Rumanian. Acest nume derivă de la Moglena, regiune a Macedoniei, unde acest grup de vlahi trăiesc pe braţul drept al râului Vardar. Ei se prezintă drept Vlași. Nu știm exact numărul lor,
deoarece statisticile nici nu-i menţionează. O parte dintre ei au trecut la religia musulmană și după primul război mondial mulţi au trebuit să “se mute” în Asia Mică, politica spunându-și din nou cuvântul.
Un alt grup de Vlaho-Rumâni sunt și Istro-rumânii. Ei trăiesc în peninsula Istria din Croaţia de azi. Statisticile din 1846 estimau numărul lor la circa 6.000 de locuitori. În 1971 sunt înregistraţi doar 1.200. Ei se numesc Vlaș. Înainte se numeau Rumeri sau Rumări.
La nord de Zejania ei poartă numele de “Cici” iar croaţii și italienii îi numesc pe Istro-rumâni:
”Ciribiri”. Azi aproape toţi vorbesc limba croată, propria lor limbă neavând legalitate nici măcar în zona pe care o locuiesc.
Politic, “asimilaţia” lor este aproape completă. Au mai existat un grup valah pe coasta Dalmaţiei,
Dalmato-rumânii, dar ei au dispărut în masa populaţiei slave cuceritoare. În anul 1066 Vlahii din Tesalia-Grecia de azi se răscoală, căutându-și independenţa naţională, avându-l în frunte pe Niculușă, centrul mișcării fiind localitatea Larissa.
În timpul celui de al II-lea război mondial, Hitler dorind să-i cucerească pe greci, își aduce aminte de Arumâni și le promite independenţa naţională dacă-l ajută în luptă. Când ești disperat, când nimeni nu te aude, te agăţi de orice.
Problema Rumânilor-Vlahi poate fi asemuită cu aceea a Româno-Moldovenilor. Este un paralelism care ar trebui să ne facă să simţim ce simt acești fraţi rupţi de patria mamă. Nu am să înţeleg niciodată de ce romanii nu au avut curajul să schimbe numele sfânt al Daciei dar au făcut-o alţii! În mentalităţile vechi, staliniste, s-a căutat să se arate clar deosebirile dintre noi, românii “adevăraţi” și ceilalţi, ajungându-se până acolo încât să se menţioneze chiar deosebiri de limbă între moldoveni
și români…
Pe când, domnilor, vom avea și un dicţionar românomoldovean?

Un popor care nu există, face istorie

Unii oameni, în necunoștinţă de cauză, dar și mulţi în cunoștinţă de cauză, consideră că vlahii sunt
orice, numai români nu. Ei uită că a existat o ţară a Vlahilor care se numea Vlahia. Locuitorii acesteia, în anul 1330, 10-13 noiembrie, avându-l domnitor pe Basarab cel Mare, fiul lui Tugomir (banul Severinului) îi învingea, rău de tot, pe ungurii care îl aveau în fruntea lor pe Carol Robert DeAnjou. Timp de patru zile, de sâmbătă și până marţi, au căzut “bravii” cotropitori unguri; cădeau fără alegere, tineri și bătrâni,principi și înalţi demnitari ai statului ungar, sub braţele înarmate ale luptătorilor Vlahi. A căzut episcopul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, vicecancelarul regelui, prepozitul episcopiei din Poșoga, Mihai, cât și prepozitul episcopiei din Alba Iulia, Nicolae. Li s-au bătut cuie de lemn în cap, de către vlahii învingători, lui Andrei, preotului catolic din Saroș, cât și lui Petru, călugăr din ordinul predicatorilor, ca să le intre bine în cap că pe teritoriul valah catolicismul nu era bine venit. Regele Carol Robert abia a putut scăpa cu viaţă, pierzându-și și sigiliul.
Cum am fi putut să-i batem pe unguri așa de rău dacă, după unii istorici, nu existam ca popor!

Istoria vlahilor - o istorie cu sânge

Ca lucrurile să se încurce și mai mult, câţiva ani mai târziu , în 1369 Vlad I Basarab îl va învinge
chiar și mai rău pe Ludovic al Ungariei, fiul lui Carol Robert, venit și el cu dorinţe de expansiune
și răzbunare. Același domn Valah a mai purtat războaie fericite contra turcilor și bulgarilor; în 1368, el a înaintat victorios pănă la Târnova, iar în anul 1369 cucerește Vidinul, alungând garnizoana ungurească de acolo (vezi Documente Hurmuzaki, p. 154). În acele timpuri, teritoriul administrativ al cetăţii Vidinului cuprindea aproape jumătate din Bulgaria (Dobrogea nefăcând, atunci, parte din Bulgaria). Fratele lui Vlad, Radu, era guvernatorul Severinului.
Dorinţa lui Ludovic de Anjou de a extinde catolicismul de la Marea Sardiniei până la Marea Neagră și să domnească peste Italia, Ungaria, Polonia, Litvania,Moldova, Ţara Vlahilor și întreaga Peninsulă Balcanică nu s-a împlinit. El a primit ajutor de la Papa Clement VI-lea. Dar ”războiul cel sfânt” asupra schismaticilor, necatolicilor, pregătit 13 ani de Ludovic, pentru care făcuse și jurământ la mormântul regelui Ladislau cel sfânt, îl va pierde în faţa vlahilor.
Dionisie Fotino, fost secretar la Vodă Caragea, a scris despre această victorie în Istoria Daciei,
publicată în anii 1818-1819. Cu numai 7 ani înainte, în 1362, sultanul Aumrad I cucerește partea cea mai mare din provincia “Romania”( din sudul Bulgariei), de la Helespont și până în Balcani,
și mută reședinţa imperiului Otoman la Adrianopol.
Degeaba i-au adus regii unguri, Andrei al II-lea în 1211 pe Cavalerii Teutoni în Ţara Bârsei; degeaba Bela al IV-lea i-a adus pe Cavalerii Ioaniţi în 1247 în Banat. Nimic și nimeni nu a putut și nu va putea să ne alunge din ţara noastră.
Lui Vlad Basarab îi urmează la tronul Valahiei Dan al II-lea, de care se plângea Sigismund rege
al Ungariei. Din puţinele cuvinte ale regelui, cuprinse în această diplomă(“A Szorenyi Bansag”, vol.III, p.10, anul 1390), și anume că “armata lui Dan a fost puternică”, aflăm că domnitorul Dan al II-lea, a pătruns cu armata în Banat, a bătut trupele ungurești de aici și și-a reluat stăpânirea nu numai asupra Severinului, dar și a districtului Mihadiei.
Anii trec, dar… lumea nu se schimbă. La numai câţiva ani, la conducerea ţării Vlahilor sosește Ion Mircea cel Mare (numit de unii cel Bătrân). Acesta, în 1392, îl învinge, la Pazata, pe regele Ungariei, Sigismund iar, 6 ani mai târziu, în 1398 pe sultanul Baiazet, Fulgerul, la Rovine.
Nu am să înţeleg niciodată de ce istoricilor noștri le este parcă rușine să folosească numele de
Valahia, Ţara Vlahilor, domnitorul Vlahilor, folosind însă incorect termenul de Ţara Românească.
Aceasta nu a existat atunci și nu poate fi găsită, menţionată astfel, în nici un document al vremurilor respective. De ce să ne înșelăm pe noi, de ce să-i înșelăm pe alţii? Pe atunci a existat o Românie, la sudul Bulgariei, așa cum am menţionat mai sus și atât.
Dar să ne întoarcem la anul 1392, anul când regele Ungariei, Sigismund, își propune să realizeze
planurile fantastice ale lui Carol Robert și Ludovic cel Mare, anume să cucerească Ţara Vlahilor. După ce a strâns o armată puternică, atât din Ungaria cât și din Germania, Sigismund pătrunde în Ţara Vlahilor. Dar aceștia, folosind aceleași tactici de luptă învăţate de la geto-daci, îi lasă să pătrundă pe teritoriul Valahiei, să cutreiere și să devasteze în lung și în lat tot ce doresc, în timp ce ei se retrag în munţi. Sigismund, ajungând la fortăreaţa de la Turnu ( numită de ei Nicopolul cel Mic), o cuceresc. Întorcându-se acasă, fericiţi că au repurtat astfel de victorii, trecând prin munţii, numiţi de popor Pazata, drumul le-a fost închis de o mulţime de arbori tăiaţi și au fost atacaţi de vlahi, care îl aveau în fruntea lor pe Ion Mircea cel Mare. Soarta lor nu s-a deosebit cu nimic de a armatei lui Carol Robert de Anjou. Acestea sunt cele trei mari expediţii ale regatului Ungariei îndreptate împotriva Ţării Vlahilor. Rezultatul acestora: un mare dezastru… pentru unguri.

Spre aducere aminte

Dar să nu-l uităm pe sultanul Baiazet, supranumit și Fulgerul. Acesta, după ce cucerise Bulgaria,
Macedonia, România și Tesalia ( 1391-1393), după ce îl silise pe împăratul Constantinopolului
să-i plătească tribut, pleacă în 1398 spre ţara codrilor, Ţara Vlahilor, în fruntea unei armate
formidabile, ca să ne supună. El, nu cred că a studiat cu atenţie istoria acestui popor Carpato-
Dunărean-Pontic. Și, ca să vă aduc dumneavoastră aminte de aceasta, vă voi spune în căteva cuvinte aceste pagini de istorie glorioasă a strămoșilor noștri.
Pe vremea când Roma era o mică adunătură de câteva sătuleţe, strămoșii noștri, geto-dacii se luptau cu marile imperii ale lumii și….le învingeau. Iordanes ne vorbește de sosirea pe teritoriul nostru (în anul 529 î.d.Hr.) lui Cyrus cel Mare, rege persan, stăpân al unui vast imperiu, întins de la Marea Mediterana și până la Indus. Forţa lui militară, adevărată mașină de război, concepută pentru a zdrobi orice încercare de rezistenţă, cedează în faţa vechiului popor carpato-dunărean-pontic, iar Cyrus cel Mare moare într-o luptă cu messageţii. Cincisprezece ani mai târziu, în 514 î.d.Hr., vrând să spele rușinea suferită de înaintașul său, în fruntea a 700.000 de soldaţi, construind un pod de vase din Calcedon și până în Bizanţ, sosește regele persan Darius, fiul lui Histaspe. El dorea să-i vadă, mai de aproape, pe acei geţi “care se credeau nemuritori” și… a avut ocazia. La început, Darius a cerut în căsătorie pe fiica lui Antirus, regele geţilor. Dispreţuind înrudirea, geţii l-au refuzat. Înfuriat, Darius construiește un alt pod, de astă dată peste Dunăre, pătrunzând pe teritoriul nostru, dar… norocul nu-i surâde. A fost învins la Tapae și fuge, în grabă mare, fără să se mai oprească în Moesia. Visul lui cel mare i-a fost spulberat de Regele get Antirus (vezi Iordanes, pag.24, Fundaţia Gândirea, București, 2001).
După moartea lui, fiul său, Xerxes, voind să răzbune insulta tatălui său (ne spune același Iordanes, vezi pag.25), pornește împotriva noastră cu o armată de 1.000.000: 700.000 ostași, 300.000 auxiliari, precum și cu 1.200 de corăbii rostrate și 3.000 de vase de transport.
Ce spuneţi domnilor cititori?... Asemenea forţă armată ridicată împotriva unui popor neînsemnat, care a trebuit să-i aștepte încă 650 de ani pe romani, ca aceștia să devină și ei un imperiu, să ne cucerească, să ne “însămânţeze”, cum le place istoricilor noștri să spună.
Dar să vedem ce face “Fulgerul” în Ţara Vlahilor, în acel an 1398. După trecerea Dunării, pe
un pod de vase, armata turcă începe să devasteze tot ce îi ieșea în cale. Ion Mircea cel Mare îl
urmărește prin codrii de stejari și, ori de câte ori avea ocazia, îl ataca prin surprindere. Nici gând de luptă în câmp deschis, așa cum visase Baiazet. Sultanul hotărește să se întoarcă “acasă”. Când
ajunge cu armata sa în locurile mlăștinoase numite Rovine (judeţul Ialomiţa de azi), vlahii îl
atacă și îl obligă pe măreţul Baiazet să facă ce au făcut și înaintașii lui unguri, adică să fugă lăsându-și oastea în voia lui Alah și a vlahilor.
Ion Mircea cel Mare continuă să-i urmărească pe turci iar la Dunăre începe o altă luptă, turcii
fugind peste aceasta, noaptea, fără nici un pod de vase. Urmărirea continuă și la sudul Dunării, regatul Ţării Vlahilor întinzându-se până la Adrianopol și nu numai.

Marea Ţară a Vlahilor

În timpul domniei lui Ion Mircea cel Mare, Ţara Vlahilor cuprindea la apus întreg Banatul
Severinului până la Caransebeș (Timiș); la nord ducatul Almașului și al Făgărașului; la sud întreaga Dunăre, teritoriul Dobrogei până la Varna, cetatea și districtul Silistrei, întreaga latură
meridională a Dunării până la hotarele turcești; la răsărit, partea de sud a Moldovei până la Bacău și Bârlad, Basarabia meridională, iar dincolo de Nistru, toate ţinuturile de lângă Marea Neagră împreună cu peninsula Crimeei până la strâmtoarea Mării de Azov.
Despre stăpânirea Goţiei, Crimeei, de către vlahi aflăm din Canale, III, p.346, când, în anul
1474, sultanul turc Mahomed II a trimis o flotă sub comanda vizirului Ahmed, ca să bombardeze și să cucerească portul și cetatea Caffa (Theodosia) de lângă strâmtoarea Mării de Azov. În luptele date atunci, aflăm că în cetate erau 300 de ostași vlahi, că s-au dat cinci bătălii fără a se putea cuceri cetatea.
De la Dimitrie Cantemir, din Chronicul său aflăm că nowezii (genovezii) împreună cu românii
și cu bastarnii (bugegenii/basarabenii) au ridicat cetăţile Mangopul, Cherchel ( Bosforul
vechi), Crâmul ( capitala Crimului), Caffa, Ociacoful (lângă gurile râului Bug).
Pe una din monedele bătute pe vremea lui Ion Mircea cel Mare, pe una din feţe, avem figura
domnitorului stând în picioare, având în mâna dreaptă o lance iar în stânga globul cu crucea; pe
revers avem un scut, cu însemnele Ungariei (patru grinzi transversale) și ale Slavoniei (o stea cu
cinci raze), înclinat. Deasupra, un coif militar pe care stă Corbul Pelasgic, de pe emblema Valahiei.
Vă puteţi întreba ce înţeles putea să aibe acel scut răsturnat cu marca Ungariei și a Slavoniei pe
el. El reprezintă expresia figurată a numelui de domnitor al Unguro- Valahiei.

Vlahii au existat și există

Din timpuri imemoriale (ne spune Nicolaie Densușianu, în Istoria militară a poporului român, p. 197, Ed. Vestala, Buc., 2002), partea de răsărit a Slavoniei, și îndeosebi comitatele Poșega și Sirmiu, purtau numele de Valahia Mică (“Die kleine Walachey”, Engel, Gesch. Von Croatien, Dalmatien und Salvonien, p. 256 ). Mai amintesc că Valahia Mare se mai numea și Valahia Albă în timp ce Moldovei i se mai spunea Valahia Neagră. Această parte a Slavoniei se află într-o continuitate geografică cu Banatul Severinului și, prin acesta, cu Valahia Mare (Ţara Muntenească de mai târziu).
Papa Clement al VI-lea amintește în anul 1345 de Olachi din părţile Sirmiului sau ale Valahiei
Mici.
De la Hașdeu, din Istoria limbii române, p. 26., aflăm despre bizantinul Kekaumenos care în a doua jumătate a secolului XI-lea a scris un tratat de artă militară, Strategicon, în care spune: ”Să știţi de la mine că ei, vlahii, sunt așa numiţii daci și besi. De întâi, ei locuiseră în vecinătatea Dunării și a râului Sau, numit astăzi Sava, unde locuiesc acuma sârbii”. Strămutarea (făcută de către împăratul Iustinian cel Mare - 527-565 d.Hr.) mai multor familii de Vlahi norddunăreni
la Mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai, a stârnit numeroase întrebări și controversate discuţii.
Un lucru însă este cert, anume existenţa acestor vlahi și a urmașilor în această regiune.
Această strămutare a vlahilor se pare că nu a fost întâmplătoare, în Sinai existând o mulţime de
călugări traci, slujba oficiindu-se în limba “besică”. Această limbă tracică, besica, a continuat să se
vorbească și în secolul al VII-lea d.Hr., fiind a patra limbă oficială de cult alături de latină, greacă și siriacă. Tot în limba besică se oficia slujba la Mormântul Domnului din Ierusalim și în secolul al VII-lea d.Hr.( vezi Ieromonah I. Bălan, Vetre de sihăstrie românească, p.372, Ed.I.B.M.B.O.R., Buc., 1982).
De o importanţă deosebită considerăm că este și descoperirea faimoaselor manuscrise de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina, 1978, manuscrise datând din secolele IV-X d.Hr., care demonstrează că limba besică era nu numai o limbă de cult, dar și una de creaţie literară. Din secolul al V-lea d.Hr., avem la Constantinopol biserica Vlacherna, unde se pare că a fost înmormântat împăratul Leon I (Thrax), 18 ianuarie 474 d.Hr. Termenul Valcherne (ne spune A.Pele în “Vidul demografic și matematica”, p.86, Ed.Abaddaba, Oradea, 1998) este compus din Vlach + elementul grecesc erne, având înţelesul de “urmași ai vlahilor”.
Între coasta Dalmată, Drava și Morava au existat Morlacii sau Mauro-Vlahii (Vlahii negri). Ei au
fost înghiţiţi de marea masă a migratorilor slavi. Numele lor provenea de la căciulile negre pe
care le purtau pe cap.
Cuvântul BALCAN, este considerat de același A.Pela (p.151) un derivat din tema BLAC (Blah sau Balh) + sufixul – an, Vlah. Trebuie să arătăm clar că România de azi s-a format din unirea câtorva din provinciile Daciei: Transilvania cu Vlahia și Moldova. Trebuie să se spună vecinilor noștri că a existat o ţară care se numea Valahia, locuită de vlahi. În special în timpul Evului Mediu locuitorilor vorbitori de limbi romanice li se spuneau vlahi, blachi, volohi, diferenţiindu-i astfel de vorbitorii de limbi germanice sau slave. Vecinii noștri ne-au spus așa, dar azi parcă au uitat acest lucru, așa că este bine să le reîmprospătăm memoria.
Unii din ei consideră că vlahii sunt orice, numai români nu. Trebuie să recunoaștem că din partea statului român lucrurile par că se schimbă; se vorbește deschis uneori despre acești fraţi uitaţi, părăsiţi, lăsaţi în voia sorţii și a vecinilor. Auzim cam aceleași discuţii ca despre basarabeni: când de 200 de ani ţi s-a tot spus că ești vlah, că ești altceva decât român; când generaţii întregi nu au avut șansa să aibe o școală în limba maternă, să aibe o slujbă religioasă în limba maternă, să aibe un cuvânt scris, tipărit sau o imagine în limba maternă, înţelegi de ce nu le este ușor să recunoască că faptul de a fi vlah sau român este același lucru.

Tudor Gheorghe - Limba romaneasca

Plânge-l, mamă, că-i român, da-i pe mână de păgân

Refuz, rezist, sunt anti-comunist!

În limba ta

In aceeasi limba
Toata lumea plange,
In aceeasi limba
Rade un pamant.
Ci doar in limba ta
Durerea poti s-o mangai,
Iar bucuria
S-o preschimbi in cant.

In limba ta
Ti-e dor de mama,
Si vinul e mai vin,
Si pranzul e mai pranz.
Si doar in limba ta
Poti rade singur,
Si doar in limba ta
Te poti opri din plans.

Iar cand nu poti
Nici plange si nici rade,
Cand nu poti mangaia
Si nici canta,
Cu-al tau pamant,
Cu cerul tau in fata,
Tu taci atuncea
Tot in limba ta.
de Grigore Vieru

Tudor Diaconu - Esti tara mea

Cine ne-a furat limba?

Autor: Ionel Grama

Aur Tempesta este un pseudonim, iar acela care îl foloseşte este doctor şi lucrează în România. Asta este, de atîta democraţie oamenii se tem să-şi mai exprime părerile în mod liber, nu de alta, dar aşa, pentru te miri ce, se pot trezi că îşi pierd pîinea, atîta cîtă le-a mai rămas după ce am ajuns cum am ajuns. Dar nu despre asta este vorba acum. Iată ce ne scrie cititorul nostru.
„In revista Lumea misterelor nr. 1/2010 am studiat cu atenţie articolul privitor la descifrarea plăcuţelor dacice, dar şi despre «misterioasa» lor dispariţie. Am constatat cu surprindere că pot traduce relativ uşor unele cuvinte. De pildă, cuvîntul din prima plăcuţă este TYORNA. Aduceţi-vă aminte de celebra expresie «Torna, torna, fratre!» adică «Intoarce-te, întoarce-te, frate!». Cunosc foarte bine ortografia şi orto-epia slavonă, precum şi alfabetul vechii scrieri din Elada. Deci cuvîntul «tyorna» este un cuvînt dacic, dar, foarte interesant, este scris cu caracterele slavonei vechi şi cu o literă a vechii scrieri elene, Y. Celelalte cuvinte conţin, de asemenea, această proporţie de litere, altele fiind 100% cu caractere slavone vechi. Părerea mea este că slavii, popor migrator, şi-au însuşit scrierea dacică şi, mai apoi, au decretat că este limba lor scrisă, cu toate că niciun cuvînt slav nu se poate traduce cu semnificaţia şi pe înţelesul limbii daco-tracice, adică traco-ilira veche, limba pelasgă. Deci plăcuţele masive de aur trebuie căutate la Kremlin. Se prea poate ca ele să fi fost luate din ţară încă de pe vreme Regulamentului Organic, poate chiar anterior. Slavii au preluat această scriere chiar de la sosirea lor pe vatra Daco-Geţiei. Dacă au ştiut acest lucru? Fireşte că da şi au încercat să şteargă cu grijă orice urmă de scriere dacică de pe teritoriul actual al României. Bine că au rămas unele plăcuţe (copii de plumb), dar şi unele scrieri pe artefacte arheologice! Biserica Ortodoxă Slavă a realizat pericolul descoperirii acestei mistificări străvechi şi a încercat prin Chiril şi Metodiu să transforme scrierea slavă, adică dacică, în scriere chirilică, care nu s-a putut însă impune în faţa celei latine şi a scrierii cu carctere slave (dacice). S-a încercat modernizarea scrierii slave în limba rusă, dar fără a se pierde caracterul decisiv, dacic, al scrierilor din vechea slavonă, adică străvechea scriere dacică.Oameni buni, scrierea rusă (slava veche) este scrierea cu caractere dacice, dar semnificaţia este alta, după cum cele două vocabulare ale celor două limbi sînt cu totul diferite. Din păcate, noi nu mai putem reface vechiul vocabular (dicţionar) dacic decît parţial, cu condiţia ca Rusia să recunoască acest lucru şi să returneze ceea ce nu i-a aparţinut niciodată. Dacă ar fi după voinţa sa, Kremlinul ar slaviza mîine România, pentru ca ultimii vorbitori ai unei mici fărîme de limbă dacică să dispară pentru totdeauna. De mulţumiri şi recunoştinţă pentru vechii şi înţelepţii preoţi şi scribi daci nici nu mai poate fi vorba. Este, după părerea mea, cel mai mare furt de identitate a unei scrieri din istoria omenirii. Ar fi posibil ca la Muzeul tainic al Vaticanului să mai existe cîteva asemenea plăcuţe de aur cu scrieri dacice, dacă nu cumva romanii, în agonia lor de a salva un imperiu muribund, nu le-au topit şi le-au transformat în monede. Bine ar fi dacă şi alte imperii asemănătoare ar avea acelaşi destin”, spune, în finalul primei scrisori, cititorul nostru.
Incheiem şi noi, specificînd că nu ştim cît suport real au afirmaţiile respective şi că plăcuţele de aur se pare că au fost date cu bună ştiinţă Uniunii Sovietice, la sfîrşitul războiului, drept plată pentru o anume tîrguială. Şi poate ar mai fi ceva… Nu credem nici faptul că în anumite depozite secrete, fie ele şi ale Vaticanului, a mai rămas ceva din ceea ce alţi prădători au luat, cîndva, din Dacia străbună.

Brigada de asalt - Tricolorul Romanesc

Transnistria pamant ROMANESC

Politica de deznationalizare a romanilor din Transnistria

Grigore Lese - Nistrule, apa vioara

Scurt istoric

Între 19 august 1941 şi 29 ianuarie 1944, România a avut sub administraţie temporară regiunea de la (Est) Nistru până la (Vest) Bug şi de la râul (N) Niomjîi până la (S) Marea Neagră, care a purtat de asemenea numele de “Transnistria”

La începutul evului mediu, slavii de răsărit îi numeau pe români (inclusiv moldoveni) volohi. Pe la 1150 este atestat în analele ruseşti oraşul Bolohov. Istoricul rus N.P. Karamzin scria în 1892 în volumul IV al Istoriei Imperiului Rus, că oraşul Bolohov se află în guvernământul Podoliei, pe drumul de la Kiev la Halici. În secolul al XVIII-lea (1681-1683), Transnistria s-a aflat sub jurisdicţia administrativă a domnului Moldovei, Gheorghe Duca. Târgurile de aici erau organizate ca şi oraşele moldoveneşti, fiind conduse de şoltuzi şi pârgari. Stăpânirea domnilor Moldovei era dovedită şi de condicile de socoteli şi biruri ale acestora. Centrele mai importante erau Movilăul – ridicat de voievodul româno-moldovean Ieremia Movilă pe moşia Cantacuzineştilor -, Dubăsari – ridicat în apropierea podului de dubase (luntre) construit de moldoveni – , Silimbria, Iampol, Jaruga, Raşcov, Vasilcău. Trebuie de asemenea menţionat Oceacovul, situat la extremitatea nordică a estuaruluiNiprului (în a cărui bifurcaţie se varsă Bugul), cetate pentru construirea căreia Petru Şchiopul a trimis în 1587 15.000 de salahori şi 3.000 de care.

Mihai Viteazul cerea în tratativele purtate cu regele Sigismund al III-lea al Poloniei, în martie 1600 la Braşov, să i se recunoască stăpânirea Oceacovului de peste Nistru. (sursa: Istoria Românilor din Transnistria, Ioan Silviu Nistor)

Perioada sovietica

După constituirea Uniunii Sovietice (30 decembrie 1922), la 12 octombrie 1924 guvernul sovietic a creat, pe teritoriile situate la est de râul Nistru, Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucrainiene (RSS Ucraineană). Capitala se afla la Balta, un oraş în Ucraina de astăzi. Graniţele RSSA Moldovenească au fost trasate astfel ca doar 30% din populaţie să fie etnici români. În 1929 capitala a fost mutată laTiraspol.
Parte a României, Moldova a fost ocupată de Uniunea Sovietică (având consimţământul Germaniei) în 1940, consecinţă a unui protocol expansionist secret ataşat pactului de neagresiune germano-sovietic din 1939, pactul Molotov-Ribbentrop.
Această consecinţă va “evolua” ulterior, fiind parte determinantă a formării aşa-zisei “cortine de fier.” La 2 august 1940, guvernul sovietic a proclamat Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, având capitala la Chişinău (Kishinëv, în limba rusă), prin contopirea unei mari părţi din Basarabia cu 6 din cele 14 raioane ale RSSA Moldovenească, iar restul a revenit RSS Ucrainiene.
În iunie 1941, trupele germane şi române au atacat Uniunea Sovietică.
În înţelegere cu Germania (vezi Tratatul de la Tighina), România a preluat administrarea teritoriului dintre Nistru şi Bug (Pivdennyy Buh în ucraineană), de la Bar (Ucraina), în nord, până la Marea Neagră, în sud, pe care l-a administrat sub numele de Transnistria cu intenţia să adune aici pe toţi evrei din Bucovina şi din Basarabia (vezi Transnistria sub administraţie românească (1941-1944)).
Acest aranjament a rămas în vigoare până în august 1944, când trupele sovietice au reocupat Basarabia (Est-Moldova) şi Transnistria. Un tratat din1947 a returnat Basarabia, nordul Bucovinei şi Transnistria Uniunii Sovietice, iar vechile diviziuni administrative sovietice şi denumirile ruseşti ale teritoriilor au fost reimpuse.
Majoritatea teritoriului dintre Nistru şi Bug care fusese numit Transnistria de autorităţile române în al II-lea război mondial aparţine Ucrainei. Doar o mică fîşie de-a lungul rîului Nistru a fost inclusă de autorităţile sovietice în RSS Moldovenească(Est-Moldova), iar după destrămarea URSS a devenit de drept, parte a Republicii Moldova, provenită din RSSM.

Republica separatistă

În 1989, românii, majoritari în Moldova, au declarat ca limbă oficială limba română. Într-o parte a Transnistriei, mai ales în oraşul Tiraspol în care procentajul populaţiei româneşti este mai scăzut, s-a dezvoltat o mişcare separatistă, care la 2 septembrie 1990 a proclamat Republica Moldovenească Nistreană şi, cu sprijinul trupelor ruseşti, a izbutit în urma confruntării armate din 1992 să preia controlul asupra celei mai mari părţi a zonei transnistrene a Republicii Moldova, cît şi a unei zone din Basarabia în jurul oraşului Tighina.
În războiul civil din 1992 au murit aproximativ 1.500 de persoane.
După semnarea unui acord, ruşii au decis să lase câteva mii de militari în zonă pentru a menţine pacea, însă aceştia au ajutat în final la consolidarea autorităţilor separatiste. De atunci, guvernul moldovean nu mai are nici o autoritate asupra regiunii transnistrene, în afară de 6 sate din raionul Dubăsari.
Deşi în 1994 a fost semnat un acord cu Moldova ce prevedea retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, acesta nu a fost ratificat de Duma rusă.
La 17 septembrie 2006, autorităţile separatiste transnistrene au organizat un referendum privind soarta viitoare a Transnistriei, care a arătat că o majoritate largă sprijină independenţa faţă de Moldova şi aderarea la Federaţia Rusă. Rezultatele acestui referendum nu au fost însă recunoscute de comunitatea internaţională.

Populaţie

Populaţia regiunii la recensământul din 1989 era de 546.000 de locuitori (fără oraşul Tighina şi celelalte localităţi basarabene controlate de separatiştii transnistreni). Ca urmare a situaţiei economice şi politice din zonă, recensămîntul din 2004 făcut de autorităţile separatiste din Tiraspol a arătat o scădere a populaţiei cu aproximativ 150000 de persoane (pe întreg teritoriul separatist, inclusiv zona Tighina).

Etnii

Moldoveni (Români): 39.9%
Ucrainieni: 28.3%
Ruşi: 25.5%
Bulgari: 1.8%
Găgăuzi: 0.8%
Alţii: 3.7%

Grigore Leşe - Mamă, inima mi-i arsă

Sursa: Cer si pamant romanesc

Militarii basarabeni și armata română

La începutul anului 1918, situaţia în teritoriul dintre Prut şi Nistru se agravase substanţial. Cohortele şi unităţile militare naţionale nu puteau menţine ordinea publică. Pentru a pune capăt anarhiei şi fărădelegilor, Consiliul Directorilor Generali a fost nevoit să ceară ajutor de la trupele române.
Mai multe asociaţii naţionale au început să înainteze cereri de ajutor din partea trupelor regulate; acestea veneau chiar şi din partea ţăranilor, care se temeau să fie lipsiţi de pămînt. De exemplu, populaţia din jud. Cahul, după evenimentele tragice care au avut loc acolo, s-a adresat direct Cartierului General pentru a cere trupe române. Asemenea cereri au venit şi din alte localităţi.
La 14-15 decembrie, o delegaţie din Basarabia s-a deplasat ilegal la Iaşi pentru a informa guvernul român despre anarhia din ţinut. După cîteva zile, la 22 decembrie, Consiliul Directorilor Generali a semnat actul de chemare a trupelor române în teritoriul dintre Prut şi Nistru.
La 13 ianuarie, trupele române, conduse de colonelul Rădulescu, au intrat în Chişinău. A doua zi a venit şi generalul Broşteanu, căruia i s-a încredinţat conducerea acestor trupe şi a operaţiunilor de luptă, în caz de necesitate. Imediat după sosirea unităţilor române, a avut loc o paradă comună acestora şi a unităţilor moldoveneşti .
Efectivul unităţilor moldoveneşti era molipsit parţial de propaganda bolşevică împotriva intrării Armatei Române. Bolşevicii afirmau că românii vin pentru a lua pămîntul de la ţărani.
Planul operaţiunilor de susţinere a Armatei Române de către unităţile moldoveneşti era condus de colonelul Hudolei, care avea şi misiunea de a scoate unităţile bolşevizate în afara oraşului. A fost emis un ordin, în care se menţiona: “… dacă însă armata română va declara că nu vine să ne ia pămîntul şi libertăţile cîştigate de revoluţie, noi nu avem nici un motiv de a lupta cu ea”.
Înainte de sosirea trupelor române la Chişinău, a avut loc şedinţa comună a tuturor comitetelor moldoveneşti, prezidată de Ion Inculeţ. La 12 ianuarie, aceste comitete revoluţionare au trimis la Călăraşi o delegaţie în frunte cu Ion Inculeţ pentru a duce tratative cu generalul Broşteanu, care cerea să nu i se pună piedici la intrarea în Chişinău, căci Armata Română vine pentru “paza depozitelor de armament şi a căilor ferate”. La 13 ianuarie, generalul trebuia să primească un răspuns.
Conform afirmaţiilor lui Gherman Pântea, membru al acestei delegaţii, răspunsul întîrziase o oră şi Broşteanu îi ordonase colonelului Atanasiu să înainteze spre Chişinău. Atanasiu se afla deja în satul Cojuşna cînd Pântea i-a adus ordinul. După tratative, la orele 1830, Armata Română a intrat în Chişinău dinspre bariera Sculeni .
În acelaşi timp, la Chişinău a fost creat un Comitet Revoluţionar al Salvării Republicii Moldoveneşti, format din membrii comitetului din Crimeea, ostaşi din garnizoanele Chişinău, Tighina şi din alte oraşe ale Basarabiei, care făceau propagandă împotriva trupelor româneşti şi declarau că duşmanii revoluţiei din Sfatul Ţării “au intrat în alianţă cu boierii români, cu regele lor şi cu ajutorul acestor trădători ai poporului, baioneta românească a venit să restabilească în Ţara noastră ordinea veche…” .
În legătură cu nemulţumirea unei părţi a populaţiei în raport cu intrarea trupelor române în Basarabia, Marele Cartier General Român informa Sfatul Ţării, prin ordinul nr. 190/918, transmis de Corpul VI al Armatei, că comandamentul român al trupelor din Basarabia crede că e de datoria sa să nu-i repună în drepturi pe proprietarii de pămînt deposedaţi în urma revoluţiei ruse.
Deoarece această procedură crea animozitate din partea ţăranilor, Cartierul îi ruga pe conducătorii unităţilor să ia măsuri pentru ca armata să evite noi agitaţii şi să nu intervină în raporturile dintre ţărani şi proprietari decît pentru a împiedica noi jafuri şi devastări. Proprietarii urmau să se adreseze autorităţilor locale pentru faptele întîmplate pînă la intrarea armatei în Basarabia .
La şedinţa Guvernului din 22 ianuarie 1918 a fost citită telegrama ministrului francez, aflat la Iaşi, în care se menţiona că trupele române au fost trimise în Basarabia în urma unei înţelegeri între aliaţi şi au scopul de a apăra spatele frontului, conform regulilor militare, şi că această acţiune nu poate schimba situaţia internă din Basarabia .
După venirea trupelor române, unităţile moldoveneşti nu au fost desfiinţate.
După 24 ianuarie 1918, Directoratul General pentru Probleme Militare şi Maritime a fost transformat în Minister de Război. În cabinetul Ciugureanu, funcţia de Ministru de Război a îndeplinit-o colonelul Brăescu, avansat mai tîrziu în gradul de general. Noul Minister de Război a continuat activitatea de formare a armatei naţionale.
Într-un interviu, Brăescu spunea: ,,în viitorul apropiat va fi creată o comisie din reprezentanţii Franţei şi României care să înceapă pregătirile pentru crearea unui corp de armată moldovenesc.” Conform spuselor ministrului, unităţile urmau să fie compuse numai din moldoveni. După crearea lor Armata Română urma să părăsească teritoriul Republicii Moldoveneşti, deoarece, funcţiile ei vor fi preluate în întregime de unităţile naţionale” . Dar, după cum demonstrează evoluţia ulterioară a evenimentelor, acest proiect nu a fost realizat.
La 31 ianuarie 1918, ministrul Brăescu declara, în Sfatul Ţării: „comenzile se vor da deocamdată în limba rusă, iar mai apoi în româneşte. Unităţile trebuie create după principiul naţional şi dacă Sfatul Ţării va adopta hotărîrea ca limba română să fie comună pentru toate naţionalităţile, atunci ea va fi prezentă în toate unităţile”. Totuşi, ordinele Directoratului Militar se emiteau în limba rusă şi în vara anului 1918, deci după o jumătate de an de la venirea trupelor române în Basarabia .
O propagandă activă făceau şi ucrainienii, cu scopul de a convinge populaţia să alipească teritoriul Basarabiei la Ucraina. În februarie 1918, deşi aici se aflau deja trupele române, “fraţii de peste Nistru” se pronunţau pentru desfăşurarea unui plebiscit în această problemă .
Trupele române au intrat şi în oraşul Cahul. Conform informaţiei prezentate de către Consiliul Directorilor Generali ca răspuns la telegrama Armatei VI-a, ele au intrat în Cahul la rugămintea populaţiei băştinaşe . În armata moldovenească au început să fie înrolaţi şi militari români. În februarie, Directorul Militar emite un ordin de încorporare în Regimentul I Ulani a sublocotenentului Diviziei 1 Române Vîşcovschi .
Pentru a fi ridicaţi în grad şi în funcţie, militarilor, în iunie 1918, li se cerea să prezinte o legitimaţie care să confirme că nu i-au susţinut pe bolşevici .
Pentru aplanarea conflictelor ce apăreau între militarii moldoveni şi români, la 5 martie 1918 sublocotenentul Cocio, membru al Comisiei de Demobilizare, a intrat în subordonarea colonelului serviciului român, Dimitrescu .
La 14 aprilie 1918, deja după unirea Basarabiei cu România, în şedinţa Sfatului Ţării s-a propus ca Ministerul de Război, până la desfiinţarea lui de către Guvernul Român, să întocmească noi state de personal. Primarul oraşului Chişinău l-a delegat ре fostul primar Levinschi la Iaşi, ca să-i ceară prim-ministrului român să-i elibereze ре toţi cei arestaţi de trupele române, cerînd, totodată, demiterea lui Broşteanu, Ministrul de Război al Basarabiei .
Organismele militare înfiinţate în anul 1917 în Basarabia au avut un rol determinant în mişcarea naţională, catalizată de situaţia catastrofală din teritoriu.
Activitatea organizatorică a instituţiilor era stopată de ideologia bolşevică, ce destabiliza situaţia din unităţile militare. Ulterior, starea de lucruri s-a îmbunătăţit datorită intrării în teritoriul dintre Prut şi Nistru, la rugămintea populaţiei băştinaşe şi a instituţiilor statale din Basarabia, a trupelor militare româneşti.
Locotenent-colonel, doctor în istorie Vitalie CIOBANU

In Basarabia pietrele vorbesc despre suferinta celor deportati in Siberia. La Bucuresti, politrucii nu recunosc cetatenia romana a acestora

Ieromonah Savatie Bastovoi - Pietrele vorbesc: Basarabia suferinda from Emisiunea "Pietrele vorbesc" on Vimeo.

Concluzia: Politicienii de la Bucuresti sunt mai prejos decat comunistii, caci in conditii de libertate nu fac nimic pentru romanii de peste Prut, dar se bat cu pumnul in piept ca sunt romani. In loc sa acorde cetatenie basarabenilor, guvernele Romaniei au acordat zeci de mii de cetatenii evreilor, care ne invadeaza tara si ne cumpara pamanturile. Iata ca suntem condusi de jidovi si de tradatori de tara, vanduti jidovilor. Bunul Dumnezeu sa le surpe planurile!

Basarabie frumoasă

Basarabie frumoasa,
Bine te-ai gatit, mireasa,
Ca ti-aducem petitor, petitor
Mandrul nostru tricolor.

Basarabie mareata,
Bine te-ai trezit la viata,
Ca ti-aducem petitor, petitor
Mandrul nostru tricolor.

Basarabie maiastra,
A sosit si vremea noastra,
Si ti-aducem petitor, petitor,
Mandrul nostru tricolor.

Basarabie romana,
Hai sa dam mana cu maina,
Ca ti-aducem petitor, petitor,
Mandrul nostru tricolor.
Sa pornim la cununie,
Astazi pentru vesnicie
Ca ti-aducem petitor, petitor
Mandrul nostru tricolor.

Basarabie frumoasa,
Bine te-ai gatit mireasa,
Ca ti-aducem petitor, petitor,
Mandrul nostru tricolor.
de Grigore Vieru

„Unirea cu România este singura şansă şi soluţie de securitate pentru R. Moldova.”

Cunoscuta jurnalistă rusă şi militantă pentru drepturile omului, Valeria Novodvorskaia, recomandă Republicii Moldova să se detaşeze cât mai curând de Federaţia Rusă şi să ia o decizie strategică, transmite Jurnal.md. „Unirea cu România este singura şansă şi soluţie de securitate pentru R. Moldova. Nu trebuie să acordaţi prea mare atenţie Transnistriei. Ruşii nu întorc niciodată nimic”.
„Comuniştii obţin tot mai puţine voturi şi sperăm că degrabă vor ajunge la gunoi. Lucrurile se vor schimba dacă în următorii trei ani PCRM va fi înlăturat de la putere. (...) Tineretul nu are nevoie de comunism şi standarde sovietice”, crede Novodvorskaia.
Referindu-se la soarta Federaţiei Ruse, jurnalista rusă susţine că pe aceasta nu o aşteaptă nimic bun.
„Rusia rămâne în aceeaşi mlaştină. Ea este condusă de oameni demenţi şi cu apucături maniacale. Dar chiar şi aşa trebuie să vă ţineţi departe de Rusia, acest dragon, chiar şi în ultimele clipe de viaţă este capabil să sugrume”, recomandă Novodvorskaia.

Frate român din Basarabia

Totul pentru PATRIE

Soţii Teodorovici – români din Basarabia - au militat pentru unirea Basarabiei cu România, imediat după revoluţie au început activ propaganda pentru unire şi pentru introducerea limbii române în Basarabia. Dacă astăzi se învaţă în limba română şi dacă alfabetul latin a fost reintrodus în Basarabia este în parte meritul lor. Soţii Teodorovici au fost cei care au cântat după 1989 despre Eminescu (domnul Eminescu - cum îl numeau ei) şi astfel l-au reintrodus în cultura basarabeană ca pe o comoară pierdută şi regăsită. Glasul celor doi (care reuşise să anime atât de mult pe românii basarabeni şi sa obţină atâtea victorii politice) a trebuit să fie curmat... Astfel în noaptea de 29/30 octombrie 1992 au fost asasinaţi. Masina în care se deplasau spre Chisinau a intrat într-un copac în apropierea localităţii Coşereni. În maşină se aflau patru persoane, şoferul şi însoţitorul au scăpat fără nici o zgârietură în timp ce Doina şi Ion aflaţi pe bancheta din spate au fost striviţi între greutatea maşinii şi copacii de pe marginea drumului. Moartea celor doi a fost percepută la data respectivă ca o tragedie naţională. Cu toate astea autorităţile nu au făcut dreptate morţilor, catalogând totul drept un nefericit accident în ciuda faptului că cele mai multe indicii duceau către crimă. Astăzi cei apropiaţi cuplului Teodorovici evită să răspundă la întrebarea: accident sau crimă? Mulţi spun că au dovezi dar nimeni nu le scoate la suprafaţă. Totuşi nu putem ignora unele amănunte care la vremea respectivă au fost făcute publice. De exemplu faptul că ceilalţi doi pasageri ai maşini au scăpat teferi. Şoferul nu a fost condamnat iar celălalt pasager a dispărut fără urmă până în ziua de azi. Europa liberă a difuzat o ştire chiar în noaptea în care cei doi au murit, ştire în care se vorbea despre apariţia pe sosea a unei maşini blindate care ar fi provocat accidentul. Scriitorul Grigore Vieru, prieten apropiat al soţilor Teodorovici a declarat că avea la cunoştinţă faptul că cei doi primeau telefoane şi scrisori în care erau ameninţaţi cu moartea. Apoi un alt element prezentat chiar pe canalele media în 1992 a fost relatarea privind sosirea ambulanţei la locul accidentului, Doina nu murise pe loc iar ambulanţa a refuzat să o transporte la spital şi a luat numai trupul fără viaţă al lui Ion. Doina s-a zbătut între viaţă şi moarte un timp fără să primească ajutor. După ce într-un final a murit a fost ridicată de salvare... Cei doi au lăsat în urmă un băieţel Cristofor care la vreme aceea avea 11 ani. Cristofor a fost crescut de mama Doinei, Eugenia Marin. Aceasta a declarat în 2004 Ziarului de Garda din Chisinau: “Când am declarat, într–un cerc restrâns, că voi depune o cerere pentru ca dosarul să fie reactivat, seara am şi fost telefonată de o persoană necunoscută şi ameninţată. «Să nu uiţi că ai copil», mi–a spus vocea şi eu, cum am rămas numai cu Cristi, am renunţat...”. Autorii asasinatului continuă să facă presiuni aşteptând ca anii să estompeze amintirea soţilor Teodorovici şi moartea lor să fie uitată. Cu toate astea noi nu putem uita cele întâmplate şi nici nu ne este teamă să afirmăm că soţii Ion şi Doinea Aldea Teodorovici au fost omorâţi ca toţi luptătorii noştri pentru unitate şi neam: Horea, Avram Iancu, Eminescu, Corneliu Zelea Codreanu – toţi au fost asasinaţi şi noi trebuie să avem curajul să o spunem.

Cetatea Alba

Se zice ca ar fi cea mai veche cetate de frontiera a Moldovei, situata la limanul Nistrului. In secolul VI i.e.n. in locurile descoperite de greci se afla colonia Tiras, mai bine zis o cetate-polis greceasca si greco-romana, suprapusa dupa unii cercetatori pe cetatea medievala succesiv bizantina, genoveza,romaneasca, turceasca, avind in aceste perioade numele respective de origine.
Grecii o numeau Levcopilis, dacii – Vidava, romanii – AlbaIulia, genovezii – Moncastro sau Maurocastro, turcii – Akkerman, rusii Belgorod. Noi i-am zis Cetatea Alba, nume si simbol al apararii libertatii si demnitatii neamului. Albul era sugerat de culoarea pietrei din care a fost cioplita din indaratnicia si truda unor mesteri anonimi dar si de numele “Riului alb “.
Caci asa s-ar fi numit altadata riul Nistru pe malul caruia a fost ctitorita cetatea, in acest caz albul denotind probabil limpezimea si curatenia apelor fluviului.Marturiile de epoca, resturile de ziduri de piatra din diferite perioade ale anticitatii, inscriptiile grecesti si latine,resturile de arhitectura antica (coloane, placi de teracotapictate inspirat,ceramica greceasca, romana, bizantina, mici obiectede bronz, os si teracota), gasite in timpul sapaturilor arheologice din anul 1919 si intre anii 1927-1930 ,atesta pelerinajul savirsit prin aceste locuri de popoarele care purcedeau la drum de cele mai multe ori cu razboaie si ginduri de cucerire a noi si noi pamanturi. Unele semintii au ratacit pe aici in scurtul lor popas, fiind in curind izgonite si puse pe fuga de adversarii mult mai puternici si mai bine inarmati. Astfel romanii i-au invins pe getii de pe aceste meleaguri, intemeind Alba Iulia, unul din cele mai importante si mai frumoase orase din Dacia Taiana.
Cei care au inaltat in secolul XIII pe locul vechii colonii grecesti cetatea au fost genovezii si se numea, dupa cum am spus, Maurocastro sau Moncastro. Acest edificiu cu un zid de doi kilometri lungime, cu 26 de turnuri si trei porti, era inconjurat de un sant de aparare foarte lat, cu o adincime de 25 de metri.
Dupa intemeierea statului independent al Moldovei, este reconstruita in secolul al XIV-lea, a fost fortificata si largita Alexandru cel Bun in 1421, iar apoi Stefan II si Alexandru II intaresc si mai mult Cetatea Alba, care intre timp devenise si resedinta domneasca.
Stefan cel Mare, vrednicul si inimosul domn al Moldovei, o reconstruieste cu o deosebita osirdie, amplificind si perfectionind indeosebi sistemul de fortificatii. In 1476 e construita “poarta mare”, deasupra careia se inalta falnica stema a Moldovei si inscriptia ce glasuieste: “In anii de la intruparea domnului 6984 (1476) s-au sfirsit marea poarta in zilele binecinstitorului Io Stefan Voievod si in zilele panului Luca si a panului Herman”. Peste trei ani a fost inaltat si al treilea zid circular de aparare.
In anul 1484 Cetatea Alba cade sub stapinire turceasca, urmind sa ramina in tot cursul evului mediu raia cu denumirea Akkerman. Apoi a fost recucerita de ostenii moldoveni, ca mai tirziu sa treaca rind perind in miinile cazacilor, rusilor, din nou ale moldovenilor, turcilor etc., fiind martora a unor cumplite vremi, care au macinat sub picioarele veneticilor de tot soiul acest pamint si aceasta multpatimita, dar neingenuncheata Tara a Moldovei.
In etapa finala a fost inaltata curtea cea mare, prevazuta cu numeroase turnuri si bastioane.
Luata in ansamblu, Cetatea Alba constituie cea mai mare si mai bine intarita fortificatie defensiva din Moldova medievala, un vechi si simbolic monument de arhitectura, ce impresioneaza atit prin dimensiune si expresivitate, cit si in virtutea locului ales pentru zidire.
Dupa ani si ani de izbinzi si infringeri Cetatea Alba si-a pierdut stralucirea si importanta de pe vremuri si a ajuns punct vamal si adapost pentru serviciul de carantina, ca mai apoi sa devina straina noua, parasita si data uitarii, care a cotropit si sortit pierzaniei imparatii intregi. Zidurile ei neinvinse de trecerea vremii mai amintesc si astazi de niste stramosi vrednici si un trecut glorios, indemnindu-ne sa nu uitam cine am fost, ce-am ajuns sa fim si incotro tinem calea prin cenusa cotropitoare de suflete a unei istorii inca necunoscute pina in miezul adevarului curat.
Istorie invesnicita in inimile noastre si in piatra acum vorbitoare.

Adrian Paunescu - Ruga pentru Tara

Republica Moldova - Cealalta Românie

Daniel Avram - Inima Romanului

Eminescu e cu noi