de Pavel Coruţ
Îmbãtrânise bietul Neam,
Cãzuse-n jalea-adâncã,
Dar i-a-nverzit un tânãr ram,
Plângând cu flori de stânca.
Ca o vedenie de vis
Împrãştie lumina
Peste-a tenebrelor abis
De care lumea-i plinã.
Se-nalţã robii din pãmânt,
Sã-l mângâie o razã,
Sã-l prindã dulcele cuvânt,
Gândirea sa viteazã.
Întineresc bãtrâni cãrunţi,
Se întãresc feciorii,
Albastre focuri ard pe munţi
Şi se aratã Zorii.
Întinse neamuri stau la sfat
Sa inteleaga vrerea
Stãpânului ce-a aratãt
Dreptatea si puterea.
Prea înţeleptul învãţat
Descoperi-va, oare,
Din care Neam s-a întrupat
Lumina cea din floare?
Din cartea cãrţilor din veac,
Va înţelege, oare,
Cã neamul vechi, de geto-dac,
E-nmugurit şi-n floare?
Of, ce frumos!
RăspundețiȘtergereNumai un veritabil urmaș al geto-dacilor poate să scrie cu atâta încredere și iubire ! Minunată poezie! Putere, lumină, iubire, speranță, parfum ...
Mulțumesc .
Diana
De ce iubesc eu atât de mult Bucegii ?! ... (Probabil, pentru că sunt atât de generoși ...Ce frumoase sunt aceste flori, pe care le scoate din pietre, pentru noi ...)
RăspundețiȘtergerehttp://www.carpati.org/poze_fotografii/bucegi/la_inaltime/72894/
Diana
Nu ai pentru ce!
RăspundețiȘtergere