ARBORELE DE APĂ - Cartea Dunării

Naşterea

Prima zi solară după o lungă noapte întemniţată în abisul întunericului.Dumnezeu se hotărăşte să facă lumea. L-a făcut mai întâi pe om după chipul şi asemănarea Sa; parte bărbătească şi parte femeiască a făcut.
Apoi Dumnezeu a zis:
Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac şi un sprijin potrivit pentru el.
Lumini de stele i s-au copilărit în preajmă… Unind părticică cu părticică din acele lumini, un şuvoi de argint s-a născut sub straşina cerului. Şi izvoare de parfumuri dinspre rădăcinile munţilor se iveau pe sub stânci. Şi o imagine magnifică s-a iscat, precum un arbore uriaş cu crengile răsfirate într-un peisaj măreţ; şi valuri, valuri de oameni se foşneau de-a lungul ramurilor sale pribege. Nici Creatorului nu-i venea să creadă…
Apoi a dat arborelui suflet de om, înălţându-lîn legendă. Şi aşa s-a întâmplat!
Dumnezeu iarăşi a zis:
Cu acest arbore de apă, omule, poţi sta trup lângă trup, suflet lângă suflet şi spirit lângă spirit.
A fost ca niciodată!...
Aşa s-a născut Dunărea, botezată Istros la începutul lumii, de Herodot din Halicarnas, "părintele istoriei".
Istros va fi „zeul fluviilor”! Aşa am spus şi aşa va rămânea cât va exista lumea - a mai zis Dumnezeu!
Istros a primit de la romani numele Danubius. Apoi, în limba fiecărei ţări riverane a devenit Donau la nemţi, Dunaj la slovaci, Duna la maghiari, Dunav la bulgari şi sârbo-croaţi, Dunai la ucraineni, Tuna la turci… Noi, românii i-au spus Dunărea, iar englezii Danube, ca şi francezii.Am în faţă o hartă veche cu zonele geografice pe care le reprezenta fostul regat al Daciei, atestat documentar încă de pe vremea lui Burebista, "cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia… Nemaipomenitul…, cum nu a mai fost şi nu mai este altul". Uluitoare coincidenţa, aproape perfectă, între teritoriul acestui regat al Daciei şi conturul bazinului hidrografic al Dunării, de la Viena până la vărsarea în Marea Neagră, numită de coloniştii romani, care cuceresc Dobrogea în anul 28 î.e.n.: Pontus Euxinus! Ceea ce confirmă faptul că acest arbore de apă, în milenara sa existenţă, a fost leagănul de formare şi supravieţuire a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-roman şi al celor care se vor naşte ulterior.

…Ridicată pe verticală, până la înălţimea de 2840 de kilometri, în stratosferă, Dunărea ar părea ochilor noştri uimiţi unul din grandioşii arbori de apă ai lumii. Vârful arborelui, care se află în Pădurea Neagră, s-ar ivi din vecinătatea stelelor, coborând pe crengi şi pe braţe toată lumina siderală a lumii, ca pe o răşină. Trupul arboreluistrăbate cele mai spectaculoase locuri de pe croazierele sale europene, înfigându-şi apoi rădăcinile pământeşti în sud-estul României, la gurile de vărsare ale fluviului în Marea cea Neagră. Aici, trunchiul arborelui se desface în trei braţe - Chilia, Sulina şi Sfântu Gheorghe - apoi în altele şi altele, unindu-se cu apele lumii şi isprăvindu-se în ele. Isprăvindu-se? Acest arbore uriaş adună pe frunzele lui, răspândite ca un umbrar sub stratosferă, toate boabele de apă de pe cerul Europei, le conduce prin sine - prin arterele şi venele lui - de-a lungul continentului, udând zece ţări - Germania, Austria, Slovacia, Ungaria, Croaţia, Serbia, Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, România - şi patru capitale - Viena, Bratislava, Budapesta şi Belgrad - adăpând popoare, comunităţi, lanuri şi animale.
De sub piscul Kandel, din munţii Pădurea Neagră, răsar două ramuri din vârful uriaşului arbore, Berg şi Brigach. În curtea castelului Fürstenberg, Berg face un scurt popas, până la îmbrăţişarea sa cu Brigach, la ieşirea din oraşul Donaueschingen. De aici, mai departe, Dunărea se înfăţişează lumii ca singurul fluviu european ce curge de la vest la est, croindu-şi drum pe un pământ sacru, încărcat, timp de milenii, cu osemintele strămoşilor tuturor popoarelor, pe care le scaldă.
De la rimele lui Hesiod şi până la „Romantica” lui Strauss, de la referirile istoricului şi etnografului grec Strabon din Amaseia la poetul roman Publius Vergilius Maro, peste Dunăre se înalţă un nimb de artă, un cer estetic în care îşi află oglindă vigurosul arbore de apă, ca şi neamurile aprige aşezate de la izvoare până la vărsare. O cântă şi Ovidiu, în „Tristiile” şi „Ponticele” sale; înainte de el, o cântă în liricele sale şi anticul Pindar, din Theba; o preamăreşte şi Pisandru, care ne informează că atenianul Heracles dorea să ajungă pe pământul istrian, în Sciţia, să captureze cerboaica de aur,protectoarea Deltei şi a Gurilor Dunării. Îi aduce laudă fertilităţii părintele epicului, Herodot. Şi imnul de slavă este întregit, ev după ev, de alte genii de pe cele două ţărmuri ale sale, precum Schiller, Heine, Petöfi, Jozseéf Attila, Eminescu, Hristo Botev… Şi aceştia, şi alţii şi mulţi alţii fac un înfiorat popas între Munţii Pădurea Neagră şi Pontus Euxinus (Marea Neagră), celebrând Dunărea care, departe de a despărţi popoare, ea le uneşte, le dă mâna, zidind între ele o punte pe care vremurile, războaiele sau catastrofele n-au izbutit s-o surpe. Iar sub timbrul celor ce i-au ţesut elogiul răzbat cântecele neamurilor riverane: Dunărea ne este mamă, / Pe toţi Dunărea ne cheamă…, sau Dunăre, Dunăre, / Drum fără pulbere…, cum spune poetul anonim, cu o formulă care purcede din vechime.
Începe lin, unde de ape jucându-se galeş, pentru ca, brusc, să se transforme într-o întindere de apă largă, majestuoasă, pe care N. Iorga a numit-o „fluviul împărătesc”. Unicitatea lui ne pare incompensabilă, fiindcă nu se nasc zilnic asemenea arbori de apă care produc civilizaţii: Nilul pe cea egipteană, Tibru, Eufrat şi Iordan - civilizaţia biblică, Volga - civilizaţia ruşilor vechi. Dar Dunărea? După consideraţiile unei reputate specialiste, Marija Gimbutas, în cartea sa "Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european", bătrânul fluviu a fost părintele unor prospere epoci de negoţ, cultura grâului - bogată încât, spune legenda: „în lanurile înalte, nu se vedeau calul şi călăreţul”, cultura viţei de vie, construcţia de corăbii, olăritul etc. Acest arbore de apă s-a transformat, prin timpuri, în vatra unităţii şi civilizaţiei Europei, până azi. Neîndoios, concluzia este că Vechea Civilizaţie Europeană începe numai după introducerea economiei producătoare de alimente, prin cultivarea efectivă a pământului, fapt evidenţiat prin complexul grâu-orz-oaie-capră-vite-porc. Fenomenul apare chiar înainte de anul 7000 î.Hr.: pe ţărmul Greciei, în Italia estică, în Creta, în sudul Anatoliei, în Siria, Palestina, Orientul Apropiat, precum şi în bazinul Dunării Inferioare, în România de azi şi în întreaga regiune Balcanică.
Puţine ape de pe pământ au biografii atât de pasionante. Vreme de milenii, Dunărea, acest teribil fluviu cu singurul defileu de pe Terra care taie munţii paralel cu Ecuatorul, a fost martorul tuturormarilor bătălii şi zidiri ale Europei, seva sa miraculoasă continuând să marcheze, secol după secol, dar şi de-acum înainte viaţa popoarelor pe care Dumnezeu le-a lăsat să aibă grijă de ea şi de afluenţii ei. „Fluviul cu unde frumoase”, cum îl numea Hesiod, va continua să fie slăvit de cântăreţi, cu flautul şi cu lira, cu verbul şi cu culoarea, imortalizând în versuri, imnuri, cantate şi pe pânze ipostazele de măreţie ale acestei ape-rege a continentului Europa.

Din Capitolul I al volumului aflat pe masa de lucru a scriitorului Ioan Barbu. Cartea va apărea în limbile română, maghiară şi germană la o prestigioasă editură din Bucureşti.
Ioan Barbu