Zamolxis

de Cicerone Theodorescu

Singur, Decebal,
Munţii-i priveşte.
Simte aripa ceasului rãu.
Dar aude-n trecut,
Bãtrâneşte,
Vocea tatãlului sãu:

Din Sargeţia pânã la mare
Dacii munţilor,
Geţii câmpiei,
Lui Zamolxis
Îi dau ascultare,
Veşnic numele fie-i,

Ca-n asceticu-i duh
De dreptate
Şi-n religia lui au crescut
Şi vitejii temuţi
Din palate
Şi-nţelepţii
Colibei de lut.

Tot ce-i viu,
De stãpân şi-l alege
Cã e om, târâtoare sau leu
Pe Zamolxis,
Pe marele rege,
Care este şi zeu.

Doar luptând,
Libertatea sã-şi ţie,
Şi-nfrângându-şi al poftei blestem
Şi-a mãririlor sãlbãticie,
Omu-ajutã
Pe zeul suprem.

Ţinem minte poruncile-i sfinte
Şi cu-ncredere buzele-oricui
Spun în temple
Cuvântu-i fierbinte,
Spun în cântece
Legile lui.

Grecii mari,
Dibuindu-ne rostul,
Cu uimire vorbirã mereu
De Zamolxis,
De regele nostru,
Care este si zeu.

Seminţiile scite şi celte,
Taurisci şi iazigi şi illyri,
Pârjolindu-ne
Holdele zvelte
Sângeroasele lor nãvãliri,

Prin Zamolxis cel veşnic,
Nomazii
I-am rãzbit,
I-alungarãm departe.
Iar cândva sub romane invazii
De-om cãdea,
Neînvinşi nici în moarte,

Ştim
Cã sufletu-şi aflã adãpostul
Când de trupu-i se rupe cu greu,
La Zamolxis,
La regele nostru,
Care este si zeu.

Bunul rege Scorilo
Trãieşte.
Duh şi sfetnic-
La bine, la rãu.
Legea lui,
Glãsuind bãtrâneşte,
E şi-a fiului sãu].