marți, 30 noiembrie 2010

Vă mai aduceţi aminte de ei?


Vorbim cu mândrie de marii conducători ai Evului Mediu românesc , vorbim cu mândrie de Burebista, de Decebal, de Iancu sau de Horea, vorbim cu mândrie despre armata română şi actele ei de bravură din războiul de independenţă şi din cele două războaie mondiale….Dar sa vorbim putin si despre acei copii minunaţi ai neamului, care şi-au pus osul şi curajul la temelia neamului românesc, care în loc să se ocupe cu activităţile potrivite vârstei lor fragede s-au jertfit pe altarul patriei. Au luptat pentru libertatea neamului si s-au transformat în îngeri în pleiada sfinţilor martiri ai neamului!
Sunt fapte care nouă ar trebui să ne aducă mândrie în suflete! Mândrie pentru că aici si copii ştiu să lupte şi să moară pentru neamul lor! Aşa a hărăzit Dumnezeu acestui neam, ca şi copii să fie eroi…

Cel mai tânăr caporal…

Lungu Marin, un copil ca atâţia alţii… Nu, nu era ca atâţia alţii! Era un copil care la 9 ani a ajuns caporal şi nu în urma dragostei pe care i-o purtau superiorii, ci în urma curajului dovedit pe câmpul de luptă!
Lungu Marin rămăsese orfan la o vârstă foarte fragedă şi s-a apropiat de soldaţii unei unităţi militare. Soldaţii l-au îndrăgit, l-au luat la cazarmă, i-au dat din raţia lor zilnică de mâncare. Aşa că soldaţii au devenit familia, iar cazarma, casa lui. La evenimentele ostăşeşti avea si el partea lui de treburi şi pentru că se achita minunat de ele, comandantul diviziei l-a ridicat la gradul de fruntaş. Avea numai 8 ani!
A început războiul cu fasciştii…. Nici aici tânărul fruntaş nu s-a dezminţit. Când unitatea lui a intrat în foc, Lungu Marin s-a prezentat regulamentar în faţa comandantului batalionului din care făcea parte spunând:
- Domnule comandant, vreau să merg si eu pe front!
Comandantul , văzând curajul acestui pui de om, a zâmbit împăciutor spunându-i că e prea mic pentru un război aşa de mare. Lungu Marin a perseverat însă. La prima inspecţie a generalului de divizie a ieşit la raport.
- Să trăiţi domnule general! Sunt fruntaşul Lungu Marin în vârstă de opt ani! Am ieşit la raportul Domniei Voastre să vă rog a ordona să fiu si eu trimis pe front
Generalul a încuviinţat zâmbind
- Bine fruntaş, dacă aceasta ţi-e dorinţa mergi cu batalionul pe câmpul de lupta!
În focul luptelor fruntaşul Lungu Marin a fost de mare ajutor trupelor româneşti. Înainte de a se da bătăliile, el se îmbrăca în straie civile şi un soldat îl conducea până în „ţara nimănui”, în spaţiul care despărţea liniile combatante. De aici el intra în liniile duşmane, observând mişcările inamicului. Nu avea nici o armă la el afară de nişte pietricele, unele albe, altele negre şi chibrituri. Când vedea un tanc german punea o pietricică albă în celălalt buzunar, când vedea un tun punea un chibrit în celălalt buzunar, pentru camioane si motorizate erau pietricelele negre.
Aşa a procedat de mai multe ori aducând informaţii despre forţele inamicului ostaşilor români. Când era prins, făcea pe mutul si naziştii negăsind nimic compromiţător asupra lui afară de pietricele şi chibrituri îi dădeau drumul. Dar s-a întâmplat odată să pătrundă prea adânc în liniile inamice şi a fost luat prizonier şi aruncat într-un lagăr de prizonieri. Aici a stat până la terminarea războiului când naziştii au fost înfrânţi şi prizonierii eliberaţi. Drept răsplată pentru curajul şi vitejia sa comandantul batalionului l-a avansat la gradul de caporal şi i-a prins în piept trei decoraţii de război. Lungu Marin era cel mai tânăr caporal al armatei române… Avea doar nouă ani!

Boabă, copilul regimentului de vânători

Nicolae Stârc, zis şi Boabă, era fiul unui miner din Petrila. Avea doar 13 ani. A plecat pe front cu batalionul atât de drag lui. Voia să fie si el ostaş. Voia să lupte alături de cei pe care îi îndrăgea atât. În vânzoleala îmbarcării în vagoanele ce duceau soldaţii pe front, Boabă s-a pierdut de batalionul de vânători. I-a tot căutat şi într-un târziu i-a găsit cantonaţi undeva în Transilvania. S-a prezentat la raport:
-Sunt Stârc Nicolae , zis Boabă. Sunt din Petrila şi am treisprezece ani. Vreau să merg voluntar pe front!
Cerea i-a fost acceptată şi astfel Boabă a ajuns agent de legătură al batalionului de vânători. Se strecura în liniile duşmane aducând informaţii, căra muniţie combatanţilor din linia întâi, le ducea apă si mâncare, ajuta la strângerea răniţilor.
Într-o seară pe când participa la recuperarea răniţilor dintre linii Boabă dădu, din întâmplare, peste un fir ce se pierdea prin iarbă. Băiatul se gândi:
„Prin firu’ asta comandanţii nemţi dau ordinul de foc asupra românilor noştri. Cum să-l rup? N-am nici foarfece, nici cuţit”
Auzise el de un anume soldat care păţise la fel şi rupse firul cu dinţii. Copilul îşi zise: ”am să fac la fel”. Duse firul la gură şi începu să roadă. Nu-i păsa că gingiile îi sângerau, că buzele îl usturau. În sfârşit a reuşit să rupă izolaţia de pe fir, apoi a îndoit firul în sus şi-n jos, de zeci de ori, până când acesta s-a rupt. Era mulţumit de fapta lui. Deodată, se auziră motoarele tancurilor. Târându-se pe burtă mai aproape îşi văzu vânătorii lui. Se ridică în picioare:
-Nu trageţi fraţilor! Sunt român! Sunt Boabă!
Două braţe l-au cuprins ridicându-l în sus:
-Tu esti mă Boabă? Era ostaşul Stan Vasile. Se bucura să vadă tânărul ostaş în viaţă. Soldatul întrebă:
-Ce-i cu tine Boabă p-aici? Eşti rănit?
-Nu, am ajutat la strângerea răniţilor şi… am dat peste un fir telefonic al duşmanului
-Şi? Întrebă cu sufletul la gură soldatul.
-L-am rupt… cu dinţii!
Soldatul zâmbi afectuos impresionat de actul de dăruire al copilului:
-Bravo, Boabă, eşti un soldat viteaz şi isteţ!
Bătălia care s-a dat apoi a fost câştigată tocmai datorită gestului lui Boabă care întrerupse legătura între liniile combatante ale nemţilor şi comandamentul lor. În această bătălie Boabă a fost rănit de o schijă. Când s-a înzdrăvenit pentru actul săvârşit şi pentru încă altele pe care nu le-am pomenit aici, a fost decorat cu „Virtutea Militară”.

Telefonista din comuna Mislea

Comuna Mislea se află în apropiere de Ploieşti. Aici îşi avea sediul o unitate de artilerie antiaeriană românească. În seara de 23 august 1944 la centrala telefonică din localitate lucra o tânără telefonistă pe nume Steliana Axente. Avea doar şaptesprezece ani!
În acea seară, Steliana, auzise în telefon că românii au întors armele împotriva Germaniei naziste. Se bucura şi se gândea în acelaşi timp: „Oare cum aş putea fi eu de folos în acest moment cu meseria mea de telefonistă?”
La scurt timp, un ofiţer român de la unitatea antiaeriană o sună şi spuse:
-Steliana! Două lucruri trebuie să faci cu orice preţ. Să nu dai nici o legătură telefonică fasciştilor şi să nu părăseşti centrala nici o clipă. Ştiu că ai suflet dârz de român şi că-ţi iubeşti ţara. Curaj si om birui!
Din acel moment fata noastră nu mai făcu nici o legătură telefonică nemţilor. Deşi comandanţii nemţi, care doreau să atace zona petrolieră şi capitala cereau mânioşi legăturile telefonice cu alte unităţi din zonă sau cu superiorii lor, Steliana răspundea invariabil:
-Imposibil…Deranjament!
Un ofiţer nazist ce locuia în vecinătatea centralei ceruse de zeci de ori legătura cu Bucureştiul şi de fiecare dată a fost refuzat politicos. Exasperat a ameninţat-o pe fată cu împuşcarea. Bănuind că este înşelat a luat o trupă de soldaţi si a plecat la centrală. Şi-a împărţit soldaţii în două: unii o căutau pe fată, alţii căutau să refacă legătura telefonică cu capitala.
Telefonul începu să sune. Fata deşi speriată se târâ de-a buşilea până la aparat şi răspunse ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Recunoscu în receptor vocea comandantului unităţii:
-Centrala e atacată de fascişti domule maior!…Veniţi-mi în ajutor!…. Repede!
În scurt timp centrala a fost încercuită de soldaţii români iar fasciştii s-au retras fiindu-le frică să nu cadă prizonieri. Telefonista noastră şi-a reluat locul la panoul de control refuzând toate convorbirile nemţilor şi facilitând circulaţia ordinelor româneşti.
O fată de şaptesprezece ani fără altele decât curajul şi îndemânarea ei de operatoare telefonistă a contribuit la salvarea zonei petroliere şi a capitalei. Cinste ei!

Observator la 12 ani

La Mărăşeşti s-au dat cele mai grele şi mai crâncene bătălii ale Primului Război Mondial. Au căzut aici mii de fii ai patriei în încercarea disperată de a opri înaintarea armatelor germane spre Moldova. Întru cinstirea lor, la Mărăşeşti, s-a ridicat un mausoleu unde eroii căzuţi pe altarul patriei îşi dorm somnul de veci. Aici vom găsi la loc de cinste osemintele fetiţei erou Măriuca Ion Zaharia. Să citim povestea ei!
În vecinătatea localităţii Mărăşeşti se afla satul Răzoare. Urmând ca prin sat să treacă linia frontului populaţia a fost evacuată. Doar bătrânul Ioan Zaharia nu şi-a părăsit casa şi avutul. Şi-a săpat un şanţ adânc în fundul grădinii în care se refugia împreună cu nepoata sa, Măriuca, ori de câte ori satul era bombardat de nemţi.
Se întâmplă însă ca în fundul grădinii, în frunzişul unui nuc uriaş, ostaşii români să-şi stabilească un post de observaţie. Fetiţa se aciuase pe lângă ei şi de la o vreme cam învăţase ce făceau ei. De multe ori urcase în copac lângă observator , în alte dăţi îl auzea pe soldatul transmisionist cum regla tirul tunurilor româneşti.
Într-una dintre încleştările sângeroase, postul de observaţia a fost descoperit iar gloanţele şi tirul nemţilor s-a îndreptat asupra nucului. Soldatul transmise:
-Am fost descoperiţi! Nemţii trag în noi! Tirul lor distruge nucul!
Ordinul a fost scurt şi tăios:
-Nu părăsiţi postul sub nici un chip! Curând pornim la atac!
Cei doi soldaţi nu şi-au părăsit postul deşi nucul era tot mai rău zdrelit de obuzele inamicului. O schijă curmă viaţa soldatului din nuc. Atunci Măriuca, micuţa eroină de la Mărăşeşti, s-a urcat în nuc în locul soldatului ucis şi a început să spună soldatului transmisionist:
-Să tragă la şase sute de metri….mai la dreapta…aşa, acum e bine!
Deodată auzi de jos:
-Măriuca… sunt rănit.
Unul dintre gloanţele inamicului lovi soldatul transmisionist. Fetiţa a coborât repede din copac. Transmisionistul i-a întins receptorul:
-Telefonează! ….Raportează tu!
Măriuca a apucat receptorul:
-Sunt Măriuca! Nenea soldatu’ e rănit! Cel din copac e mort!
De la celălalt capăt al firului se auzi vocea înduioşată a ofiţerului:
-Măriuca continuă să ne informezi tu!
Fata urca în copac, vedea mişcările inamicului cobora şi transmitea:
- Trageţi la 300 de metri…aşa, i-aţi oprit.. Staţi să mai urc în copac să mai văd ce fac.
Şi tot aşa până când trupele nemţeşti au fost oprite. Urcată în postul ei de observaţie ea putea vedea cum nemţii se retrag. Striga cuprinsă de bucurie:
-Fug!…Fug!.. Se retrag!
Un soldat neamţ care o observase, trase. Glonţul străpunse pieptul fetiţei. Căzu din înaltul nucului. În urechi îi răsunau încă uralele românilor porniţi la atac. Zâmbea. Soldatul rănit plângea ca un prunc. Îi era dragă fetiţa.
Datorită curajului acestei fetite, care străluceşte între sorii neamului, nemţii nu au putut pătrunde în Moldova pe la Răzoare. Îşi merită cu prisosinţă locul între eroii neamului românesc. Dacă veţi ajunge vreodată la Mărăşeşti aprindeţi o lumânare în memoria ei şi a miilor de români care şi-au dat viaţa pentru libertatea neamului şi neatârnarea pământului strămoşesc!
Să fim mândri de aceşti copii care au învăţat să lupte înainte de a cunoaşte bucuriile vieţii! Să ne aducem, în veci, aminte de curajul şi jertfa lor!

3 comentarii:

  1. pot sa jur ca tot mai putini se mai gandesc la eroi ce nu mai sunt!ghizela

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu pot sa jur ca din ce in ce mai multi se vor trezi si in sufletele lor eroii vor dainui.

    RăspundețiȘtergere
  3. Vor veni inapoi zilele cand ne vom ridicasi cand ne vom aduce aminte de eroi. Altceva nu ai mai bun de facut decat sa lupti.

    RăspundețiȘtergere