Edgar Cayce si spiritele naturii

Fotografiile din Cottingley

Aceasta carte despre, care vorbeste corespondenta lui Cayce, ce a facut mare vilva cind a aparut in Anglia. A stirnit polemici enorme: incredibilele fotografii cu zane care apareau acolo erau trucate? Acele siluete transparente, care apareau peste frunzele copacilor, erau "adevarate" sau numai rezultatul unui trucaj iscusit? Sir Arthur Conan Doyle, cea mai inalta autoritate engleza din epoca in materie de parapsihologie, a cercetat la fata locului. Si ajunsese la concluzia ca totul era adevarat. Publicase deci aceste fotografii insotite de comentariile sale si rezultatul anchetei intreprinse. Aceasta este cartea - extraordinara! - despre care vorbeste corespondenta lui Cayce.
Am vazut si eu cu uimire pozele. Imediat am avut "socul", convingerea ca aceste fotografii erau autentice. Cele doua fetite, care pretindeau ca vazusera zanele si s-au jucat cu ele, nu minteau! Se poate vedea pe fotografiile alb-negru ca aceste fetite aveau o aura foarte frumoasa... nicidecum “aura minciunii”.
Ele se numeau Elsie si Frances, erau verisoare si locuiau in Cottingley, in satul Yorkshire, in nordul Angliei. De ani de zile povesteau parintilor ca se jucau cu zanele intr-o vale îngustă și puțin adâncă din spatele casei. Pina aici, nimic anormal pentru niste fetitele englezoaice: in Anglia, copiii sunt lasati sa creada in zane, considerindu-se ca este bine... Si, urcind spre Scotia si Tara Galilor, gasim tot mai multi oameni mari care-si marturisesc, fara falsa rusine, credinta in zane! Acolo, toata lumea cunoaste pe cineva care a vazut una (cel putin)!
In civilizatia engleza, interesul pentru zane nu dispare nicicum odata cu copilaria: intre cititorii cartii Stapanul Inelelor (The Lord of the Rings), se numara o majoritate de adulti increzatori...
Intr-o zi, domnul Wright, tatal lui Elsie, una din "adolescentele" istoriei noastre, aduce acasa un aparat de fotografiat! Elsie, incapatanata ca un magarus, il cicaleste in fiecare zi pe taticul iubit: "Da-ne aparatul sa le fotografiem pe prietenele noastre, zanele!" Taticul este sceptic, dar, baiat bun, sfirseste prin a incredinta pretiosul aparat celor doua fete, impreuna cu o placa (inca nu existau pelicule pe atunci). Fetele au plecat incitate si s-au intors seara, sarind de bucurie: zanele venisera la intilnire! Li s-a facut o fotografie! Taticul cel iubit, putin sceptic, nu se grabeste; trec zece luni pina la developarea placii. Apoi, intr-o zi, se hotaraste. Si iata socul: pe fotografie, apar siluetele zanelor dansind in jurul lui Frances. Siderat, domnul Wright arata fotografia rudelor si vecinilor. Unii cred ca este trucata. Vorbeste cu fotograful local care este categoric: "Aceasta fotografie, domnule, este autentica: va imaginati ca nu dispunem la ora actuala de mijloacele tehnice pentru a face un asemenea trucaj!" Tatal se intoarce acasa din ce in ce mai perplex - si da din nou aparatul fetelor, cu un teanc de placi de aceasta data. Noi fotografii de zane, reusite... Si in acest moment a intervenit Sir Arthur Conan Doyle. El afla, de la o prietena a verisoarei tatalui, de existenta acestor fotografii. Face cercetari... Face expertiza fotografiilor in cele mai bune laboratoare din Londra - care, in unanimitate, il instiinteaza ca nu este nici urma de trucaj. Atunci isi publica ancheta si este un succes imens in toata Anglia. In vremea aceea, Sir Arthur Conan Doyle era extrem de celebru ca scriitor si, totodata, ca fondator al faimoasei Societati de studii spiritualiste. Dar nu este numai aceasta celebritate, este si primul reportaj despre zanele care au consimtit, in fine, sa se lase fotografiate, negru pe alb!
Apoi anii trec, fetitele cresc si, ca intotdeauna, sunt persecutate. Ele si familiile lor nu mai doresc decit un singur lucru: sa fie uitate! Cartea cunoaste un numar imens de reeditari, din ce in ce mai insipide, curatate putin cite putin de cea mai mare parte a detaliilor "traite".
Unii critica vehement fotografiile aducand ca argument faptul ca zanele pe care le vedem acolo au "o infatisare moderna". Si este adevarat, ele sunt foarte elegante, in stilul parizian al anilor douazeci! (Pe cind Elsie si Frances sunt incotosmanate in haine fara forma si stil, ca doua adolescente provinciale din vremea lor).
Chiar este imposibil ca zanele sa apara ca un miracol de eleganta moderna? Este aceasta dovada unei imposturi? De ce ar fi avut ele o costumatie din alta epoca? Maurice Magre, care a studiat mult aceasta chestiune, raspunde:
"Spiritele Naturii (...) iau infatisarea oamenilor pe care obisnuiesc sa-i vada. Legendele ii reprezinta pe spiridusi (kobold, spiridusi din Germania) imbracati intr-un vesmint maron cu gluga, asemanator hainelor purtate de tarani in Evul Mediu. Zanele apar ca tinara fata din sat sau de la castel. Daca sufletul unui copac, invingindu-si firea sfielnica, ar indrazni sa iasa astazi din invelisul scoartei sale, ar avea desigur manusi si ochelari de automobilist!”
Cayce va spune mai tirziu:
Si ma veti intreba cum erau imbracati. Pai, erau baietei si fetite. Sunt incapabil sa va descriu in detaliu imbracamintea lor (...) Nici nu-mi dadea prin minte ca nu erau la fel ca mine (...)
Alte marturii merg exact in acelasi sens. De exemplu, cea a lui Anne Denieul, scriitoare si socioloaga:
"Nu credeam mai ales in existenta zanelor (...). Auzisem vorbindu-se de ele ca despre o realitate indiscutabila, in cercurile engleze de vrajitorie rituala si intr-un grup de samanisti pe care-l frecventam atunci. Dar cind, in padure, insotitorii mei exclama, la cel mai mic zgomot, ca vad un gnom, un deva sau o pagoda chinezeasca, eu nu reuseam, in ceea ce ma priveste, sa discern decit un nor, o ceata, nimic mai mult. Ma gindeam ca aceasta lume marunta din planul eteric era dovada imaginatiei si ca-si gasea locul, intr-un mod sau altul, printre arhetipurile inconstientului colectiv occidental care este, asa cum se stie, un veritabil talcioc.
Dar, intr-o buna zi, am inceput sa "vad" (...). Vedeam ca in filigran, nu neaparat alb-negru, o entitate in doua dimensiuni, fara grosime - chiar numai o idee din acea entitate, pe care am exprimat-o imediat cu o rapiditate fulgeratoare. Recunosteam, denumeam, imaginea se destrama (...).
Iata asadar ce mi s-a intimplat intr-o dimineata de primavara, inainte de Sfintul loan din vara. Ma dusesem sa samanizez in ajun, intr-o padure din apropierea Parisului si ma pregateam sa ajung la casa unde locuiam atunci (...). Ma gaseam foarte prozaic in bucatarie, unde imi pregateam micul dejun, cind am vazut la inaltimea fetei mele, o fiinta mititica de-o palma, imbracata cu un corsetel si o fustita incintatoare, cu par lung si aripi transparente, ca de fluture dupa forma si de libelula, dupa structura. Asezata intr-un jilt invizibil, cu picioarele gingas indoite si genunchii lipiti, cu incaltari fine, plingea in hohote..."
Zana pe care ne-o descrie aici Anne Denieul nu ramine datoare elegantei pariziene: "o fustita incintatoare", spune socioloaga noastra. Nu i-a aparut asadar in costum de pastorita de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, nici de nimfa greco-romana cu manta scurta, ci in tinuta contemporana! Aceasta marturie mi se pare cu atit mai interesanta cu cit autoarea ei este o universitara cultivata, din secolul douazeci. Sunt sigur ca este vorba de o experienta autentica:
"A disparut destul de repede, dar am zarit-o de mai multe ori pe drum, apoi in casa, in decursul citorva zile, ca si cum m-ar fi urmat. Totusi nu mai plingea. O vedeam usoara, aeriana, minuscula, conturata cu linii luminoase ca niste fire de borangic, miscindu-se intr-un spatiu ce imi parea a tine de vis. Dar, tot sceptica, nu indrazneam s-o recunosc drept ceea ce era.
N-am mai vazut-o. Ma gindeam la ea. Prezenta ei fusese atit de precisa, repetata, incat merita sa vorbesc despre ea unui om de arta. l-am povestit aceasta aventura. Mi-a confirmat cu o siguranta fireasca, frizind banalul, ceea ce de fapt stiam: fara sa-mi dau seama, adusesem o zana din padure si ea plingea pentru ca era departe de casa. Ar fi trebuit doar sa-i arat mai multa grija, s-o hranesc, sa las pe fereastra camerei mici daruri pentru ea: lapte, miere, fructe de sezon, care ar fi fost o dovada de prietenie si, poate, ar fi retinut-o - in orice caz, ar fi consolat-o. M-am purtat prosteste, lasind-o sa plece si era pacat: n-am stiut sa profit de aceasta sansa.
Eram doar pe jumatate convinsa cind, cautind printre cartile unei librarii, am descoperit cartea lui Th. Gardner despre acest subiect" (Este vorba de cartea amintita mai sus, The Coming of the Fairies, prima versiune, unde Sir Arthur Conan Doyle a semnat impreuna cu Th. Gardner drept coautor). Tot aceasta carticica si efectul ei socant asupra tuturor celor care o citesc! Carte care: "aducea dovada existentei acestor fiinte de legenda, publicind fotografii autentice cu zane, primele de acest gen. Nu mi-a fost greu sa-mi recunosc mica musafira de ieri. Deci nu visasem, nici nu delirasem, nici nu proiectasem vreo imagine din inconstientul meu, inmagazanata fara stirea mea. Ceea ce vazusem si mi-era confirmat de pelicula era atit de precis, atit de asemanator, incit nu se putea sa fi inventat. Nu avea nimic in comun cu ilustratiile povestilor din copilaria mea, oricit de incintatoare erau - in cel mai rau caz, ele ar fi putut alimenta cliseele care imi parvenisera. Mica entitate pe care avusesem privilegiul sa o zaresc era, deci, chiar una din aceste regine ale lumii elementale. N-o pot uita!"
Roger de Lafforest continua cu o alta marturie (opere citate, pag. 154). Este vorba de Maguerite de Limbourg-Stirum, pictorita si autoarea unor portrete care infrumuseteaza coperta citorva carti.Prietena acesteia, Catherine de Limbourg-Stirum, si ea pictorita, l-a primit pe acesta in atelierul ei din Bruxelles. Roger de Lafforest povesteste astfel intrevederea:
"Vizitindu-i atelierul, am ramas in asteptare in fata unei pinze la care tocmai lucra (...) si pe care se distinge "o faptura mititica, din Natura", care desface degetele, lasind sa cada picuri de lumina. Stupefiat de asemanarea (...) cu fotografiile publicate de Dr. Gardner, am intrebat-o pe Catherine daca vazuse aceasta carte - "N-am auzit niciodata de acest doctor si nu i-am vazut niciodata cartea", mi-a raspuns ea. Este sigur, prin urmare, ca in acel tablou naiv nu este vorba de o reminiscenta, ci de o marturie. Zana din tablou este chiar aceea pe care pictorita a intilnit-o. Exista in Natura si a fost descrisa de martori, exact sub aceeasi infatisare (...). Am tras concluzia ca ea, Catherine, se bucura de privilegiul destul de rar de a poseda vedere eterica. Marturia pe care mi-a adus-o in cursul conversatiilor noastre le confirma pe toate cele primite din multe alte parti: "Cind aveam Intre patru si sase ani, mi-a explicat ea, vedeam Zanele in mod obisnuit. Aparitiile lor erau frecvente, dar scurte, fugitive, in orice caz foarte precise. Fratele meu si cu mine ardeam de dorinta de a le intilni. Vorbeam adeseori despre ele si le chemam cu glas tare, rugindu-le sa nu se ascunda. In fapt, nu stiam daca acestea erau Zane; noi nu le numeam asa. Erau "fapturi mici, din Natura", a caror marime nu depasea 20-30 de centimetri, foarte bine proportionate, cu miscari vioaie si gratioase, cu aripi transparente ca libelulele. Intre noi, le spuneam "piticutii". Deodata, pe neasteptate, aparea unul pe care il vedeam foarte aproape de mine, adevarat, in carne si oase, apoi disparea la fel de brusc".
Asa cum ati putut constata, referinta de baza in privinta zanelor este intr-adevar aceasta carte despre care vorbeam mai sus, The Corning of the Fairies: nu s-a realizat inca altceva mai bun pina in prezent.
Elsie si Frances, in ziua cind au facut acele faimoase fotografii, nu banuiau evenimentul pe care-l fabricau! Totusi, una dintre ele, care este o doamna foarte in virsta, va ceda presiunilor anturajului si va declara public ca "unele dintre aceste fotografii fusesera trucate" -repliindu-se imediat, ca sa adauge: "dar nu toate!". (Chiar daca ramine numai una autentica, tot este prea mult pentru rationalisti. (...)