Dracula si ocultismul revelat

Ne-am obişnuit să vedem în Dracula , un vampir setos de sânge, o creatura a nopţii şi a întunericului, întruchipare a Diavolului. Acest mit este construit pe o prostă cunoaştere a miturilor şi simbolurilor oculte.
Să intrăm direct în inima romanului „Dracula” şi să-i aflăm tainele. Scriitorul irlandez Bram Stocker pune în gura profesorului van Helsing următoarele cuvinte: „Cei din neamul Dracula au fost de viţă alesă deşi au existat unele vlăstare care au fost bănuite că au legături cu Necuratul. Ei învăţau tainele Deavolului la Scholomance, în inima munţilor, desupra aşezării Hermannstadt, acolo unde Deavolul pretinde că al zecelea învăţăcel i se cuvine lui. În însemnări sunt unele cuvinte ca: strigoică, vrăjitoare, ordog şi pokol, iar într-un manuuscris se vorbeşte despre acest Dracula însuşi ca fiind vampir, ceea ceînţelegem foarte bine”. Cuvintele scrise cu carcatere îngroşate ar cam trebui să atragă atenţia. Faptul că viţa Drăculeştilor este „aleasă” şi pusă în directă legătură cu Scholomance – Şcoala de Solomonărie şi ordinul solomonarilor- precum şi învecinarea Sibiului (Hermannstadt) cu muntele sacru al dacilor, Bucegi ( Kogaion), schimbă cu totul imaginea lui Dracula şi lămureşte din plin imaginea de mister ce planează în jurul său. Un alt amănunt scăpat din vedere este faptul că Dracula are putere asupra lupilor, este veşnic tânăr şi nemuritor. Necuoaşterea miturilor originare face ca plasarea acţiunii în Transilvania sa nu aibă prea mare îmnsemnătate în ochii cititorului neavizat deşi este de cea mai mare importanţă în ceea ce priveşte adevărata imagine a lui Dracula.
Să sondăm in adâncimile mitului Dracula de la plasarea lui în Transilvania pentru a ajungeîn final să descoprim faţa ascunsă a contelui Dracula.

Locul acţiunii şi însemnătatea sa
„Potcoava Carpaţilor a devenit un Centru al tuturor vârtejurilor imaginaţiei” ne spune Jonathan Harker în jurnalul său. Ciudat pentru că… Dacia în vechime era considerată Centrul Lumii, locul unde pământul comunică cu cerul de-a lungul Columnei Cerului, a Osiei Lumii din mitologia românească, a lui Axis Mundi din tradiţia greco-romană. Mai mult, privită din orice parte, fie din răsărit, fie din apus Transilvania este un teritoriu de trecere ceea ce înseamnă literalmente un ţinut situat între două lumi. Şi pentru a trece dintr-o lume în alta este necesară trecerea prin acest ţinut. De fapt Jonathan Harker, avocatul englez angajat de Dracula pentru a-i aranja afacerile în Londra, străbate întreaga Transilvanie pentru a ajunge la reşedinţa contelui plasată într-o altă zonă „de trecere”, un pas montan. Ori, din punct de vedere spiritual trecerea dintr-o lume în alta se face prin intermediul morţii iniţiatice asa cum ne-o demonstrează trimiterea solului la ceruri ce trecea prin cele trei stadii ale templului megalitic din Bucegi pentru ca în final să ajungă la comuniunea cu Zamolxe pe altarul cerului (Kogaion - Muntele sacru al Daciei). Această reprezentare a triplei iniţieri a solomonarului/solul trimis la Zamolxe de către daci este în strânsă legătură cu reprezentarea triplei incinte druidice, reprezentată ca trei pătrate concentrice unite pe fiecare dintre laturi printr-o linie ce în final trasează o cruce imaginară, simbol al Centrului si al manifestării centrului în lume. Spaţiul din interiorul ultimului pătrat este Ţara Sfântă, Curtea Veche a lui Mateiu Caragiale, Curtea Primordială cu sensul de „cea mai veche” desemnată prin pătratul sau cercul înscris în centrul unor reprezentări ale svasticii.
Este Curtea lui Ler Împărat identică cu centrul spiritual al lumii. Cele trei pătrate ale triplei incinte druidice ce înconjoară centrul lumii au însă si o altă accepţiune din acest punct de vedere anume acela ce relevează titlul de „ păzitori ai ţării sfinte” purtat de unele ordine cavaleresti ale evului mediu. Templierii, ioaniţii, cruciaţii ca să nu le pomenin decât pe cele mai cunoscute, toate aveau în titulatura şi titlul de păzitori ai ţării sfinte, păzitori ai unei tradiţii ancestrale străvechi. În această lumină se crează deschiderea ce ne arată o triplă „învelire” a Centrului Lumii: războinicii, preoţii-regi şi acei sarabos tereos/sarabii despre care aminteşte Iordanes, o supra castă a lumii getice din care se alegeau marii preoti şi regii. Întorcându-ne din nou la Dracula şi ignorând cu bună ştiinţă poveştile fantastice vehiculate de negustorii brasoveni şi sibieni cărora Vlad Ţepeş le-a afectat interesele în Valahia vom spune că el ca Domn al Valahiei făcea parte din „viţa aleasă” a Drăculeştilor ce făceau parte dintr-un ordin cavaleresc esoteric denumit ordinul dragonului. Ori Dragonul este în strânsă legătură cu Centrul ca detinător al înţelepciunii. Prin aceasta, el asemenea regelui Arthur, se legitimează ca trimis al Polului, al Centrului într-un anume moment strict necesar, după cum la aceasta se raportează şi steaua cu opt colţuri (octogonul)ce-i ornează partea frontală a cuşmei.
Pe de altă parte unduirea şi amestecarea liniilor triplei incinte druidice da naştere unui „vartej” unui labirint, labirint care este identic cu drumul parcurs de ucenic pentru a ajunge la tainele iniţierii şi care în evul mediu era trasat pe pavajul unor catedrale marcând tocmai acest sens de drum spre Centru spre „Ţara Sfântă”.
Trecerea dinr-o lume în alta se face trecând peste „prag”, prag care este păzit de paznici, uneori în limbajul miturilor, asemuiti unor monştri. Din această categorie face parte Dracula după cum din aceeaşi categorie fac parte şi Minotaurul, cerberul, balaurul.

Arhetipurile: castelul,lupii, pădurea vrăjită,nemurirea
Resedinţa lui Dracula, loc unde va poposi în cele din urmă şi avocatul englez J. Harker, este un castel situat într-un peisaj muntos, pe o stâncă veghind impunător şi inaccesibil asupra întregului ţinut împădurit. Ciudată descriere. Vorbeam ceva mai devreme despre Ler Împărat şi Curtea Veche. Tradiţia românească ne spune despre acest Ler Împărat că-şi are resedinţa pe un munte înalt, într-un castel pe care nimeni nu-l găseşte decât cel plăcut lui Ler Împărat. Tradiţia mai spune că mulţi oameni au gasit acest castel dar nu s-au mai întors în lumea oamenilor obişnuiţi. Asemănarea merge până la identificare cu caracteristicile imprimate reşedinţei lui Dracula.
Într-adevăr, avocatul englez terece printr-o pădure populată cu lupi, apărători şi călauzitori spre resedinţa lui Dracula. Lupii au aici acelaşi rol pe care-l are Ariadna şi firul său călăuzitor în labirintul Minotaurului la fel cum aceeaşi legendă greacă ne spune că tinerii erau aduşi drept „hrană” ( erau consacrati) Minotaurului ce păzea drumul spre centrul Labirintului şi obţinerea iniţierii depline. De altfel, un lup este cel ce-l salvează pe tânărul englez azunci când acesta de pierde într-o „ noapte a Walpurgiei”, echivalentul „nopţilor de Sănziene” cu jocul periculos al ielelor. Tot lupii, în calitate de apărători ai pragului, vor fi aceea care-l vor ameninţa în drumul său prin haţisul pădurii vrajite , al labirintului, al drumului iniţiatic când acesta se va apropia de locul iniţiatic, castelul contelui Dracula dar aceştia se retrag la intervenţia contelui care el însuşi avea capacitatea de a se transforma în lup, numind aceste animale copiii nopţii. Trebuie spus că una dintre capacităţile dobândite de solomonari la încheierea stagiului era cunoaşterea limbii animalelor.
Întreaga istorie a Daciei s-a aflat sub semnul lupului-Zamolxe. Identificat cu Apollo, Zamolxe este lupul Hiperborean, Marele Lup Alb, Apollo fiind numit şi Lykaios /lupul.
Numele antic al dacilor ca apărători ai Centrului Spiritual al Lumii era daoi sau daoaus care în dialectul traco-frigian înseamnă tocmai lup. La greci, pelasgii, înaintaşii dacilor pe aceste pământuri, erau consideraţi divini/dioi. Pe de altă parte animalele lupi ca si copii ai nopţii sunt identici cu oamenii lupi (daous/daoi) ca si copii ai mamei pamant, născuţi din pământul negru(Geea). Căci termenul de geţi folosit de greci pentru a desemna locuitorii Daciei nu însemna altceva decât „Fii Geei ( ai pământului mamă)”, după cum Pelasg s-a născut pe crestele cele înalte din pământul negru pentru a fi începător rasei muritorilor. Curios e că Dracula atunci când merge la Londra nu duce cu sine averi şi chestiuni trebuincioase traiului zilnic, ci lazi cu pământ pentru că nu putea dormi decât în pamant din patrie. Această tradiţie de a duce pamant cu sine în pribegie a existat la români până în secolul trecut.În mitologia română aflăm şi credinţa că „dalbul pribeag” cel pornit pe calea iniţierii, trebuie să se prindă frate cu lupul pentru a putea trece pragul şi a ajunge în celalalt tarâm. Englezul nu face acest lucru pentru că se crede prea raţional să creadă în basme şi eşuează în mod lamentabil.
Celălalt tărâm este indisolubil legat de taina tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte. Aceaste precepte erau predicate de Marele Preot dacilor. Legile lui Zamolxe nu erau doar percepte morale aplicabile în societate ci percepte care deschideau literalmente uşa spre nemurire, nu doar a sufletului ci si a trupului. Zânele, vâlvele solomonarii şi alte categorii de făpturi mitice sunt foarte reale în descrierile tăranilor noştri şi toate acestea sunt identificabile cu preoti şi preotese ale cultului zamolxian în dubla sa ipostază. În fapt însuşi Dracula este un mort viu, un nemort, cel ce a dobândit taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrânete. Prin aceasta şi prin toate cele spuse până acum el se dovedeşte a fi Marele Maestru Iniţiator.
Concluzii
Plasarea acţiunii romanului Dracula în Transilvania desemnează acest ţinut românesc ca şi „pădurea vrăjită”, aceeaşi pădure care apare şi în basmul românesc Harap Alb sau Zâna Zânelor, spaţiu al tainei , al iniţierii, morţii şi renaşterii. În munţii Transilvaniei îşi află sălaşul Dracula, deţinătorul nemuriri şi a tinereţii fără bătrâneţe, el fiind păzitorul secretului iniţiatic ceea ce-l face să fie identic cu un „ monstru păzitor al pragului” dintre cele două realităţi: Veşnicia şi lumea muritorilor. Chiar statutul lui de ne-mort, mort viu ne arată fatul că el de fapt aparţine ambelor lumi: a omenilor şi a vieţii veşnice, a vremelniciei şi a veşniciei, tocmai prin aceasta exercitând fascinaţia lucrului interzis, teroarea necunoscutului, simţită din plin de cel ce înaintează pe drumul cunoasterii iniţiatice, atracţia misterului şi ispita.
De altfel referitor la teroarea necunoscutului pe drumul iniţierii Strabon se exprima clar: „ Sufletul este îndurerat şi agitat de moarte, tot aşa cum este iniţierea în marile mistere. Prima etapă constă doar în erori şi incertitudini, eforturi, mers rătăcitor şi tenebre. Apoi ajuns la liziera morţii şi iniţierii, totul se transformă în orori cutremurătoare, spaime. Dar odată terminată această scenă, iată se răspândeşte o lume divină şi miraculoasă…; perfect iniţiat, esti liber încoronat, triumfător, parcurgi domeniile preafericiţilor”. Este exact drumul apucat de Jonathan Harker care încalcă interdicţiile puse de Dracula. Căci Dracula prin calităţile sale este identic cu Marele Solomonar, cel ce a obtinut cunoasterea graiului animalelor, capacitatea de a se face nevăzut, mort pentru lume dar totusi trăind la graniţa dintre lumi. El este marele Iniţiatit şi Iniţiator, Mare Preot şi Mare Hierofant, oficiant a unor străvechi rituri iniţiatice. În această calitate castelul contelui nu se putea situa decât pe muntele sacru ce leagă cerul de pământ şi unde oameni pot comunica cu zeii.
Printr-un limbaj criptat asemenea celui mitologic, Bram Stocker ne arată în primul rând o iniţiere esuată, Jonathan Harker intrând într-un adevărat vârtej al groazei pentru că încalcă interdicţiile impuse de Marele Maestru Iniţiator care cunoştea pericolele ce se vor ivi în calea candidatului, stapânul catelului, al Curţii Vechi. Prin urmare, adevăratul erou al romanului nu sunt „the good boys” englezi, ci Dracula, personaj care nici pe departe nu este atât de negativ pe cum pare la prima vedere.
În finalul romanului Dracula este învins cu ajutorul profesorului van Helsing. Dar este el chiar învins? Castelul lui ce cuprindea taina pe care el o detinea si care din această prismă este identic cu castelul lui Ler Împărat unde ajung doar iniţiatii, cei aleşi şi răman acolo veşnic, acel castel rămâne la fel de intangibil şi enigmatic cuprinzând în interiorul lui acelaşi secret: taina vieţii fără de moarte şi a tinereţii fără bătrâneţe. Poarta întredeschisă pentru a lăsă misterul să se întrevadă, s-a închis la loc. Misterul s-a închis din nou în sine privind parcă dispreţuitor la o lume de neofiţi, prea modernistă şi prea mandră de descoperirile ei ca să mai poată crede în „basme”. Misterul s-a retras în sine ramanând cunoscut doar de cei care l-au dobândit deja în virtutea unei legi ce guvernează desfăşurarea unui ciclu: alternanţa ( noapte-zi, bine-rău, alb-negru).
Aceasta cu atât mai mult cu cât în tradiţia veche sur desemnează însuşi numirea Soarelui calitatea sa de maretie si suveranitate. Dar soarele este stălucitor, iar sur, dimpotrivă, este o întunecarea sa. Întunecarea cuvântului ne convinge că de fapt este vorba de o retragere în sine, inerentă desfăsurăşii fiecărui ciclu, pentru a putea începe un nou ciclu si o nouă transformare si vitalizare.