Uneltele tâmplarului

Odată demult, într-un sat mic, trăia un tâmplar. El avea un atelier plin de scule de tâmplărie. Într-o zi pe când stăpânul nu era în atelier, uneltele s-au luat la ceartă. S-au sfădit multă vreme...
–Ceva mai rău ca fierăstrăul, cel cu colţi ascuţiţi, nu se află sub soare! Dinţii lui sfâşie şi el taie tot, ce-i iese în cale...ca un balaur...
–Ce să mai spunem despre rindea, care muşcă fără milă, ca o fiară!
–Dar ciocanul care zdrobeşte totul cu violenţă? Ce spuneţi de el?
–Sau cuiele, subţirele, care străpung şi pătrund în orice cu vârful lor ascuţit. Înţeapă!
–Să nu uităm raşpela, care pileşte, uniformizează, zgârâie totul!
Aşa se tânguiau uneltele tîmplarului şi până la urmă au hotărât că nu mai pot trăi sub soare fiind peste măsură de rele. Unele dintre ele, pentru răutatea lor fără de seamăn, pentru violenţa faptelor săvârşite ar trebui gonite, cât mai departe surghiunite. Ciocanul era de părere că rindeaua, îndeosebi, trebuia alungată. Rindeaua credea că fierăstrăul nu mai putea rămâne nici o clipă lângă celelalte unelte. Fierăstrăul nici nu voia măcar să mai audă de cuie, care pe lângă răul, ce îl făceau mai erau atât de mici şi ascuţite...Cuiele erau pornite împotriva raşpelei...raşpela împotriva daltei, care despica totul...împotriva rindelei, cuielor, ciocanului, fierăstrăului...
Toţi erau împotriva tuturor...sculele vorbeau foarte mânioase şi în acelaşi timp. Era zarvă mare. O larmă fără seamăn.
Deodată uşa s-a deschis şi a intrat tâmplarul.
Îndată s-a făcut linişte deplină.
Meşterul a luat o scândură a măsurat-o şi a tăiat-o cu fierăstrăul, apoi bucăţile le-a fasonat cu rindeaua. A bătut cuie cu ciocanul şi la sfârşit a netezit totul cu raşpela şi şmirghelul. Folosind fierăstrăul, care sfâşie, rindeaua, care muşcă, ciocanul, care zdrobeşte, cuiele, care înţeapă şi raşpela...tâmplarul făcuse un minunat leagăn, pentru un nou născut.
Mâna lui iubitoare condusese uneltele cele rele şi le pusese să facă ceva bun şi frumos şi de folos...