Legea Big Brother este declarată neconstituţională în Cehia şi Germania, care preferă să plătească amendă, decât să încalce drepturile omului

Interviu cu Bogdan Manolea, directorul Asociaţiei pentru Tehnologie şi Internet:

Nu cred că mai e mult până la implantarea cipurilor de control total…

Ce înseamnă această lege Big Brother?

Înseamnă practic că toate datele de trafic informaţional ale tututor cetăţenilor României – numărul de pe care sunaţi, numărul la care sunaţi, durata convorbirii , locaţia, datele tehnice ale telefonului – se vor păstra pe o durată de şase luni de zile de către fiecare operator. În rândul furnizorilor de internet e vorba despre adresa de IP a utilizatorului de internet, data şi durata conectării, numărul de kilobyţi traficaţi şi alte detalii prevăzute în lege. Oricum, vorbim despre date de trafic, şi nu despre conţinutul comunicării.

Consideraţi că este o încălcare a drepturilor omului?

Fără doar şi poate! Curtea Constituţională deja s-a pronunţat cu privire la acest aspect. Noul proiect de lege care s-a adoptat nu rezolvă niciuna din problemele pe care Curtea le-a ridicat şi care sunt legate în special de dreptul la viaţă privată a celui care iniţiază convorbirea, a celui care primeşte convorbirea, apoi vorbim de îngrădirea libertăţii de exprimare şi despre prezumţia de vinovăţie, prin faptul că toată lumea este considerată vinovată ”ab initio”, fără începerea unei investigaţii penale în cazurile respective. Datele tuturor cetăţenilor sunt păstrate pentru că s-ar putea vreodată ca ele să fie de folos într-o anchetă penală. Retenţia tuturor datelor, pentru toţi cetăţenii, pentru o perioadă de şase luni, este o măsură excesivă faţă de dreptul la viaţă privată şi inutilă în mare parte.

Suntem şantajaţi cu plata a 30.000 de euro pe zi, adică zece milioane pe an, o vilă ceva mai răsărită a vreunui abonat la contractele cu statul. De ce fac parlamentarii din nou sluj?

Pentru că nu le pasă. Simplu! Pentru că din 2009, de când a fost decizia Curţii, până în ziua de astăzi, niciunul din guvernele României nu a reacţionat în faţa Comisiei Europene cu privire la acest subiect. Şi nicio reacţie publică! Adică noi trei ani am stat şi-am dormit şi bineînţeles că vine Comisia şi ne spune: ’’Ce faci, implementezi directiva aia sau ce faci?’’. Pe de altă parte, nu suntem singurii în situaţia asta: în Germania şi în Cehia există decizii ale Curţilor Constituţionale care au declarat legile respective neconstituţionale. Germania a anunţat public că nu va implementa directiva, deci în cazul lor s-a putut să se decidă că preferă să plătească amenda respectivă decât să se încalce drepturile omului.

Ce urmează? Care sunt căile de atac?

Mai sunt câteva zile în care un număr minim de parlamentari sau instituţii, precum Avocatul Poporului, pot cere Curţii Constituţionale să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea legii; dacă lucrul acesta nu se întâmplă, legea ajunge la preşedinte, care ori o promulgă, ori o retrimite Parlamentului pentru modificări.

Există posibilitatea unor excese având în vedere faptul că suntem într-o campanie electorală prelungită?

Mi-e greu să apreciez. Ceea ce este neclar prin prisma acestei legi şi ridică o mare problemă este modul în care se păstrează aceste date, cine are acces la ele şi în ce împrejurări. Pe legea veche era o procedură destul de clară prin care doar judecătorul putea să dea dreptul la acces, pe când acum lucrurile sunt mult mai vagi. Iarăşi rămâne semnul de întrebare cu privire la modul în care instituţiile care au atribuţii în domeniul securităţii statului pot avea acces la aceste date.

Probabil va urma în curând şi implantarea cipurilor de control total…

Nu cred că mai e mult. Este clar că acum avem de-a face cu o măsură aplicată tuturor cetăţenilor. În mod normal, dacă avem ceva cu o persoană şi trebuie să fie începută o investigaţie, trebuie anchetată persoana respectivă, şi nu toţi cetăţenii.

de Marcel Bărbătei | Cotidianul

Pietonu Batique Dj Phla ft Cedry2k-Noi vs. Ei

Ziua cea de sânge udă

Razboiul era în toi. Dupa înfrângerile suferite pe Argeş şi Jiu, Turtucaia şi Flămânda, de pe frontul dobrogean, pierduseram capitala. Acum ne retrăgeam spre Moldova, ultimul teritoriu românesc liber. Trebuia apărat cu orice preţ. Familia regală şi guvernul român îşi stabiliseră reşedinţa la Iaşi. Însăşi existenţa României depindea de păstrarea Moldovei. De fapt, generalul von Mackensen, supranumit „ spărgătorul de fronturi” atunci când părăsise peronul gării Bucureşti cu directia frontul românesc de răsărit spuse infatuat „ La revedere! Ne întâlnim peste două săptămâni la Iaşi!”. N-a fost să fie aşa. Dar cu ce preţ? Cu preţul a mii de soldaţi. A mii de oameni al căror sânge strigă din pâmântul de la Mărăşti, de la Oituz şi de la Mărăşeşti „ Nu ne uitaţi!”. Mărăşti… Oituz…Mărăşesti, Triunghiul Morţii şi al vitejiei, al eroismului si al jertfei supreme… 1917, Mărăşeşti, 6 august… După rezistenţa îndârjită a armatei române pe frontul de la Mărăşti, după victoria repurtată de generalul Averescu pe frontul de la Oituz, generalul von Mackensen şi-a îndreptat eforturile spre zona Mărăşeşti unde sef de stat major era generalul Constantin Prezan. Ordinele erau clare „ Nici un pas înapoi! Nemţii nu trebuie să câştige teren!” În ziua de 5 august compania căpitanului Grigore Ignat a ajuns în zona Mărăşeşti. Soldaţii se bucurau acum de câteva ceasuri de repaus înainte de a intra în foc. În linia întâi situaţia era absolut critică. La vest de Mărăşeşti, în apropiere de pădurea Răzoare, Mackensen îşi concentrase toate eforturile pentru a străpunge apărarea românească. După o zi şi o noapte în care artileria grea inamică mătura poziţiile româneşti, nemţii reuşiseră să formeze o breşă de aproximativ un kilometru în apărarea româneasca. Pe dealul din apropierea pădurii Răzoare, o mână de soldaţi din regimentul 51 infanterie, fără ofiţeri, încerca din răsputeri să facă faţă viguroaselor presiuni germane. Curierul generalului Prezan se prezentă în faţa căpitanului Ignat: -Să trăiţi! Sunteţi chemat de urgenţă la Comandament! Generalul Prezan era îngrijorat. Se temea că nemţii ar putea sparge rezistenţa românescă si atunci.. totul era pierdut. -Ignate, pe dealul de lângă pădure se dau lupte grele. Inamicul presează zona. Pe deal sunt doar câţiva oameni, fără ofiţeri în scurt timp apărarea va fi străpunsă. Rezervele încă nu au sosit! Iei câţiva oameni şi te duci în sprijinul lor. Inamicul nu trebuie să treacă de voi cu nici un preţ! -Am înţeles domanule general! Nemţii nu vor putea trece decât peste trupurile noastre! Fiţi încredinţat că atata timp cât vom putea tine degetele pe tragaci, duşmanul nu ne va călca tranşeea! Ieşi. Se duse direct la oamenii lui: -Sergent! Eşti om cu experienţă, ai fost la Flămânda, alege cei mai buni oameni! Treabă grea! Se adunară 150 de soldaţi din cadrul regimentului, cei mai destoinici şi 5 mitraliere. O apucară spre deal. În următoarele 15 minute intrară în foc căci inamicul îşi prelungise tirul artileriei pentru a „ curaţa” cât mai bine locul şi victoria sa fie uşoară. De o zi şi o noapte bombardamentul artileriei continua necruţător. Înainteau mai mult de-a buşilea încercând să se ferească de schije si de pământul împrăştiat de obuze. În sfârşit ajunseră pe coama dealului. L a momentul oportun. Tirul artileriei încetase.. Asta înseamna ca urmeaza un atac în forţă cu infanteria. Valurile atacatorilor se revărsau deja spre transeele româneşti. Ordonă scurt „Foc de voie”. Mitralierele începură a ţese o pânză de foc. Puştile trageau nemilos. Primele valuri au fost secerate. Mackensen voia neaparat o victorie asa că trimitea noi şi noi valuri de oameni la moarte. Riposta lui Ignat a descumpănit armata germană. Încleştarea era dură, pamantul ardea iar din pădurea din vecinătate rămase doar amintirea… nişte cioturi fumegânde de arbori. Vâzand că nu-i chip să pătrundă mai departe inamicul si-a concentrat focul asupra militarilor lui Ignat. Foc ucigător cu tot armamentul din dotare. Oamenii erau covârşiti, dar nu dădeau înapoi. Trageau continuu, cu disperare în faţa unui inamic superior atât tehnic cât si numeric. După tirul artileriei urmă un nou atac asupra poziţiilor lui Ignat. Mitralierele îţi faceau datoria. Ridicau munţi de cadavre în jurul sanţurilor româneşti. Grenadele sfărtecau trupurile atacatorilor. Oameni lui Ignat erau extenuaţi. -Trageţi baieti! Nu-i lasaţi să se apropie! Mai mulţi servanţi cazură sub focul inamic. Căpitanul ordonă: -Morţii în poziţie de tragere! Executarea! Alerga de la o mitralieră la alta. Tragea necontenit: Stia un singur lucru: Inamicul nu trebuie să câstige teren! Cu nici un preţ! Ţevile mitralierelor erau roşii. Grenadele erau pe terminate. Un nou atac la baioneta din partea duşmanului. Morţii din tranşeea românească erau încleştaţi cu degetele pe trăgacele mitralierelor si ele continuau să cânte serenada morţii. Scuipau foc, mânuite de oameni neînsufleţiţi şi… ţineau inamicul în loc. Sufletele servanţilor se încăpăţânau să nu părăsească câmpul de luptă. Luptau şi morţi ridicând noi şi noi munţi de cadavre! Un glonţ îl răni grav şi pe capitanul Ignat care singur încă încerca din răsputeri să facă faţă imanicului ale cărui resurse păreau a nu se mai termina. Muri cu degetul strâns pe tragaci iar mitraliera îşi continuă cântecul morţii până la ultimul cartuş. Sublocotenentul german care comanda operaţiunile din zonă era stupefiat: -Ce oameni ! Dumnezeule! Tragem în ei de o zi întreagă şi nu se mişcă de pe poziţie! Rezervele româneşti ajunse în zona Mărăşeşti asteptau ordinul de luptă. Generalul Prezan îşi chemă curierul: - Te duci la Ignat şi-i spui să se retragă! Ordin! Curierul plecă. Ajunse în transeea românescă. -Nu trageţi fraţilor! Sunt Ofiţer român! Tăcerea morţii era înstăpânită peste tot. Nici un răspuns. Curierul sopti pentru sine după ce trecu pe lângă un grup de soldaţi inerţi: „ aştaia-s morti!”. Un nod i se puse în gât şi începu să alerge prin tranşee:” Şi astia-s morţi! Toţi sunt morţi!”. Se repezi la Ignat; când îl atinse, ultima rafala de gloanţe se slobozi. Parcă spunea: „Pricepeţi! Nu puteţi trece pe aici”. Scurtei rafale nemţii i-au răspuns cu foc intens. Curierul adapostindu-se din calea gloanţelor si a exploziilor, înecându-se de plâns ajunse la Comandamentul de operatiuni. Printre lacrimi raportă: -Domnule general, toţi, toţi sunt morţi! Toţi! -Bine, zise Prezan, dar acolo încă e luptă…Luă binoclu să privească. Cu ochiul liber se vedeau luminile exploziilor apoi zise aproape convins: -Acolo e luptă încă… -Nu, domnule general, acolo sunt 150 de oameni morti.. asta sunt…! 150 de oameni morti în cateva ceasuri… Morţi cu toţii! îi strigă curierul Generalul era consternat. A doua zi resturile martirilor din Transeea Morţii au fost găsite de rezervele care reusiseră să blocheze atacurile nemţilor pe direcţia Mărăşeşti. Căpitanul Ignat a fost decorat cu ordinul „ Mihai Viteazu” post mortem şi slăvit în înatul ordin de zi „pentru vitejia şi avântul cu care a luptat cu compania de mitraliere în lupta de la Mărăşeşti Răzoare, la 6 august 1917, unde aflându-se cu compania sa la centrul Diviziei 13, pe unde trupele germane au reuşit să pătrundă a rămas neclintit pe poziţie secerând valurile duşmane până la respingerea completă a vrăjmaşului, după care a fost gasit mort, cu eroica sa companie, aproape acoperit de trupurile inamicilor” Sa nu-i uitam...

Pietonu Batique ft. Brugner - Ii spune arta

Preistorie în tradiţiile populare româneşti

Înaintea vremurilor istorice, înaintea apariţiei marelui Imperiu Pelasg cu centrul la Dunărea de Jos , inaintea dacilor, a vlahilor şi românilor, despre care există mărturii scrise, în Dacia a existat un lung şir de evenimente, oarecum anonime, cunoscute în ştiinţa istorică sub numele de preistorie. Sunt timpuri obscure în care se desăvârşeşte aspectul actual al scoaţei terestre, al florei şi al faunei, marcat de apariţia primelor hominide cu activitate productivă intenţionată (ace din os, răzuitoare şi arme din silex nefasonate etc) şi limbaj onomatopeic. Printre puţinele tradiţii care păstrează amintirea acestor timpuri este tradiţia poporului român. În cele ce urmează vom încerca să trecem in revistă câteva dintre acestea şi să le intărim veridicitatea cu probe ştiinţifice şi mărturii istorice scrise. Tradiţii geologice în cultura populară românescă. Orogenezele sau apariţia munţilor După ce ne oferă o imagine a atemporalităţii prin formula „a fost odată ca niciodată”, unele basme şi poveşti ne introduc treptatat intr-o firavă temporalitate prin formule ca „acolo unde se băteau munţii în capete” sau „pe când se bateau munţii în capete”. Pentru majoritatea dintre noi aceste formulări sunt doar nişte formulări de poveste, ne plac ( sau nu ) şi chestiune incheiată! Pentru mine aceste formulări atunci când le confrunt cu alte informaţii, bunăoară geologice, devin realităţi ale unor timpuri preistorice indepărtate în care scoarţa Pământului se cuta şi se ridica dând naştere munţilor. Şi într-adevăr, ştiinţa preistorică şi geologică au stabilit că, în Dacia, omul a contemplat înspăimântat fenomenele epocii cuaternare asistând la inundaţiile potopului şi la acţiunile orogenetice ale scoaţei terestre când lanţurile montane se înalţau şi se prelungeau. Cele două formulari din poveştile româneşti ar putea fi interpretate şi mai în detaliu prin informaţiile oferite de geologie. „Acolo” vorbeşte despre un anume loc unde se întâmpla o ridicare a scoaţei terestre iar „pe când” despre o anumită vreme în care se întâmpla fenomenul de cutare. Este fapt cunoscut în geologie că inălţarea munţilor s-a petrecut în diferite faze de-a lungul unui timp îndelungat, faze cunoscute sub numele de orogeneze ( baikaliana, hercinică, alpină). Pe teritoriul vechii Dacii sunt atestate geologic orogeneza hercinică în care au luat naştere munţii Dobrogei şi orogeneza alpină care a dat naştere lanţului alpino carpato himalaian. Pe langă aceste atât de plastice formulări ale evenimentelor geologice din poveşti tradiţia românescă a păstrat amintirea acestor evenimente în credinţele populare punându-le pe seama lui Sântion sau a lui Moş Ajun. Bunăoară într-o colindă din Transilvania aflăm: „ Că Dumnezău ca Preaînalt/ El pe mine m-o lasat/ Să măsor pământu/ Pământu cu umbletu/ Şi ceru cu stânjenu…/Aflai pământ/ Că-i mai mult/ M-am păzit/ L-am îmbulzit/ Făcui dealuri,făcui văi/ Făcui munţii mununaţi/ Cu zăpadă-n congiuraţi”. O altă creaţie folclorică românescă ne oferă următoarea imagine: „Sântem doi îngeraşi/Trimeşi de la Dumnezeu/ Să măsurăm pământu/ Şi-am găsât pământ mai mult./ Ne mirăm ce să-i făcem?/ Atunci grăi Moş Ajun:/ Munţi înalţi, întunecaţi/Văi adânci izvoare reci. Aceste creaţii folclorice ne mai oferă, prin imagini plastice şi metaforizate, încă o informaţie geologică de extremă vechime. Anume că: munţii sunt o apariţie posterioară suprafeţelor plane ( câmpiile) pe suprafaţa pământului. Nu trebuie decât o minimă logică pentru a ne da seama că pământul aflat de Sântion era plan , o imensă câmpie, pentru că numai ceva plan, lătit poate fi adunat, imbulzit, imbulzire care la rândul ei produce o cutare funcţie de forţa de impingerea exercitată ! Aceeaşi tradiţie cum că munţii sunt posteriori suprafeţelor plane o aflăm şi în Theogonia lui Hesiod ( v126-129) Marea internă din părţile Daciei Fizionomia geografică a Daciei nu a fost din totdeauna cea despre care avem cunoştinţă din timpurile istorice. O parte însemnată din şesurile Ungariei şi Transilvaniei s-au aflat până la începutul neoliticului acoperite de întinderi de apă dulce. Aceaste ape s-au drenat în timp îndelungat spre cataractele Dunării după ce lanţul carpato-balcanic a fost rupt si în pânza freatică. Aceste realităţi geologice s-au păstrat în tradiţiile româneşti. Bunăoară în cronica lui Gheorghe Brancovici (1688-1690) aflăm că „Acest Pombie(?) a tăiat boazul din Bizantea de au intrat Marea Neagră în Marea Albă şi zic să fi rămas uscat, Ţara Moldovei, Ţara Muntenească şi Ţara Ardealului”. În conformitate cu această tradiţie o legendă prahoveană ne spune că pământul acestei ţări era odată acoperit cu apă care niciodată nu se putea scurge pentru că la Marea Neagră era un munte de piatră.Turcii(?) s-au apucat să taie acest munte , au săpat 24 de ani si tot n-au putut isprăvi.Odată numai ce a venit un cutremur mare şi a rupt acel munte în două şi atunci apa s-a scurs.În acelaşi corpus de legende găsim o tradiţie banaţeană care zice că „ pământul locuit de noi ar fi fost o mare masă de apă şi numai în munţi locuiau nişte oameni sălbatici pe care strămoşii noştri i-au alungat. Împăratul nostru Troian a slobizit apa de aici pe la Babacaia ( în zona Cataractelor/Cazanelor). Când a fost aici apă , oamenii umblau cu vraniţe (bărci) şi cu corăbii. Se zice că cula de la Vârşeţ a fost făcută pe vremea aceea.” Se pare că în ambele cazuri menţionate până acum este vorba despre ceea ce ştiinţa geologică denumeşte cu numele de Marea Sarmatică. Aceste tradiţii sunt confirmate de Strato din Lampsac care spune că Marea Neagră a fost odată cu totul inchisă iar strâmtoarea de la Bizanţ s-ar fi deschis în urma presiunii maselor de apă vărsate de râuri în Pontul Euxin. Dacă în sudul Daciei exista Marea Sarmatică despre a cărei existenţă am luat cunoştinţă din tradiţia românească menţionată confruntată cu informaţiile oferite de geologie, în jumătatea vestică a Daciei şi pe o mare parte din şesurile Ungariei se intindea Marea Panonică cunoscută în geologie sub denumirea de Lacul Panonic. În urma drenajului marii intinderi de apă existente în zona în urmă au rămas nişte lacuri de intindere mare ce purtau denumirea de „mări moarte” sau „ape moarte”. În nord-vestul Transilvaniei aflăm şi azi denumirea de Maramureş (conform cu mărturia lui Pliniu IV.27.4) adică Marea Moartă. Chiar şi numele antic al râului Mureş – Marisius/Marusius/Marisios – ne confirmă că bazinul acestui rău era cândva o mare sau apă moartă. Fluviul Ocean/ Dunărea (Okeanos Potamos) Noi ştim că Dunărea actuală izvorăşte din Munţii Pădurea Neagră situaţi în Germania şi se varsă în Marea Neagră doar că acestă înfăţişare a Istrului antic a survenit la inceputul epocii cuaternare acum aproximativ 600.000 de ani. Înaintea epocii cuaternare Carpaţii şi Munţii Balcani formau un singur lanţ muntos neîntrerupt iar Dunărea nu tăia acest lant muntos. În acestă situaţie este lesne de înţeles că Dunărea aşa cum o ştim noi azi nu putea exista. Pe atunci lanţul carpato-balcanic era zona de origine a două fluvii: unul avea izvoarele pe versantul vestic şi se vărsa in Marea Panonică, care după ce s-a drenat spre Cataractele Dunării a lăsat în urmă un lac numit Balta, actualmente botezat de unguri Balaton, şi altul cu izvoarele pe versantul estic ce se vărsa în Marea Saramatică situată atunci pe actualul amplasamant al Câmpiei Bărăganului. În Marea Panonică se mai vărsa şi fluviul care venea din Germania şi pe care, împăratul roman Caesar, îl numea cu denumirea lui celtică: Donaris/Danubius Izvoarele fluviului ce se vărsa în Marea Sarmatică erau cunoscute antichităţii greceşti sub denumirea de Fântânile lui Ahile de aici luând naştere fluviul ce va purta numele de Donaris evoluat mai târziu in Dunăre şi pe care Grecii îl numeau în perioada clasică Istru/Istros. Suprafaţa imensă ocupată de Dunăre la contactul cu Marea Sarmatică a adus Dunării supranumele de Fluviul Ocean/ Okeanos Potamos cum apare în tradiţia greacă. Iată Oceanul care inconjura lumea in legendele greceşti! Surprinzător, amintirea Fluviului Ocean în limba română s-a păstrat dar nu pe filieră greacă ci pe filieră autohtonă. Astfel, în regiunea etnofolclorică Teleorman cuvântul folosit pentru a desemna o întindere mare de apă este „ochean de apă”, cuvânt foarte aproapiat ca sens şi fonetism Okeanosului grecesc. Mai există în limba română o sintagmă ce desemnează un mare volum de apă şi anume:”plin ochi” cu referire la umplerea unui recipient cu lichid până la refuz. Dar cum s-a ajuns la configuraţia actuală a Dunării? Înfăţişarea actuală a Dunării a luat naştere prin fenomenul, cunoscut în geologie sub denumirea de captarea izvoarelor. Fluviul Donaris care-şi avea izvoarele pe versantul estic al lanţului carpato-balcanic având nivelul cel mai scăzut prin eroziune inversă a captat apele izvoarelor celorlalte două fluvii formând astfel un singur fluviu ce apreluat numele de Dunăre mai târziu. Din vechiul lanţ montan carpato-balcanic, neîntrerupt, au mai rămas doar nişte colţi de stâncă cunoscuţi antichităţii greceşti sub numele de Columnele lui Hercule situate în zona cunoscută actualmente sub denumirea de Porţile de Fier. Aceste steiuri, martori ai unor timpuri îndepărtate în care omul exista deja pe teritoriul României, apar şi în Odiseea lui Homer sub numele stâncilor gemene Scilla şi Caribda. Tradiţii preistorice animaliere in cultura populară românească Leul de cavernă Tradiţiile româneşti au păstrat amintirea unui leu feroce ce trăia pe pământurile vechii Dacii înainte de timpurile istorice. În colindele româneşti aflăm despre un „leu de câine rău”. „Că-n mijlocul codrului/ Este-un leu de câne rău/ De mi-a ajuta Dumnezău/ Duce-m-oi, aduce-l-oi”. Prin urmare, există un erou care se luptă cu leul şi-l invinge şi cum folclorul românesc este un corpus de credinţe care se explică pe sine insuşi aflăm şi despre cel ce se duce şi aduce leul. Este vorba despre un tânar care se luptă cu leul şi-l învinge cum apare în următoarea colindă: „Luă Miler (=Ler Miler) se ducea/ Minuni mari că el făcea/ După munte-a oilor/ El cu leul să-ntâlnea/ Şi la luptă să prindea/ Da Miler din grai grăia:/ O, voi slugi, dragi, încredzuţi/ Aduceţi voi lancea mea/ De lungă de npuă coţi/ Şi de lată câtă poţi,/ Şi slugii că i-o-aducea/ Şi-n leu că o împroptea”. Imaginea este identică cu cea a a lui Hercule ucigând Leul din Nemeea din mitologia greacă. Numai colindele ci şi descântecele româneşti păstrează imaginea leului preistoric: „Şi când o fost/ La mijloc de cale/ De cărare/ Tâlnitu-l-o/ Opritu-l-o/ Lupul cu lupoaica/ Ursu cu ursoaica/ Leu cu leoaica/ Samca cu sămcoaica/ Samca-n braţă prinsu-l-o/ De pământ izbitu-l-o/ Carnea morsocatu-i-o/ Sângele bautu-i-o”. (Samca este numele preistoric al leopardului- n.n). Aceleaşi cântece româneşti ne păstrează amintirea leului de cavernă în ţinuturile de pe lângă Nistru şi cu seosebire în sudul Basarabiei cum arată balada „Român Gruie Grozăvanul”. „Sus pe câmpul Nistrului/ La poalele cerului/ La coada Ialpeului/ Unde fat’ zmeoaicele/ Şi s-adun zârnoaicele/ Şi s-adap leoicele…) Bourul primitiv/ Bos primigenius Acest animal al preistoriei avea o talie gigantică de aproximativ două ori mai mare decât unui bou domestic şi a trăit în părţile noastre până în timpurile istorice. Bourul primitiv ne apare pe picturile vaselor descoperite la Vaphio, lângă Sparta şi în picturile murale din Tirint în timpul când pelasgii dominau Peloponesul. Ca moştenitoare directă a culturii şi civilizaţiei pelasge, cultura populară românească a păstrat amintirea acestui animal preistoric numindu-l „bour sur”. „Împungu-se,Doamne-npung/ Împungu-se doi boi suri / Pân cununa soarelui” sau „Vine marea cât de mare/ Da de mare margini n-are/… Da de tot cine-o adună?/ O adună-un bour sur/ Cu coarnele de aur/ Da-n coarne ce legănează?/ Legănează-un legănuţ/ Legănuţ de păltinuţ”.În lumina menţiunii folclorice româneşti acest bour era imens iar cornele şi anvergura lor erau pe măsură. Mărturia cuprinsă în folclorul românesc coincide cu mărturiile aflate în literatura antică. Bunăoară, Herodot ne spune. „Coarnele acestor boi sunt de o mărime uriaşă fiind importate in Grecia ca articole de comerţ”(I.VII.126) iar Suidas afirmă că „ Joe mai are şi denumirea de Cassius şi dânsului îi dedică Traian nişte cupe de argint şi un corn de bou de o mărime extraordinară, poleit cu aur, drept dar al primelor sale victorii asupra geţilor” ; mărturisire confirmată de Diodor din Sicilia -”Urii sunt o specie de boi sălbatici din Germaniaavând nişte coarne enorme şi care se intrebuinţează spre a se face din ele pahare de baut pentru mesele regale capacitatea lor internă fiind foarte mare. Pe de altă parte, geţii întrebuinţau în timpurile istorice, coarnele de bou ca pahare de baut vin” (XXX.12). Or Germania mare era vecină cu Dacia după cum mărturiseşte Caesar in „De bello gallico” – pădurea Hercinică întinzându-se până la hotarele dacilor şi anarţilor. De aici tragem concluzia că în epoca romană extensiunea urilor sau a bourilor sălbatici acoperea nu numai teritoriul Germaniei ci şi Dacia. Cerbul tarand (Cervus megaceros) Această specie de animale preistorice a existat în părţile Daciei şi a supravieţuit pnă în secolul XII în Irlanda. Cornele arcuite şi falnice erau enorme şi-i dădeau un aspect impozant. Colindele româneşti păstrează şi amintirea acestui cerb falnic denumit „cerbul sur”, „Cerbul runcului/Fiara câmpului/ Şi-a pământului”. O colindă din Transilvania ni-l descrie astfel: „Ler oi Leo/ Cerbul codrului/…Cerbu mi se îngânfa/Cerbu mi se lăuda/Că el şi întrece/ Cu coarnile lui/ Fala bradului/ Şi cu fuga lui zboru şoimului/ Şi cu mersu lui/ Fuga calului”. De aceea vânătorii se roagă lui Dumnezau să dea ploaie ca cerbul să se înnămolească şi sa-l poată prinde ca în colinda următoare: „Doamne minunate!/ Da un nor de ploaie/Cerbu să să moaie/ Şi io să-l vânez/ El cum să ruga/ Ploaie că dădea/ Pământu să-nmoia/ Cerb să-nămolea/ Şi-atunci mi-l vâna/ Şi-acasă-l ducea/ Şi-n coarne că-i pusă/ leagăn de mătasă”. Acest mod de vânătoare pare a fi confirmat de descoperirile arheoşogice din depozitele lutoase de pe malul Tisei şi din Irlanda – Corrough – unde scheletele de cerbi aveau gâtul întins şi coarnele date pe spate ca şi cum cerbul s-ar fi înnămolit şi încerca cu disperare să scape. Epitetul sur p e care acest cerb îl poartă în tradiţia românească este întrebuinţat numai pentru animalele gigantice şi năzdrăvane.Acest epitet este un arhaism românesc şi este sinonim cu celticul urus care în forma sa incipientă era „(s)urus. Dinosauri pitici în Transilvania! Aceşti dinosaurieni cunoscuţi pentru dimensiunile lor reduse – de unde şi denumirea de dinosauri pitici – au trăit pe actulele meleaguri ale Hunedoarei , mai exact în Deperesiunea Haţeg, la poalele Munţilor Retezat şi aparţin perioadei geologice Mastrichtiene. Atunci Ţara Haţegului se presupune că ar fi fost o insulă unde, dinosaurii ierbivori şi de dimensiuni mici au evoluat separat de confraţii lor uriaşi de pe continent. Aici s-au descorit fosile unicat : crocodili pitici, Dinozaurul Viclean posesorului celui mai mare creier din încrengătura dinosaurilor), etc. Cele mai mari depozite fosiliere din Haţeg se află în localităţile Sânpetru şi Ţuştea. „Dispăruţii” – rasa humanoidă a satirilor La poporul român există şi azi tradiţii legate de o rasă humanoidă păroasă şi colţată. În descântecele româneşti ce conţin elemente preţioase pentru timpurile ante istorice se ace referire la o rasă umană , dispărută în epocile următoare , sălbatică, de statură mare păros şi duşman înnăscut al lui Homo Sapiens. „ O vinit omu mare/De la pădurea mare,/ Om păros/ Şi spărios/ Cu mânile păroasă/Cu picioarele păroasă,/ Cu ochi înholbaţi/Cu dinţi mari, colţaţi, / Cu obrazu mare/ Cu cotătura ( =privirea -n.n) înfricoşătoare/ Şi-o vinit asupra nopţii…Şi-o vinit prin nevoie/Pe N. Să-l spăimânte/Zilele să-i scurte/Viaţa să îi ciunte” Această rasă umană mai poartă în tradiţia românescă şi epitetul de „moş”: „Iese moşu dintr-o casă/Cu mânuri păroasă/Cu picioare păroasă/ Cu unghii păroasă/Cu dejte păroasă”. Ceea ce este interesant este faptul că ritualul aferent acestor descântece are un inventar confecţionat din piatră o probă în plus că acest „om”aparţinea vremurilor de dinaintea descoperii metalelor. Aceste credinţe ale românilor sunt certificate şi de literatura anticilor. Bunăoară , literatura greco-romană face referire la o rasă umanoidă cunoscută lor sub numele de Satiri. Hesiod face amintire despre o rasă umană făcătoare de rele ce purta numele de Satiri aflată în incapacitatea de a învăţa vreo lucrare omenească.Figura lor era umanoidă dar sălbatică şi dură, părul lăţos,ţepos, nas mare şi cârn, urechile în partea de deasupra, ascuţite. La gât avea un soi de noduri iar în partea de jos aspinării avea un smoc de peri lungi. Aceşti Satiri locuiau prin păduri şi munţişi apar ca iubitori pasionaţi de femei. Uneori erau denumiţi cu epitetul Seilnous ce din punct de vedere etimologic e tot una cu Silvanus şi cu românescul sâlhă/pădure. Paleontologia, geologia şi arheologia preistorică au stabilit cu destulă siguranţă existenţa, încă din primele timpuri ale erei cuaternare, a omului în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Ştim datorită acestor ştiinţe surori că omul acelor timpuri nu cunoştea încă metalele şi nu avea alte instrumente decât cele cioplite în piatră, la inceput nefasonate, sau în os; că acest om primitiv a trăit şi a asistat la fenomenele geologice şi climatice desfăşurate pe toată întinderea epocii cuaternare. Faptul este certificat de descoperirea de către profesorul Dardu Nicolaescu Plopşor, în punctul Valea lui Greunceanu a resturilor osteologice ale omului preistoric având o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani. În acest loc, după „părerea unor specialişti, modul de spargere al oaselor în punctulGreunceanu ar indica o activitate intenţionată a unor hominide care,în lipsa pietrei,au folosit osul ca unelte” Bibliografie orientativă: Eugen Delcea/ P.L.Tonciulescu -Enigmele Terrei.Istoria începe în Carpaţi, vol1, ed Obiectiv,Craiova N. Densuşianu, Dacia Preistorică, Ed Arhetip,Bucureşti Vladimir Dumitrescu/ Rade Vulpe – Dacia înainte de Dromichete,Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,Buc

A fost o data o fata oarba care se ura pe sine pentru ca era oarba.Ura pe toata lumea inafara de prietenul ei. Intr-o zi fata a spus ca daca ar putea vedea lumea atunci ea s-ar marita cu prietenul ei. Intr-o zi norocoasa cineva ia donat o pereche de ochi. Atunci ea a vazut totul si pe prietenul ei . Acesta apoi a intrebat-o ,acum ca poti vedea te mariti cu mine,fata a ramas socata cand a vazut ca prietenul ei este orb , si ia spus : "Imi pare rau , dar nu ma pot marita cu tine pentru ca esti orb ". Prietenul ei ,a plecat in lacrimi si ia spus: "TE ROG SA AI GRIJA DE OCHII MEI...”

Silent Strike feat. Deliric1 - Gloante oarbe