luni, 19 martie 2012
Cadoul
Autobuzul opintea pe o sosea cu prea multe gropi. Pe un scaun mai din spate, statea un batranel uscativ, tinand în brate un manunchi de flori de camp. Pe partea opusa, o fetiscana oachesa se uita fascinata la macii, margaretele si albastrelele din bratele batranului. Nu-si mai putea lua ochii de la ele. Razbatea din cand în cand pana la ea parfumul proaspat de flori. Incerca sa priveasca pe fereastra prafuita a autobuzului, dar degeaba. Ca un magnet o atrageau florile batranului. La urmatoarea statie, batranul dadu sa coboare. Ezita pentru o clipa, dupa care se adresa fetei. "Vad ca-ti plac florile mele. Cred ca sotiei mele i-ar face mare placere sa ti le daruiesc. Am sa-i spun ca ti le-am dat tie." Fata primi florile îmbujorandu-se de placere. Urmari apoi pe batranelul uscativ cum se coborî din autobuz si intra pe poarta de fier forjat a unui mic cimitir din apropiere.
duminică, 18 martie 2012
Argumente ce contrazic romanizarea
Latinismul acestui popor începe din perioada Scolii Ardelene si continuã într-un mod surprinzãtor pînã în zilele noastre. Desi exista dovezi coplesitoare care ne fac sã punem la îndoialã originea latinã a acestui popor, se perpetueazã si în zilele noastre o tezã care este, în lumina noilor descoperiri si interpretãri ilogicã si lipsitã de bun simt. Intelectualii din scoala ardeleanã sunt cei care au pus în circulatie aceasta idee (originea latinã a poporului nostru), care, au avut o intentie lãudabilã în fond, prin sustinerea latinitãtatii acestui popor. Un motiv politic pur. Stãpînirea maghiarã din acele vremuri, sustinea cã ea este promotoarea civilizatiei vestice (de origine latinã), civilizatie superioarã, iar ei sînt datori sã scoatã popoarele pe care le stapîneau la "lumina" civilizatiei. Sub acest pretext, maghiarii au subjugat si exploatat popoarele din centrul Europei. Intelectualii Scolii Ardelene cãutã sã combatã aceasta teorie. Ei se folosesc de cucerirea Daciei de cãtre romani pentru a încerca sã provoace o disputã ideologicã pe aceastã temã. Acestia exagereazã în mod evident si deliberat contributia romanilor la formarea poporului român. S-a ajuns pînã acolo încît au pretins cã noi sîntem un popor latin. Este binecunoscut faptul ca s-a încercat o latinizare fortatã a limbii (care a esuat din fericire) doar pentru a dovedi acest lucru. Ei afirmau cã poporul român nu are nevoie de civilizarea de cãtre asa-zisii reprezentantii ai civilizatiei latine în aceastã zonã. Ideea sustinutã: acest popor este urmasul poporului roman în aceastã zonã si nu este nevoie ca cineva sã ne civilizeze. Poporul român s-a nãscut civilizat, s-a nãscut latin. Puteau sa combatã în acest fel pe plan ideologic stapînirea maghiarã din aceste vremuri.
Este vorba în fond de o eternã încercare a acestui popor de a se justifica în fata altor popoare, de a se situa deasupra altora prin provenienta dintr-o vitã nobilã. Este vesnicã problema apartenentei poporului român la popoarelor Europene vestice ("civilizate") sau estice. Si dacã poporul român nu apartine prin manifestãrile sale popoarelor apusene, trebuie sã apartinã totusi acestui tip indiferent de adevãr. Cucerirea Daciei de cãtre romani a fãcut ca aceste persoane sã aibã un anumit punct de sprijin. Tot asa se sustine si astãzi originea latinã ("de sînge albastru") a poporului nostru, origine insuficient documentatã, fortatã în mod evident si are supusã la analize aprofundate începe sã îsi arate multiplele puncte slabe. În fond, slãbiciunile acestei teorii sînt mai multe decît argumentele care o sustin.
În acest fel se explicã si succesul unor istorici strãini care pun la îndoialã continuitatea noastrã în aceste locuri. S-a ajuns la nivelul istoricilor strãini numai la o "întelegere" de a nu rediscuta problema pînã la aparitia unor noi informatii si nicidecum nu s-a hotãrît definitiv si irevocabil cã suntem ceea ce spun istoricii nostri. Si astfel, ajungem sã învãtãm la orele de istorie, despre daci si romani, despre ce frumos s-au înteles ei si ce popor minunat s-a nãscut din contopirea lor. Romanii s-au luptat cu dacii pe care i-au cucerit si apoi exploatat. Acesta este adevãrul. Cît de bine te întelegi cu un asupritor? Cît de bine se întelegeau romanii cu femeile dace, vedem pe Columnã: lupta îndîrjite alãturi de bãrbati împotriva asupritorilor sau chinuiesc soldatii romani capturati. Istoria ne face sã credem cã în numai cîtiva ani au devenit sotiile iubitoare ale acelorasi soldati. Dar mai bine sa vedem ce ne spune un sef scotian: „romanii cei lacomi îsi înrobesc supusii, jefuiesc, ucid, siluiesc. Constrângerile sînt la ordinea zilei: serviciul militar, impozitele, tributul în naturã, corvezile. Cîmpurile, minele, porturile apartin romanilor, în timp ce muncitorii agricoli, minerii si docherii sînt bãstinasi. Însãsi ideea de imperiu este o mare amãgire: Ei transformã totul în pustiu si numesc aceasta pace."
Grupul Sarmizegetusa considerã cã istoria adevãratã a acestui popor trebuie sã fie cunoscutã de fiecare român. Elevul acestei tãri trebuie sã stie cine îi sînt strãbunii. Propunem o abordare a istoriei bazata pe documente, marturii ale acelor timpuri. Aceasta viziune asupra istoriei ar trebui complectatã cu ajutorul descoperirilor stiintifice de ultima orã care ne pot ajuta sa ne întelegem istoria. Ne referim aici la antropologie, lingvisticã comparatã, genetica...Toate acestea trebuie îmbinate cu bunul simt (logicã dacã doriti), pentru a nu ajunge la interpretãri ciudate asa cum se întîmplã în zilele noastre.
Cei care cunosc istoria reala a acestui pãmînt sînt priviti cu circumspectie de persoanele care nu stiu adevãrul si cred ceea ce au învãtat dupã preceptul crede si nu cerceta. Scopul grupului nostru este de a face cunoscutã istoria poporului nostru atît românilor cît si strãinilor dornici de a ne cunoaste.
Noi considerãm cã dacii alcãtuiesc baza etnicã majoritarã a poporului român. Acest lucru este recunoscut oficial dar este spus cu o jumãtate de gurã. Este promovatã în mod deosebit originea latinã a acestui neam. Dar sa vedem cine ar fi putut face latinizarea si cu ce ne-am ales din aceasta "contopire" a popoarelor dac si roman. Colonistii oricît de numerosi au fost, nu au putut schimba acest lucru. Ei au adus un aport de populatie de aproximativ 3,2% în aceste tinuturi. Comparînd cu structura populatiei din zilele noaste, din punct de vedere al procentelor, putem spune ca erau ca numãr, aproximativ jumãtate din cel al maghiarilor (7,1%) ce trãiesc astãzi in România. Dacia Felix avea aproximativ 2.000.000 de locuitori plus 80.000 de colonisti. Aceste date sînt valabile doar pentru Dacia ocupatã de romani, fãrã a mai lua în considerare teritoriul neocupat. Acest procent este prea neînsemnat pentru a schimba caracteristicile specifice ale poporului dac din orice punct de vedere.
Legiunile aduse de romani erau formate din soldati de cele mai diferite origini, elementul latin pur fiind foarte mic. Unitatile armatei si administratia aveau doar comandantii romani, vorbeau limba lor materna (deci nu latina ) si se închinau la zeitãtile proprii. Romanii nu si-au impus zeitãtile lor acestor populatii, lucru absolut necesar în schimbarea caracteristicilor esentiale a unei comunitãti. În anul 204 e.n. contingentul maur a restaurat templul închinat unor zei mauri la Micia, lînga Deva. Dacã în centrul Daciei romane armata care era stationatã nu era romanizatã...Ei îsi pãstrau armele si modul specific de luptã. Prin urmare nu ne putem astepta la o latinizare venitã din partea acestor legiuni.
Imperiul roman insasi nu avea caracter romanizator, scopul lui fiind cu totul altul decit "civilizarea "lumii barbare. Sã nu uitam de faptul cã în timpul lui Hadrian a avut loc o mare retragere a detasamentelor militare. Acest lucru s-a întîmplat la 118, la numai 12 de la cucerirea Daciei. În urma acestei retrageri au mai rãmas cîteva unitati auxiliare si celebrele legiuni Gemina (constituita din traci) si Macedonica (formata din spanioli, sirieni si alte neamuri). Nici din partea veteranilor nu ne putem astepta la „un ajutor" pentru latinizare. Pentru a se putea cãsãtorii cu o bãstinasã, orice nou venit trebuia mai întîi sã o cucereascã, lucru pe care nu putea sã îl facã dacã nu îi cunostea limba. Intrînd în familia fetei el trebuia sã stie limba dacã. Despre progeniturile unor astfel de familii, care NU au format poporul român, pentru cã erau prea putine, ce putem spune? În orice familie care are un tata de o nationalitate si o mamã de alta, copilul va învãta limba mamei, în primul rînd, limba care îi va deveni, în mod normal, prima limbã, cea pe care o va cunoaste mai bine, limba materna. Si de ce sã nu fi învãtat copilul limba dacã, atîta timp cît în jurul lui se vorbea aceasta limbã? El ar trãi intr-o familie în care doar o singurã persoanã vorbeste limba latinã iar toate celelalte limba dacã. Aceasta în cazul în care veteranul cunostea limba latinã, atît cît o cunostea...
Din alt punct de vedere, ce femeie ar fi luat un sot de 45-55 de ani. Care era speranta de viatã pentru ei? Cît mai trãiau aceste persoane? În general, istoria îi pomeneste ca burlaci fãrã mostenitori. Pe o piatra funerarã a unui veteran roman, descoperita la Caisei lînga Dej, este înfãtisat acesta în "vesmînt autohton". Deci vedem o dacizare si nicidecum altceva. O altã categorie de persoane care se presupune cã au participat la romanizare sînt functionarii romani. Acestia aveau sarcina sã organizeze spolierea. Mormintele functionarilor ne demonstreazã cã acestia au adoptat îmbrãcãmintea dacã – cãmesa si brãcinarii. Din modul de organizare specific statului roman nu a rãmas nimic. Dreptul roman care se foloseste azi a fost introdus în epoca moderna dupã codificarea fãcuta de Napoleon. În tinuturile locuite de români s-a folosite acel "obicei al pãmîntului" sau "drept valah" pînã prin secolele XVI – XVII.
Continuînd în aceiasi ordine, conditiile climaterice din Dacia sînt diferite de cele din zona mediteraneeana, de unde provin majoritatea colonistilor. Zona temperat-continentalã de la noi nu se comparã cu clima dulce din sud. În mod sigur noii veniti au adoptat portul dacic, altfel ar fi înghetat de frig. Locuintele romanilor, construite din piatrã sînt improprii conditiilor climaterice de aici. Ele, ca si îmbrãcãmintea romanilor sînt adaptate climei calde mediteraneene, si sînt rãcoroase si nu acumuleazã cãldura. Dacii aveau case de lemn adaptate conditiilor de aici. În fond tãranii români au construit case de lemn sau chirpici si nu de piatrã. Nici din aceastã zona a civilizatiei romane nu s-a pãstrat nimic. Negustorii erau putini comparativ cu restul populatiei dace. Deductia logica este cã ei stiau daca. Un negustor care nu ar fi stiut aceastã limbã ar fi avut un serios handicap si ar fi fost usor si rapid eliminat de concurenta. E aproape sigur deci cã acestia stiau daca. Aveau interesul de a o cunoaste.
Orasele din Dacia au fost construite si sustinute material de cãtre romani. E si normal aîta timp cît acestia locuiau acolo. Erau centre de în care era prezentã administratia romanã, precum si colonistii. Dupã plecarea acestora orasele au decãzut apoi au disparut. Dacii aveau o civilizatie sãteascã, precum tãranii nostrii. Inscriptiile gãsite se referã în majoritate la problemele administrative. Unele din ele împodobesc mormintele unei parti din aristocratia localã, lucru foarte normal. Orice popor are colaborationistii sãi si acest lucru nu este iesit din comun. Acestea nu au avut cum contribui la latinizarea dacilor, pentru cã majoritatea nu stiau sã citeascã. Odatã cu abandonarea Daciei de cãtre romani, armata, administratia si majoritatea colonistilor au pãrasit zona. Imediat in Dacia a intrat un val de element etnic autohton neromanic sau mai bine zis neromanizat ,dacii liberi! Se sustine cã romanii au avut multiple contacte cu dacii înainte de cucerirea romanã. Acest lucru este perfect adevarat. Un astfel de fapt nu constitue un lucru neobisnuit. Romanii au avut contacte cu toate popoarele cucerite, înainte ca acest lucru sã se fi întîmplat: bascii, evreii, elenii, sirienii, maltezii, fenicienii, pe unii i-au stapinit secole dar nu i-au putut romaniza.
O altã teorie absurdã este aceea a distrugerii totale a armatei dace de cãtre cea romanã. Dimpotrivã. Dupa un timp, de la cucerirea Daciei, a fost impus un tribut (cens) de cãtre Trãian dacilor "încapãtînati în rebeliune" ("Daciis assidue rebbelantibus"). Aceasta datoritã deselor rãscoale fãcute de acestia. Dupã cucerirea Daciei au avut loc în timpul domniei lui Traian 3 rãscoale, în 12 ani. În anul 117 e.n. Dacia este zguduitã de o puternicã rãscoalã a dacilor din provincie sustinuti de dacii liberi. Rãscoala a fost domolitã doar dupã un an odatã cu deplasarea împãratului Hadrian în zona. Acesta a avut o asemenea amploare încît împãratul s-a abtinut cu greu sã nu pãrãseascã îndãrãtnica Dacie. Notiunea de daci liberi exclude prin ea însãsi ideea disparitiei dacilor. Acestia au constituit un pericol permanent pentru administratia romanã prin incursiunile pe care le fãceau în Dacia Felix. Nu au putut fi supusi niciodata: Costobocii din Carpatii Pãdurosi si Bucovina, carpodacii din Moldova si Carpatii orientali, "dacii mari si dacii liberi" din nordul si vestul Transilvaniei ca si daco-getii din estul Tãrii Rumânesti (dincolo de Limes transalutanus: Turnu Mãgurele - Rosiorii de Vede-Costesti - Pitesti – Câmpulung - Muscel - Bran – Râsnov ). Acestia au constituit permanent un pericol pentru Dacia Felix. Rãscoale ale dacilor au loc dupã cum urmeazã: sub împãratul Antonius Pius (138 –161 e.n.), în 170 e.n. costobocii profitã de retragerea Legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis la Potaissa si atacã Dobrogea (ajung la Eleusis în Elada). Astfel in 214 e.n. sînt inaugurate atacurile carpilor împotriva romanilor si ating maximul lor în 238 e.n. si continuã dupã cum urmeazã:
- Alexander Severus (222-235) sarmatii, dacii liberi si primele valuri de goti atacã imperiul ( împãratul îsi pierde viata într-o rãscoalã militarã condusã de un legionar traco-dac Maximinus care ajunge împãrat) - Maximinus Thrax (235--238) fiul unui tãran dac, era un general roman care ÎNTELEGEA GREU LATINA. Renumit prin forta sa fizicã a fost admis în garda personala a lui Alexander Severus si în urma rãscoalei pe care o conduce ajunge împãrat. Pe Dunãre a respins pe sarmati si pe dacii liberi obtinînd titlurile de Germanicus, Sarmaticus si Dacicus.
- Balbinus (238, iulie-octombrie) se pregãtea sã plece împotriva carpilor si gotilor dar este ucis de pretorieni.
- Gallienus (253-268) adoptã titlul de DACICUS MAXIMUS în 257 în urma luptelor cu dacii liberi. În timpul domniei sale apare în Tracia, Regalian care pretinde cã se trage din casa regalã dacã!
- Atacul din 242, în aliantã cu gotii, în urma cãruia e pustiitã Moesia si Thrakia.
- Atacul din 245-247 - cel mai puternic si fãrã ajutor strãin în urma cãruia a fost desfiintat pentru totdeauna acel Limes transalutanus. Tot atunci sînt distruse: Slavenii, Romula-Malva, Aquae si Racari din Dacia Malvensis
- atacul Dobrogei din 248, în aliantã cu gotii, taifalii si bastarnii.
- atacul din 249 asupra zonelor pustiite în anii 245-247, la un an dupã refacerea localitãtilor Slaveni si Romula - Malva, de data aceasta aliati cu gotii si sub conducerea regelui got Kniva, localitãti care sînt distruse definitiv, iar zona - probabil - ocupatã, de asemenea, definitiv de carpi.
- atacul din 253 de la Dunãrea de jos, în aliantã cu gotii si populatia localã, cu repetãri în anii urmãtori.
Începând cu data abandonãrii Daciei si pînã pe la anul 300, dacii liberi pãtrund în Dacia romanã. Dupã istoricii români, acesti daci erau deja latinizati. Ar fi unicul caz în care romanizarea a depãsit granitele imperiului roman, el însusi neromanizat. Sau dacã o luam altfel, un val de daci nelatinizati ajung în contact cu daci în curs de latinizare si sînt latinizati si ei. Unde e logica si bunul simt aici? Civilizatia dacã era o civilizatie a lemnului ca si ce-a tãrãneascã românã. Ocupatiile, obiceiurile, credintele, modul de viatã, limba s-au mostenit de la acestia.
Ocupatiile dacilor sînt similare pînã la identificare absolutã cu cele ale românilor: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile (ceramica si prelucrarea metalelor).
Acestea au fost ocupatiile de acum 2000 de ani, acestea au fost si cele de acum 150 de ani. Continuitatea este evidentã si în acest punct. Straiele dacilor sînt identice cu cele ale tãranilor români. Un dac de pe columnã seamãnã pînã la identificare cu un tãran român. Însãsi istoria oficialã recunoaste acest aspect; mai mult, acest lucru fiind remarcat si de urmasii romanilor (vezi cazul lui Badea Cîrtan). Se pãstreazã din portul dacic itarii, cãmesa cu flori, poale si mîneci, cojoacele lucrate cu flori, cãciula specificã. Femeile dace aveau cãmesi cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, basma. Încã nu s-a descoperit nici un dac care sa fie îmbrãcat în toga romanã. Cuvîntul îmbrãcãminte este de origine dacicã (si nu latinã dupa cum ne spune DEX-ul), venind de la cuvîntul dac "bracã" (pantaloni), care a evoluat pînã astãzi în brãcinari (itari), brãcinar (curea) si îmbrãcãminte. Cuvîntul braca este folosit de Ovidius si Tacitus cînd îi descriu pe geti. Acest cuvînt, bracã – bracae, se mai întilneste si la celtii din Galia precum si la frigieni. Modul de viatã s-a transmis pîna în zilele noastre.
Casele de tip megaron acoperis în douã ape se gãsesc atît la români cît si la daci. Este suficient sã ne uitãm la o casã dacicã de pe columnã si la una din zonele de munte de astãzi si vedem asemãnarea. Continuitatea si nu schimbarea a fost modul de viatã a acestui popor. Theopompus relateazã cã soliile getilor se fãceau în acompaniament de citerã, asa cum se face si astãzi în Maramures. Se folosea buciumul, naiu si toba. Traditia greceascã ne spune cã primii poeti au fost de origine tracã iar instrumentele muzicale (naiul, cimpoiul, buciumul) sint luate tot de la traci. Studiul Columnei ne dezvãluie dacii voinici cu bãrbi si pãrul lung la maturitate. Femeile purtau pãrul strîns la spate într-un coc si aveau capul acoperit cu o basma (ca tãrãncile de astãzi). Dacii se remarcau si printr-o corectitudine deosebitã, toate conventiile fiind încheiate verbal. Litigiile erau rezolvate dupã obiceiul pãmîntului asa cum fãceau si tãranii nostrii. În comuna Rod din judetul Sibiu se pãstreazã încã vechiul obicei dacic de a aseza un bãt la poartã dacã proprietarul nu este acasã, fãrã a se încheia poarta. Gospodarii care nu se încuie sînt si astãzi în Tara Motilor dacã nu si in alte locuri. Din punct de vedere al modului de gîndire, influentele ar fi fost negative. Din fericire ele nu s-au pãstrat. Romanii erau un popor educat în spiritul cotropirii si al jafului. Românii sînt caracterizati (cel putin pînã curînd) prin ospitalitate, spirit blînd si pasnic.
Religia romanilor de astãzi este un exemplu impresionant de sincretism al religiilor crestine si zamolxiene. Dacii nu erau monoteisti ci hedoneisti ATENTIE!!! CUVÎNT INEXISTENT ÎN DEX!!!. Ei credeau într-un zeu principal pe lîngã care coexistau alte fiinte magice, zîne, zburãtori,moroi,strigoi etc. În cazul crestinismului de astãzi aceste fiinte sînt: sfintii, diavolii, heruvimii, arhanghelii, îngerii, serafimii...Ca si crestinii, dacii credeau în nemurirea lor atrãgînd atentia popoarelor antice asupra lor, prin acest lucru. Priveghiul mortului se trage tot de la ei: bucurie si nu întristare la moartea unei persoane.
Este greu sã stabilesti ce fel de limbã vorbim în ziua de astãzi daca nu se cunosc elementele esentiale (cel putin) ale limbii dace. Însusirile si caracteristicile unui popor derivã din elementele sale componente, din grupurile din care el s-a format. Iar dacã nu cunoastem limba dacã si spunem cã limba românã este de origine latinã facem o afirmatie ilogicã. Este ignorat elementul cel mai important, determinant, din compozitia poporului român: dacii. Ori ca acestia sã îsi fi pierdut limba si sã îsi fi pãstrat cultura si civilizatia este imposibil. Cuvintele limbii române care sânt cãutate în dictionarele tuturor limbilor pãmîntului. Acest lucru este lipsit de bun simt. Acestea ar trebui cãutate într-un dictionar al limbii dace. Sã nu uitãm cã limba dacã se înrudea cu latina si cu alte limbi de origine indo-europeana. Ar fi nevoie de un studiu comparat al acestor limbi pentru a se stabili cu adevãrat care sînt cuvintele de origine dacicã. Exista în cadrul limbii matrice indo-europene multe cuvinte pe care le gãsim astãzi în limba românã. Aceste cuvinte sînt considerate de origine latina desi ele ar fi putut ajunge la noi prin filiera limbii dacice.
*Preluat de pe dacia.8m.net
Este vorba în fond de o eternã încercare a acestui popor de a se justifica în fata altor popoare, de a se situa deasupra altora prin provenienta dintr-o vitã nobilã. Este vesnicã problema apartenentei poporului român la popoarelor Europene vestice ("civilizate") sau estice. Si dacã poporul român nu apartine prin manifestãrile sale popoarelor apusene, trebuie sã apartinã totusi acestui tip indiferent de adevãr. Cucerirea Daciei de cãtre romani a fãcut ca aceste persoane sã aibã un anumit punct de sprijin. Tot asa se sustine si astãzi originea latinã ("de sînge albastru") a poporului nostru, origine insuficient documentatã, fortatã în mod evident si are supusã la analize aprofundate începe sã îsi arate multiplele puncte slabe. În fond, slãbiciunile acestei teorii sînt mai multe decît argumentele care o sustin.
În acest fel se explicã si succesul unor istorici strãini care pun la îndoialã continuitatea noastrã în aceste locuri. S-a ajuns la nivelul istoricilor strãini numai la o "întelegere" de a nu rediscuta problema pînã la aparitia unor noi informatii si nicidecum nu s-a hotãrît definitiv si irevocabil cã suntem ceea ce spun istoricii nostri. Si astfel, ajungem sã învãtãm la orele de istorie, despre daci si romani, despre ce frumos s-au înteles ei si ce popor minunat s-a nãscut din contopirea lor. Romanii s-au luptat cu dacii pe care i-au cucerit si apoi exploatat. Acesta este adevãrul. Cît de bine te întelegi cu un asupritor? Cît de bine se întelegeau romanii cu femeile dace, vedem pe Columnã: lupta îndîrjite alãturi de bãrbati împotriva asupritorilor sau chinuiesc soldatii romani capturati. Istoria ne face sã credem cã în numai cîtiva ani au devenit sotiile iubitoare ale acelorasi soldati. Dar mai bine sa vedem ce ne spune un sef scotian: „romanii cei lacomi îsi înrobesc supusii, jefuiesc, ucid, siluiesc. Constrângerile sînt la ordinea zilei: serviciul militar, impozitele, tributul în naturã, corvezile. Cîmpurile, minele, porturile apartin romanilor, în timp ce muncitorii agricoli, minerii si docherii sînt bãstinasi. Însãsi ideea de imperiu este o mare amãgire: Ei transformã totul în pustiu si numesc aceasta pace."
Grupul Sarmizegetusa considerã cã istoria adevãratã a acestui popor trebuie sã fie cunoscutã de fiecare român. Elevul acestei tãri trebuie sã stie cine îi sînt strãbunii. Propunem o abordare a istoriei bazata pe documente, marturii ale acelor timpuri. Aceasta viziune asupra istoriei ar trebui complectatã cu ajutorul descoperirilor stiintifice de ultima orã care ne pot ajuta sa ne întelegem istoria. Ne referim aici la antropologie, lingvisticã comparatã, genetica...Toate acestea trebuie îmbinate cu bunul simt (logicã dacã doriti), pentru a nu ajunge la interpretãri ciudate asa cum se întîmplã în zilele noastre.
Cei care cunosc istoria reala a acestui pãmînt sînt priviti cu circumspectie de persoanele care nu stiu adevãrul si cred ceea ce au învãtat dupã preceptul crede si nu cerceta. Scopul grupului nostru este de a face cunoscutã istoria poporului nostru atît românilor cît si strãinilor dornici de a ne cunoaste.
Noi considerãm cã dacii alcãtuiesc baza etnicã majoritarã a poporului român. Acest lucru este recunoscut oficial dar este spus cu o jumãtate de gurã. Este promovatã în mod deosebit originea latinã a acestui neam. Dar sa vedem cine ar fi putut face latinizarea si cu ce ne-am ales din aceasta "contopire" a popoarelor dac si roman. Colonistii oricît de numerosi au fost, nu au putut schimba acest lucru. Ei au adus un aport de populatie de aproximativ 3,2% în aceste tinuturi. Comparînd cu structura populatiei din zilele noaste, din punct de vedere al procentelor, putem spune ca erau ca numãr, aproximativ jumãtate din cel al maghiarilor (7,1%) ce trãiesc astãzi in România. Dacia Felix avea aproximativ 2.000.000 de locuitori plus 80.000 de colonisti. Aceste date sînt valabile doar pentru Dacia ocupatã de romani, fãrã a mai lua în considerare teritoriul neocupat. Acest procent este prea neînsemnat pentru a schimba caracteristicile specifice ale poporului dac din orice punct de vedere.
Legiunile aduse de romani erau formate din soldati de cele mai diferite origini, elementul latin pur fiind foarte mic. Unitatile armatei si administratia aveau doar comandantii romani, vorbeau limba lor materna (deci nu latina ) si se închinau la zeitãtile proprii. Romanii nu si-au impus zeitãtile lor acestor populatii, lucru absolut necesar în schimbarea caracteristicilor esentiale a unei comunitãti. În anul 204 e.n. contingentul maur a restaurat templul închinat unor zei mauri la Micia, lînga Deva. Dacã în centrul Daciei romane armata care era stationatã nu era romanizatã...Ei îsi pãstrau armele si modul specific de luptã. Prin urmare nu ne putem astepta la o latinizare venitã din partea acestor legiuni.
Imperiul roman insasi nu avea caracter romanizator, scopul lui fiind cu totul altul decit "civilizarea "lumii barbare. Sã nu uitam de faptul cã în timpul lui Hadrian a avut loc o mare retragere a detasamentelor militare. Acest lucru s-a întîmplat la 118, la numai 12 de la cucerirea Daciei. În urma acestei retrageri au mai rãmas cîteva unitati auxiliare si celebrele legiuni Gemina (constituita din traci) si Macedonica (formata din spanioli, sirieni si alte neamuri). Nici din partea veteranilor nu ne putem astepta la „un ajutor" pentru latinizare. Pentru a se putea cãsãtorii cu o bãstinasã, orice nou venit trebuia mai întîi sã o cucereascã, lucru pe care nu putea sã îl facã dacã nu îi cunostea limba. Intrînd în familia fetei el trebuia sã stie limba dacã. Despre progeniturile unor astfel de familii, care NU au format poporul român, pentru cã erau prea putine, ce putem spune? În orice familie care are un tata de o nationalitate si o mamã de alta, copilul va învãta limba mamei, în primul rînd, limba care îi va deveni, în mod normal, prima limbã, cea pe care o va cunoaste mai bine, limba materna. Si de ce sã nu fi învãtat copilul limba dacã, atîta timp cît în jurul lui se vorbea aceasta limbã? El ar trãi intr-o familie în care doar o singurã persoanã vorbeste limba latinã iar toate celelalte limba dacã. Aceasta în cazul în care veteranul cunostea limba latinã, atît cît o cunostea...
Din alt punct de vedere, ce femeie ar fi luat un sot de 45-55 de ani. Care era speranta de viatã pentru ei? Cît mai trãiau aceste persoane? În general, istoria îi pomeneste ca burlaci fãrã mostenitori. Pe o piatra funerarã a unui veteran roman, descoperita la Caisei lînga Dej, este înfãtisat acesta în "vesmînt autohton". Deci vedem o dacizare si nicidecum altceva. O altã categorie de persoane care se presupune cã au participat la romanizare sînt functionarii romani. Acestia aveau sarcina sã organizeze spolierea. Mormintele functionarilor ne demonstreazã cã acestia au adoptat îmbrãcãmintea dacã – cãmesa si brãcinarii. Din modul de organizare specific statului roman nu a rãmas nimic. Dreptul roman care se foloseste azi a fost introdus în epoca moderna dupã codificarea fãcuta de Napoleon. În tinuturile locuite de români s-a folosite acel "obicei al pãmîntului" sau "drept valah" pînã prin secolele XVI – XVII.
Continuînd în aceiasi ordine, conditiile climaterice din Dacia sînt diferite de cele din zona mediteraneeana, de unde provin majoritatea colonistilor. Zona temperat-continentalã de la noi nu se comparã cu clima dulce din sud. În mod sigur noii veniti au adoptat portul dacic, altfel ar fi înghetat de frig. Locuintele romanilor, construite din piatrã sînt improprii conditiilor climaterice de aici. Ele, ca si îmbrãcãmintea romanilor sînt adaptate climei calde mediteraneene, si sînt rãcoroase si nu acumuleazã cãldura. Dacii aveau case de lemn adaptate conditiilor de aici. În fond tãranii români au construit case de lemn sau chirpici si nu de piatrã. Nici din aceastã zona a civilizatiei romane nu s-a pãstrat nimic. Negustorii erau putini comparativ cu restul populatiei dace. Deductia logica este cã ei stiau daca. Un negustor care nu ar fi stiut aceastã limbã ar fi avut un serios handicap si ar fi fost usor si rapid eliminat de concurenta. E aproape sigur deci cã acestia stiau daca. Aveau interesul de a o cunoaste.
Orasele din Dacia au fost construite si sustinute material de cãtre romani. E si normal aîta timp cît acestia locuiau acolo. Erau centre de în care era prezentã administratia romanã, precum si colonistii. Dupã plecarea acestora orasele au decãzut apoi au disparut. Dacii aveau o civilizatie sãteascã, precum tãranii nostrii. Inscriptiile gãsite se referã în majoritate la problemele administrative. Unele din ele împodobesc mormintele unei parti din aristocratia localã, lucru foarte normal. Orice popor are colaborationistii sãi si acest lucru nu este iesit din comun. Acestea nu au avut cum contribui la latinizarea dacilor, pentru cã majoritatea nu stiau sã citeascã. Odatã cu abandonarea Daciei de cãtre romani, armata, administratia si majoritatea colonistilor au pãrasit zona. Imediat in Dacia a intrat un val de element etnic autohton neromanic sau mai bine zis neromanizat ,dacii liberi! Se sustine cã romanii au avut multiple contacte cu dacii înainte de cucerirea romanã. Acest lucru este perfect adevarat. Un astfel de fapt nu constitue un lucru neobisnuit. Romanii au avut contacte cu toate popoarele cucerite, înainte ca acest lucru sã se fi întîmplat: bascii, evreii, elenii, sirienii, maltezii, fenicienii, pe unii i-au stapinit secole dar nu i-au putut romaniza.
O altã teorie absurdã este aceea a distrugerii totale a armatei dace de cãtre cea romanã. Dimpotrivã. Dupa un timp, de la cucerirea Daciei, a fost impus un tribut (cens) de cãtre Trãian dacilor "încapãtînati în rebeliune" ("Daciis assidue rebbelantibus"). Aceasta datoritã deselor rãscoale fãcute de acestia. Dupã cucerirea Daciei au avut loc în timpul domniei lui Traian 3 rãscoale, în 12 ani. În anul 117 e.n. Dacia este zguduitã de o puternicã rãscoalã a dacilor din provincie sustinuti de dacii liberi. Rãscoala a fost domolitã doar dupã un an odatã cu deplasarea împãratului Hadrian în zona. Acesta a avut o asemenea amploare încît împãratul s-a abtinut cu greu sã nu pãrãseascã îndãrãtnica Dacie. Notiunea de daci liberi exclude prin ea însãsi ideea disparitiei dacilor. Acestia au constituit un pericol permanent pentru administratia romanã prin incursiunile pe care le fãceau în Dacia Felix. Nu au putut fi supusi niciodata: Costobocii din Carpatii Pãdurosi si Bucovina, carpodacii din Moldova si Carpatii orientali, "dacii mari si dacii liberi" din nordul si vestul Transilvaniei ca si daco-getii din estul Tãrii Rumânesti (dincolo de Limes transalutanus: Turnu Mãgurele - Rosiorii de Vede-Costesti - Pitesti – Câmpulung - Muscel - Bran – Râsnov ). Acestia au constituit permanent un pericol pentru Dacia Felix. Rãscoale ale dacilor au loc dupã cum urmeazã: sub împãratul Antonius Pius (138 –161 e.n.), în 170 e.n. costobocii profitã de retragerea Legiunii a V-a Macedonica de la Troesmis la Potaissa si atacã Dobrogea (ajung la Eleusis în Elada). Astfel in 214 e.n. sînt inaugurate atacurile carpilor împotriva romanilor si ating maximul lor în 238 e.n. si continuã dupã cum urmeazã:
- Alexander Severus (222-235) sarmatii, dacii liberi si primele valuri de goti atacã imperiul ( împãratul îsi pierde viata într-o rãscoalã militarã condusã de un legionar traco-dac Maximinus care ajunge împãrat) - Maximinus Thrax (235--238) fiul unui tãran dac, era un general roman care ÎNTELEGEA GREU LATINA. Renumit prin forta sa fizicã a fost admis în garda personala a lui Alexander Severus si în urma rãscoalei pe care o conduce ajunge împãrat. Pe Dunãre a respins pe sarmati si pe dacii liberi obtinînd titlurile de Germanicus, Sarmaticus si Dacicus.
- Balbinus (238, iulie-octombrie) se pregãtea sã plece împotriva carpilor si gotilor dar este ucis de pretorieni.
- Gallienus (253-268) adoptã titlul de DACICUS MAXIMUS în 257 în urma luptelor cu dacii liberi. În timpul domniei sale apare în Tracia, Regalian care pretinde cã se trage din casa regalã dacã!
- Atacul din 242, în aliantã cu gotii, în urma cãruia e pustiitã Moesia si Thrakia.
- Atacul din 245-247 - cel mai puternic si fãrã ajutor strãin în urma cãruia a fost desfiintat pentru totdeauna acel Limes transalutanus. Tot atunci sînt distruse: Slavenii, Romula-Malva, Aquae si Racari din Dacia Malvensis
- atacul Dobrogei din 248, în aliantã cu gotii, taifalii si bastarnii.
- atacul din 249 asupra zonelor pustiite în anii 245-247, la un an dupã refacerea localitãtilor Slaveni si Romula - Malva, de data aceasta aliati cu gotii si sub conducerea regelui got Kniva, localitãti care sînt distruse definitiv, iar zona - probabil - ocupatã, de asemenea, definitiv de carpi.
- atacul din 253 de la Dunãrea de jos, în aliantã cu gotii si populatia localã, cu repetãri în anii urmãtori.
Începând cu data abandonãrii Daciei si pînã pe la anul 300, dacii liberi pãtrund în Dacia romanã. Dupã istoricii români, acesti daci erau deja latinizati. Ar fi unicul caz în care romanizarea a depãsit granitele imperiului roman, el însusi neromanizat. Sau dacã o luam altfel, un val de daci nelatinizati ajung în contact cu daci în curs de latinizare si sînt latinizati si ei. Unde e logica si bunul simt aici? Civilizatia dacã era o civilizatie a lemnului ca si ce-a tãrãneascã românã. Ocupatiile, obiceiurile, credintele, modul de viatã, limba s-au mostenit de la acestia.
Ocupatiile dacilor sînt similare pînã la identificare absolutã cu cele ale românilor: agricultura, cresterea animalelor, mestesugurile (ceramica si prelucrarea metalelor).
Acestea au fost ocupatiile de acum 2000 de ani, acestea au fost si cele de acum 150 de ani. Continuitatea este evidentã si în acest punct. Straiele dacilor sînt identice cu cele ale tãranilor români. Un dac de pe columnã seamãnã pînã la identificare cu un tãran român. Însãsi istoria oficialã recunoaste acest aspect; mai mult, acest lucru fiind remarcat si de urmasii romanilor (vezi cazul lui Badea Cîrtan). Se pãstreazã din portul dacic itarii, cãmesa cu flori, poale si mîneci, cojoacele lucrate cu flori, cãciula specificã. Femeile dace aveau cãmesi cu decolteu, ie, fusta cu clos, fote, basma. Încã nu s-a descoperit nici un dac care sa fie îmbrãcat în toga romanã. Cuvîntul îmbrãcãminte este de origine dacicã (si nu latinã dupa cum ne spune DEX-ul), venind de la cuvîntul dac "bracã" (pantaloni), care a evoluat pînã astãzi în brãcinari (itari), brãcinar (curea) si îmbrãcãminte. Cuvîntul braca este folosit de Ovidius si Tacitus cînd îi descriu pe geti. Acest cuvînt, bracã – bracae, se mai întilneste si la celtii din Galia precum si la frigieni. Modul de viatã s-a transmis pîna în zilele noastre.
Casele de tip megaron acoperis în douã ape se gãsesc atît la români cît si la daci. Este suficient sã ne uitãm la o casã dacicã de pe columnã si la una din zonele de munte de astãzi si vedem asemãnarea. Continuitatea si nu schimbarea a fost modul de viatã a acestui popor. Theopompus relateazã cã soliile getilor se fãceau în acompaniament de citerã, asa cum se face si astãzi în Maramures. Se folosea buciumul, naiu si toba. Traditia greceascã ne spune cã primii poeti au fost de origine tracã iar instrumentele muzicale (naiul, cimpoiul, buciumul) sint luate tot de la traci. Studiul Columnei ne dezvãluie dacii voinici cu bãrbi si pãrul lung la maturitate. Femeile purtau pãrul strîns la spate într-un coc si aveau capul acoperit cu o basma (ca tãrãncile de astãzi). Dacii se remarcau si printr-o corectitudine deosebitã, toate conventiile fiind încheiate verbal. Litigiile erau rezolvate dupã obiceiul pãmîntului asa cum fãceau si tãranii nostrii. În comuna Rod din judetul Sibiu se pãstreazã încã vechiul obicei dacic de a aseza un bãt la poartã dacã proprietarul nu este acasã, fãrã a se încheia poarta. Gospodarii care nu se încuie sînt si astãzi în Tara Motilor dacã nu si in alte locuri. Din punct de vedere al modului de gîndire, influentele ar fi fost negative. Din fericire ele nu s-au pãstrat. Romanii erau un popor educat în spiritul cotropirii si al jafului. Românii sînt caracterizati (cel putin pînã curînd) prin ospitalitate, spirit blînd si pasnic.
Religia romanilor de astãzi este un exemplu impresionant de sincretism al religiilor crestine si zamolxiene. Dacii nu erau monoteisti ci hedoneisti ATENTIE!!! CUVÎNT INEXISTENT ÎN DEX!!!. Ei credeau într-un zeu principal pe lîngã care coexistau alte fiinte magice, zîne, zburãtori,moroi,strigoi etc. În cazul crestinismului de astãzi aceste fiinte sînt: sfintii, diavolii, heruvimii, arhanghelii, îngerii, serafimii...Ca si crestinii, dacii credeau în nemurirea lor atrãgînd atentia popoarelor antice asupra lor, prin acest lucru. Priveghiul mortului se trage tot de la ei: bucurie si nu întristare la moartea unei persoane.
Este greu sã stabilesti ce fel de limbã vorbim în ziua de astãzi daca nu se cunosc elementele esentiale (cel putin) ale limbii dace. Însusirile si caracteristicile unui popor derivã din elementele sale componente, din grupurile din care el s-a format. Iar dacã nu cunoastem limba dacã si spunem cã limba românã este de origine latinã facem o afirmatie ilogicã. Este ignorat elementul cel mai important, determinant, din compozitia poporului român: dacii. Ori ca acestia sã îsi fi pierdut limba si sã îsi fi pãstrat cultura si civilizatia este imposibil. Cuvintele limbii române care sânt cãutate în dictionarele tuturor limbilor pãmîntului. Acest lucru este lipsit de bun simt. Acestea ar trebui cãutate într-un dictionar al limbii dace. Sã nu uitãm cã limba dacã se înrudea cu latina si cu alte limbi de origine indo-europeana. Ar fi nevoie de un studiu comparat al acestor limbi pentru a se stabili cu adevãrat care sînt cuvintele de origine dacicã. Exista în cadrul limbii matrice indo-europene multe cuvinte pe care le gãsim astãzi în limba românã. Aceste cuvinte sînt considerate de origine latina desi ele ar fi putut ajunge la noi prin filiera limbii dacice.
*Preluat de pe dacia.8m.net
sâmbătă, 17 martie 2012
Suna cunoscut?
“E mult mai usoara dezintegrarea unui atom decat a unei prejudecati.”
Albert Einstein
Albert Einstein
vineri, 16 martie 2012
DACIA SECRETĂ - ADRIAN BUCURESCU
Pentru ca cele ce urmeaza sa fie cat mai bine intelese vom face o prima precizare: geto-dacii s-au detasat de contextul celorlalte semintii printr-o performanta unica - sunt singura semintie europeana cu o neclintita continuitate in cele trei dimensiuni ale fiintei sale (spatiu, timp si spiritualitate).
Numai constienti de aceasta realitate vom putea sa imbratisam exceptionala mostenire spiritual-initiatica a “Cultului lui Zalmoxis”.
Se cuvine a face o distinctie intre perioada de inceput a “Cultului Zalmoxian” (nasterea si implinirea ca forma distinct magica) si perioada de extindere (transfer) dincolo de perimetrul formarii sale, in cuprinderea Greciei antice, unde continua sub o forma readaptata, cunoscut si comentat de majoritatea specialistilor drept “Cult al lui Apollon”. Reintarim ceea ce spuneam in capitolul - ORFEU -. Este regretabila confuzia inca acceptata de multi autori: Orfismul este un lucru aparte, ORFEU nu este Apollon, cum nici Zalmoxis nu este ORFEU.
Sa ne intoarcem deci, cu mai bine de 1300 de ani I.Hr. la vremea cand influenta bacantelor scazuse considerabil, la vremea in care pe faimosul KOGAION mai oficiau Preotii Cultului Luminii. Si daca spiritul a nazuit intotdeauna spre inaltimi, socotim ca superba salba de creste muntoase a Carpatilor a contribuit in buna masura la asezarea in acest perimetru a unei lucrari initiatice aparte, cu nimic mai prejos de marile scoli ale antichitatii.
Reamintim ca inca din vremea “Oficierilor Orfice”, prezenta celtica, cu druizii in prim plan, a lasat urme concrete in practica initiatica pe aceste meleaguri, urme care inca se mai resimteau in timpul aparitiei Zalmoxismului.
Nasterea celor doi Copii Divini
O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: “Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor…” (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): “La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa).”
Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini.
Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: “Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !”
Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.
Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).
Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.
Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: “Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata.”
Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).
Dupa moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.
Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.
Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:
“BAN AGNA INO” - “Cinci fara unu”
“OPTO PE TEB MO…” - “Opt supra doi am…”
Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:
“ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL”
(Invatatura voastra va birui si muntele)
MOARTEA SI INVIEREA
Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.
Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis.
Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.
Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.
Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: “TILLITO COUMI!”(Copila ridica-te!) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe “barbarul” ajuns vestit si respectat.
La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: “HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !”
(”Doamne, Doamne, Marire Tie !”)
Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.
Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de “SOL-DO-BOOYSENOS” sau “Domnul Patimilor”. O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: “OR-PHEOS VAKKANKOS” (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat
Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:
“Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o.”
Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:
“Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis”
Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.
Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de “traire pamanteasca”, finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.
Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la “Echinoctiul de Toamna”, putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.
Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - “Marea Cina a Vrednicilor”.
A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care “in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol…”
Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea “Cultului Orfic” in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.
INITIEREA
Initierea la geto-daci, consta ca in orice alt procedeu initiatic intr-o suita de invataturi si etape, parcurse treapta cu treapta spre stadiul de Maestru.
Dupa ce, individul care dorea cu toata fiinta sa porneasca pe drumul Initierii, era cercetat printr-o conversatie libera de chiar Zalmoxis, dupa ce verdictul era favorabil, viitorul ucenic era chemat, singur sau cu mai multi la confirmarea sa prin “Botez”. Aproape ca in “Cultul lui ORFEU”, cel ales intra dezbracat in apa, de obicei la ceasul amiezii si era insotit de asta data de 3 Magi-Preoti care-l asistau. Primul dintre ei cufunda vasul sacru in undele raului Naparis (Ialomita) si varsandu-i continutul pe crestetul novicelui rostea: “- Sa crezi cu toata fiinta in Invatatura !” Apoi al doilea repeta operatiunea rostind aceeasi fraza. Dupa ce si cel de-al treilea oficia rostind indemnul de a crede in Invatatura, novicele primea aceeasi haina aspra si lunga, apoi, insotit de cei 3 era dus in incinta perimetrului de initiere pe munte. Acolo ingenunchea in fata Altarului invocand pe Tatal Ceresc:
“Parinte fii alaturi de mine, Eu iti apartin !”
Urmau 40 de zile de purificare si rugaciune, timp in care era supravegheat de departe, fara a fi tulburat.
Dupa parcurgerea celor 40 de zile, ucenicul era purtat intr-o procesiune solemna la lumina facliilor in fata marelui preot. Aceasta a fost oarecum perioada de NASTERE si fara de ea nu era admis nimeni la etapa de cunoastere a INVATATURII.
In fata Altarului ucenicul ingenunchea si rostea in gand multumirea catre Tatal Ceresc.
Apoi Marele Preot il ridica de umeri aratandu-i pe rand cele doua picioare ucenicului: “Sa stii si sa nu uiti! Initiatul are doua picioare, altele decat lumea. Unul este insasi Invatatura, Credinta si dorinta de Cunoastere, fara de care nu poti pasi. Al doilea, Rabdarea - cea care echilibraza si face pasul bun, chiar daca el nu pare spornic.”
Din acel moment, ucenicul incepea cu adevarat patrunderea Tainelor. Invata si era indrumat de Magi-Preoti in miracolul astrelor, in metodele de decriptare a previziunilor din semne, in lumea mirifica a plantelor de leac, in taina trupului si a medicinii oculte, in priceperea de a te autocontrola.
“Lasa-ti trupul sa vorbeasca. Asculta-l si lucreaza asupra lui nu numai cu mintea ci si cu sufletul.”
Vorbele cadeau rar si ucenicul incerca sa retina totul intr-o chinuitoare lupta cu sinele.
“Sa nu uiti ca cele 7 necesitati ale trupului tau sunt: a respira, a te hrani, a bea, a te misca, a te purifica (spala, dejecta, urina), a face dragoste, a te odihni. Toate cele 7 isi cer pretuirea. De cum le vei intelege asa le vei domina sau vei sta sub ele”.
Poate cel mai greu era taramul magic, acolo unde lucrurile inca abia se ghiceau si efortul era dublu: a vedea cu vederea fizica si cea de dincolo de vedere. Dupa cei trei ani de incrancenare intre sumedenia de lucruri ce se cereau stiute urmau alte 40 de zile de post si rugaciune. La sfarsitul lor, ucenicul primea acceptul de a urma cea de-a doua etapa: CALEA MAGICA - unde lucrurile se schimbau cu totul. Mai intai era lasat un an prin lume sa-si consolideze cunostintele, sa le aplice unde era chemat s-o faca si mai ales sa se puna de acord cu sine. Urmarit, de multe ori dublat de ochiul atent al Magiior-Preoti, initiatul era reprimit la “Solstitiul de Toamna”, pentru prima oara, alaturi de magi la CINA ALESILOR.
Apoi din nou ingenunchea in fata Altarului ascultand rostirea Marelui Preot:
“Viata este Lumina, iar lumina este vesnica ! De cate ori vei uita aceasta, intunericul te va impresura…”
Pornit pe ultima etapa, initiatul era acomodat treptat cu tainele geometriei sacre, cu taina puterii nascatoare de lumina. Conturul Pentagramei ajungea in ultimul an sa-i fie lacas si spatiu de veghe. Practicile de autocontrol acolo se desfasurau si tot acolo apareau revelatiile.
“Nu uita - LUMINA Pentagramei magice este IUBIREA! Dar ca s-o faci luminoasa, trebuie sa ajungi la esenta Pentagramei - IERTAREA !”
Lucrurile pana nu demult involburate se asezau cu incetul in “Ordinea Sacra” dictata de puterea CREDINTEI. “Poti invinge predestinarea numai armonizandu-te cu propriul tau destin”
Invatatura lua sfarsit cu putin inainte de ultima incercare. Acum putea realiza cat de iute au zburat cei 3 ani si cat de uriasa era zestrea pe care o primise in timpul curgerii lor.
Gatit sufleteste si trupeste initiatul era condus din nou cu alai, trecut pe sub bolta de lumina, sub care valvataile inimii erau asemeni zecilor de faclii aprinse.
Urma finala purificare. Cu pasi siguri se apropia si fara sa ezite traversa dansul fascinant si ametitor al flacarilor ce se prelingeau din gurile tainice ale grotei subterane.
In mijlocul dogorii se oprea o clipa surazand.
“Neatins esti de flacari, in mijlocul primejdiei! Zambeste si crede…”
Vocea rasuna in urechi pana dincolo de iadul flacarilor si ingenunchea in fata Altarului. Pentru prima oara vedea de aproape pe cei trei mari Magi-Preoti socotiti Maestrii desavarsiti: Maestru TRADITIEI, Maestrul JERTFEI si Maestrul LUMINII - adunati laolalta pentru a-l recunoaste pe el Mag si initiat in taina de veacuri a maritului Zalmoxis.
Haina lunga, de lana alba, ii confera o stralucire palida pe langa stralucirea ochilor, aproape de neinfruntat.
Numai constienti de aceasta realitate vom putea sa imbratisam exceptionala mostenire spiritual-initiatica a “Cultului lui Zalmoxis”.
Se cuvine a face o distinctie intre perioada de inceput a “Cultului Zalmoxian” (nasterea si implinirea ca forma distinct magica) si perioada de extindere (transfer) dincolo de perimetrul formarii sale, in cuprinderea Greciei antice, unde continua sub o forma readaptata, cunoscut si comentat de majoritatea specialistilor drept “Cult al lui Apollon”. Reintarim ceea ce spuneam in capitolul - ORFEU -. Este regretabila confuzia inca acceptata de multi autori: Orfismul este un lucru aparte, ORFEU nu este Apollon, cum nici Zalmoxis nu este ORFEU.
Sa ne intoarcem deci, cu mai bine de 1300 de ani I.Hr. la vremea cand influenta bacantelor scazuse considerabil, la vremea in care pe faimosul KOGAION mai oficiau Preotii Cultului Luminii. Si daca spiritul a nazuit intotdeauna spre inaltimi, socotim ca superba salba de creste muntoase a Carpatilor a contribuit in buna masura la asezarea in acest perimetru a unei lucrari initiatice aparte, cu nimic mai prejos de marile scoli ale antichitatii.
Reamintim ca inca din vremea “Oficierilor Orfice”, prezenta celtica, cu druizii in prim plan, a lasat urme concrete in practica initiatica pe aceste meleaguri, urme care inca se mai resimteau in timpul aparitiei Zalmoxismului.
Nasterea celor doi Copii Divini
O inscriptie tracica plaseaza cu exactitate locul nasterii celor doi gemeni ceresti: “Magii, cand au auzit vestea despre cei doi nascuti pe taramul de Apus al Lacului Alb, au pornit indata de la Marea Neagra, catestrei in goana cailor…” (Altar de piatra - Strunga - Macedonia) sau pe o alta inscriptie descoperita la Hinog (Constanta): “La apus de Ochiul Lin, doi copii din flori a nascut Aurora (Cea luminoasa).”
Sa intram in intimitatea legendei, incercand sa decriptam cine erau cei doi Copii Divini.
Asa dupa cum a prorocit ORFEU, la 24 de veacuri de la moartea sa, pe o inscriptie de pe un altar de piatra (confluenta raurilor Timis cu Bistra) se consemna: “Aprindeti luminile, caci s-au nascut, pe malul apei, conform previziunilor Doi Sfinti. Laudati sa fie !”
Legenda spune ca Maria (Divina Fecioara) a pogorat pe pamant in chip de prunca si a fost adoptata si crescuta in Templu pentru a sluji la Altarul Marelui Zeu. Intr-o zi un trimis al Cerului (CAEPROEZUS) a anuntat-o ca va naste un baiat si o fata, Fii ai Domnului Universului. Afland ca Maria e insarcinata, superioara Templului a alungat-o. Ajunsa intr-o padure ce impanzea o colina mai inalta a nascut in chinuri, persecutata de duhul malefic al Universului.
Dupa ce copiii au implinit 7 luni, pe Maria au luat-o la Cer Ingerii (ANSES), in timp ce gemenii dormeau. Ramasi singuri pruncii au fost adoptati de o familie de daco-geti care aveau in cinstire ca si intreaga comunitate pe CHAREY (Fecioara).
Tatal adoptiv (AISEPOS) PASTORUL, iar mama adoptiva (BRITO-LAGIS) DIVINA LUPOAICA, au fost nevoiti sa fuga impreuna cu cei doi prunci, care erau de mult asteptati sa se nasca (inca din vremea lui ORFEU).
Peste acelasi neam al NAPEI-lor, la nord de raul Naparis (Ialomita), domnea ERETE (TEPOSUL) care credea cu tarie ca nasterea celor doi, va aprinde scanteia revoltei in randul napeilor. De aceea ERETE a dat ordin sa fie ucisi toti pruncii ce ar putea avea varsta gemenilor.
Parintii adoptivi s-au refugiat la nord, in teritoriul necontrolat de ERETE. La 13 ani copii au fost despartiti, baiatul fiind luat de preoti si desemnat uceniciei de initiere. Ceremonia a imceput prin purificarea lui prin botez, in acelasi rau Naparis (Ialomita) pe care a plutit capul lui ORFEU.
Pe o caramida descoperita la Drobeta este consemnata urmatoarea inscriptie: “Zeii nostrii au trait simplu, dar la treisprezece ani, Tatal Ceresc i-a schimbat la fata.”
Mai intai geto-dacii si mult dupa aceea grecii i-au numit pe cei doi gemeni ZALMOXIS -si ulterior pentru a-i deosebi l-au numit pe baiat APOLLON (Albul) iar pe fata ARTEMIS (Rosia).
Dupa moartea lui ERETE, peste comunitatea napeilor a fost rege, PYTHA-GORAS (Vita sau Fiara Puternica) care era in gratiile scitilor si putinilor greci care vietuiau intre napei. Aisepos si ai sai s-au reintors in mijlocul napeilor la vechea lor gospodarie.
Retragandu-se pe noile meleaguri, Zalmoxis - Apollo a renuntat la continuarea vietii ca initiat slujitor al Altarului, preferand sa pazeasca oile lui Aisepos.
Pentru a fi cat mai aproape de turmele tatalui, Zalmoxis a sapat un bordei spatios in coasta unui deal spre a-i servi de locuinta.
Ne oprim deocamdata pentru a puncta doua intelesuri, consemnate si interpretate diferit de majoritatea istoricilor.
Deducem ca Zalmoxis nu a fost sclavul vestitului Pitagora (initiat si matematician) ci supusul regelui PYTHA GORAS ceea ce este cu totul altceva. De asemenea subterana in care este receptat Zalmoxis a-si tine inceputurile initiatice fata de o seama de adept!, nu este altceva decat bordeiul sapat de inca, pastorul Zalmoxis.
Evident napeii au fost cuceriti, treptat, de farmecul si cunostintele tanarului Zalmoxis si au inceput sa asculte de el. Ca sa-i faca sa inteleaga mai usor un mod mai bun de viata, Zalmoxis - Apollon a asezat legile divine pe rime si melodie, ajungand pana acolo incat a pus si tablele matematice pe versuri:
“BAN AGNA INO” - “Cinci fara unu”
“OPTO PE TEB MO…” - “Opt supra doi am…”
Treptat, Zalmoxis a inchegat un grup insemnat de ucenici, asigurandu-i ca prin cunoastere (stiinta) pot deveni mai puternici. Abia apoi cunostintele din medicina, din perimetrul ierburilor de leac, al descantecelor si din adancul tainelor magice vor alcatui o adevarata invatatura in stare a-i face deosebiti:
“ZANVOT VAVOT VRNYL UNT MIL”
(Invatatura voastra va birui si muntele)
MOARTEA SI INVIEREA
Iubitor de cunoastere, regele PYTHA GORAS, venea destul de des la bordeiul lui Zalmoxis. Dezbateau cu siguranta probleme tinand de misterele Cerului, sau de predictii vizionare privind soarta comunitatii lor de napei.
Din nefericire nici getii, nici scitii si cu atat mai putin grecii, destul de salbatici in felul lor, nu erau prea impresionati de intalnirile celor doi si nici de inteligenta celor doi. Ba mai mult, au gandit in putinatatea inchipuirii lor, cum ar putea sa-i invrajbeasca. De aceea au momit pe multi dintre napei, fortand chiar mana lui PYTHA GORAS, promitandu-le ca daca cei doi se vor infrunta si Zalmoxis va invinge vor avea libertate deplina.
Planul lor se bizuia cu siguranta, pe aspectul fragil, de flacau subtire si inca neformat pe care il etala Zalmoxis.
Totusi in intalnirea care a avut loc, cei doi s-au infruntat la tranta, intrecerea cu arcul si la manuirea sabiilor. Victoria intreita a lui Zalmoxis - Apollon a fost generatoarea legendei Cavalerului Trac invingand dragonul (PYTHON) sau balaurul.
Tinandu-se de cuvant regele a acordat lui Zalmoxis stapanirea peste neamul daco-get de la AKER-SOMENOS (Gradina Sfanta) pana la granita de apus a napeilor.
Pastorul Zalmoxis, devenit conducator si responsabil al atator suflete, si-a inceput lucrarea, dublat de sora sa, inzestrata si ea cu darul sfant al prezicerii. Unele din actiunile lor au fost receptate ca adevarate minuni, ridicandu-le statutul de Copii Divini.
Traditia spune ca, aflandu-se la o nunta la care CANONIA (Cununia) se petrecea in aer liber, s-a abatut peste locul cu pricina un nor gros aducator de ploaie. Zalmoxis si-a pus sageata in arc si tintind norul a slobozit 3 sageti, rostind un descantec anume.
Imediat ploaia s-a oprit si nuntasii si-au reluat petrecerea.
Alta data, fiind chemati intr-un satuc de la nord de Magura Sacra, s-au aflat la capataiul unei fetite muribunde careia parintii disperati nu stiau ce sa-i mai faca. Atunci a rostit Zalmoxis celebrele cuvinte: “TILLITO COUMI!”(Copila ridica-te!) si fata de indata s-a ridicat sanatoasa.
Evident, scitii si mai ales grecii nu vedeau cu ochi buni ascendentul lui Zalmoxis si nici n-au uitat afrontul adus lui PYTHA GORAS, indemnandu-l pe rege sa ucida pe “barbarul” ajuns vestit si respectat.
La inceput regele n-a acceptat. Pe masura insa, ce supusii sai plecau tot mai des la Zalmoxis sa-l consulte sau sa-i asculte invatatura, a incuviintat un plan, pus la cale de o sleahta condusa de cel mai priceput arcas al lor TANTA-LOS (Dintosul).
Sora sa Rosioara, i-a prezis lui Zalmoxis sfarsitul, intocmai oii nazdravane din balada Miorita, dar acesta stiindu-si prin puteri magice viitorul, si-a urmat soarta fara ezitare. Asadar in ziua de ajun a Sf. Gheorghe de azi si care atunci corespundea datei la care se desfasura cea mai importanta ceremonie pastoreasca, Zalmoxis insotit de Ion, fiul mai mic al lui AISEPOS, s-a cufundat in rugaciune si dupa ce s-a aratat Steaua Pastorului, s-a pornit spre locul praznicului.
In timp ce sarbatoarea se derula pe malul drept al raului Naparis (Ialomita), in crangul de pe malul stang pandeau deja ucigasii gata de atac.
Renuntand in ultima clipa la atitudinea sa pasiva, Zalmoxis s-a urcat intr-un stejar batran ca sa-si potriveasca o ramura zdravana de baltag. Tantalos si-a incordat arcul si a strapuns pieptul tanarului cu o sageata otravita. In cadere corpul sau, zdrelit de ramuri, a ramas atarnat in forma de cruce cateva minute. Lumea care s-a adunat la strigatele de spaima ale lui Ion, a mai putut auzi ultimele cuvinte ale lui Zalmoxis: “HELIS, HELIS, ALMIIS ABA TANI !”
(”Doamne, Doamne, Marire Tie !”)
Scrasnind din dinti, micul Ion a smuls sageata ucigasa din pieptul lui Zalmoxis si ajutat de oameni l-au coborat asezandu-l pe sarica ciobaneasca, sus la stana, privegheat doar de cei dragi.
Legenda spune ca la miezul noptii, toti cei ce-l privegheau au adormit in afara de sora sa Artemis. Atunci s-a intamplat miracolul care avea sa-i zguduie pe geto-daci.
Inca din timpul vietii Magul-pastor le spusese napeilor ca va invia. Mai tarziu printre denumirile date Cavalerului Trac va fi si aceea de “SOL-DO-BOOYSENOS” sau “Domnul Patimilor”. O gema tracica ni-l infatiseaza de altfel, ca pe un crucificat cu trupul gol (dezbracat), asemeni napeilor (celor goi) cu inscriptia: “OR-PHEOS VAKKANKOS” (Cel jelit s-a Inaltat) - a Inviat
Mult mai tarziu, versiunea marilor initiati zalmoxieni a fost consemnata si pe o stela de marmura (Constanta) cu textul:
“Frumosul tanar din moarte a inviat. Sora lui rana i-a vindecat-o.”
Similitudinea cu motivul Hristic de mai tarziu a intrigat pana si pe Fericitul Origenes care scria:
“Apoi fiindca noi (crestinii - n.n.) cinstim pe cel prins si mort, cum spune Celsus, el crede ca noi am facut la fel ca getii care cinstesc pe Zalmoxis”
Dupa invierea sa, conform unor variante mai vechi Zalmoxis a ajuns sa cutreiere lumea, cunoscand o sumedenie de taine desprinse din cultul altor semintii, evident sub raport initiatic. Dupa alta mai moderna, a cutreierat doar Geto-Dacia, travestit, nevoit mereu a-si ascunde chipul ce pastra inca urmele caderii printre ramurile ste-jarului, sub o gluga anume confectionata.
Ce credem ca e bine sa retinem este paleta destul de larga a simbolurilor intiatice, dintre care la un loc de cinste era vestita pentagrama, luata la acea vreme aproape sigur, direct sau prin cai intermediare de la egipteni.
Pentru a incheia cum se cuvine, vom lasa din nou rostirea legendei sa creioneze finalul de “traire pamanteasca”, finalul de prezenta al celor doi gemeni divini in perimetrul geto-daciei lor.
Se spune ca, o zi inainte de marea despartire, cei doi si-au chemat apropiatii (ucenicii) la cina de despartire. Undeva la “Echinoctiul de Toamna”, putin dupa culesul viilor, Zalmoxis-Apollon si Rosioara-Artemis au baut o cupa cu apropiatii asigurandu-i ca pe urmatoarea o vor bea tot impreuna, in Paradis.
Cu siguranta la acea masa sfanta, cei doi au impartasit ucenicilor cateva din tainele ce aveau sa fie pastrate. In traditie acel ceas a ramas sub denumirea de CON CINNA NALEINNA - “Marea Cina a Vrednicilor”.
A doua zi, cei doi si-au luat ramas bun de la rude pana in clipa in care “in vazduh s-au ivit lucruri neintelese. Schimbari de necrezut: lumina Soarelui a disparut asternandu-se noaptea, brazdata de fulgere si clatinata de vijelia vantului. Multimea s-a imprastiat inspaimantata. Dupa ce tulburarea a incetat, lumina a stralucit din nou, dar platoul era gol…”
Ucenicii au spus multimii ca cei doi au fost luati de ANSES (Ingeri) si dusi in Cer la TATO-NIPAL (Tatal Cerurilor).
De atunci s-a sarbatorit BESKOS sau BACCHUS (Inaltarea) la culesul viilor. Cu acest prilej se tineau serbari sfarsind prin adevarate festinuri in timpul carora multimea striga EVOE (Marire, Inaltare) iar Zalmoxis-Apollon era considerat D-ION-YSOS (Urmasul lui Ion) marcand continuitatea “Cultului Orfic” in Zalmoxism, sau cultul lui CAP-NOBATAI (Domnul nevazut). Ceremoniile se sfarseau si incepea noaptea la lumina facliilor, dar atragem atentia ca nu trebuie sa confundam aspectul de credinta (manifestarile de masa), intru recunoasterea lui Zalmoxis, cu practica Magic-Initiatica a ucenicilor si Marilor Magi pastrata in taina de piatra a KOGAION-ului.
INITIEREA
Initierea la geto-daci, consta ca in orice alt procedeu initiatic intr-o suita de invataturi si etape, parcurse treapta cu treapta spre stadiul de Maestru.
Dupa ce, individul care dorea cu toata fiinta sa porneasca pe drumul Initierii, era cercetat printr-o conversatie libera de chiar Zalmoxis, dupa ce verdictul era favorabil, viitorul ucenic era chemat, singur sau cu mai multi la confirmarea sa prin “Botez”. Aproape ca in “Cultul lui ORFEU”, cel ales intra dezbracat in apa, de obicei la ceasul amiezii si era insotit de asta data de 3 Magi-Preoti care-l asistau. Primul dintre ei cufunda vasul sacru in undele raului Naparis (Ialomita) si varsandu-i continutul pe crestetul novicelui rostea: “- Sa crezi cu toata fiinta in Invatatura !” Apoi al doilea repeta operatiunea rostind aceeasi fraza. Dupa ce si cel de-al treilea oficia rostind indemnul de a crede in Invatatura, novicele primea aceeasi haina aspra si lunga, apoi, insotit de cei 3 era dus in incinta perimetrului de initiere pe munte. Acolo ingenunchea in fata Altarului invocand pe Tatal Ceresc:
“Parinte fii alaturi de mine, Eu iti apartin !”
Urmau 40 de zile de purificare si rugaciune, timp in care era supravegheat de departe, fara a fi tulburat.
Dupa parcurgerea celor 40 de zile, ucenicul era purtat intr-o procesiune solemna la lumina facliilor in fata marelui preot. Aceasta a fost oarecum perioada de NASTERE si fara de ea nu era admis nimeni la etapa de cunoastere a INVATATURII.
In fata Altarului ucenicul ingenunchea si rostea in gand multumirea catre Tatal Ceresc.
Apoi Marele Preot il ridica de umeri aratandu-i pe rand cele doua picioare ucenicului: “Sa stii si sa nu uiti! Initiatul are doua picioare, altele decat lumea. Unul este insasi Invatatura, Credinta si dorinta de Cunoastere, fara de care nu poti pasi. Al doilea, Rabdarea - cea care echilibraza si face pasul bun, chiar daca el nu pare spornic.”
Din acel moment, ucenicul incepea cu adevarat patrunderea Tainelor. Invata si era indrumat de Magi-Preoti in miracolul astrelor, in metodele de decriptare a previziunilor din semne, in lumea mirifica a plantelor de leac, in taina trupului si a medicinii oculte, in priceperea de a te autocontrola.
“Lasa-ti trupul sa vorbeasca. Asculta-l si lucreaza asupra lui nu numai cu mintea ci si cu sufletul.”
Vorbele cadeau rar si ucenicul incerca sa retina totul intr-o chinuitoare lupta cu sinele.
“Sa nu uiti ca cele 7 necesitati ale trupului tau sunt: a respira, a te hrani, a bea, a te misca, a te purifica (spala, dejecta, urina), a face dragoste, a te odihni. Toate cele 7 isi cer pretuirea. De cum le vei intelege asa le vei domina sau vei sta sub ele”.
Poate cel mai greu era taramul magic, acolo unde lucrurile inca abia se ghiceau si efortul era dublu: a vedea cu vederea fizica si cea de dincolo de vedere. Dupa cei trei ani de incrancenare intre sumedenia de lucruri ce se cereau stiute urmau alte 40 de zile de post si rugaciune. La sfarsitul lor, ucenicul primea acceptul de a urma cea de-a doua etapa: CALEA MAGICA - unde lucrurile se schimbau cu totul. Mai intai era lasat un an prin lume sa-si consolideze cunostintele, sa le aplice unde era chemat s-o faca si mai ales sa se puna de acord cu sine. Urmarit, de multe ori dublat de ochiul atent al Magiior-Preoti, initiatul era reprimit la “Solstitiul de Toamna”, pentru prima oara, alaturi de magi la CINA ALESILOR.
Apoi din nou ingenunchea in fata Altarului ascultand rostirea Marelui Preot:
“Viata este Lumina, iar lumina este vesnica ! De cate ori vei uita aceasta, intunericul te va impresura…”
Pornit pe ultima etapa, initiatul era acomodat treptat cu tainele geometriei sacre, cu taina puterii nascatoare de lumina. Conturul Pentagramei ajungea in ultimul an sa-i fie lacas si spatiu de veghe. Practicile de autocontrol acolo se desfasurau si tot acolo apareau revelatiile.
“Nu uita - LUMINA Pentagramei magice este IUBIREA! Dar ca s-o faci luminoasa, trebuie sa ajungi la esenta Pentagramei - IERTAREA !”
Lucrurile pana nu demult involburate se asezau cu incetul in “Ordinea Sacra” dictata de puterea CREDINTEI. “Poti invinge predestinarea numai armonizandu-te cu propriul tau destin”
Invatatura lua sfarsit cu putin inainte de ultima incercare. Acum putea realiza cat de iute au zburat cei 3 ani si cat de uriasa era zestrea pe care o primise in timpul curgerii lor.
Gatit sufleteste si trupeste initiatul era condus din nou cu alai, trecut pe sub bolta de lumina, sub care valvataile inimii erau asemeni zecilor de faclii aprinse.
Urma finala purificare. Cu pasi siguri se apropia si fara sa ezite traversa dansul fascinant si ametitor al flacarilor ce se prelingeau din gurile tainice ale grotei subterane.
In mijlocul dogorii se oprea o clipa surazand.
“Neatins esti de flacari, in mijlocul primejdiei! Zambeste si crede…”
Vocea rasuna in urechi pana dincolo de iadul flacarilor si ingenunchea in fata Altarului. Pentru prima oara vedea de aproape pe cei trei mari Magi-Preoti socotiti Maestrii desavarsiti: Maestru TRADITIEI, Maestrul JERTFEI si Maestrul LUMINII - adunati laolalta pentru a-l recunoaste pe el Mag si initiat in taina de veacuri a maritului Zalmoxis.
Haina lunga, de lana alba, ii confera o stralucire palida pe langa stralucirea ochilor, aproape de neinfruntat.
joi, 15 martie 2012
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)