Erau dacii nemuritori sau era o dogmă spirituală aberantă?

Conform unor mărturii și informații traditionale, într-adevăr este imposibil să murim
Oare de ce credeau dacii ca sunt nemuritori ?
Se spune că dacii erau foarte greu de învins datorită perspectivei lor interioare care le spunea ca ar fi fost nemuritori.
La prima vedere am spune ca era un fanatism sau… oricum, pare o prostie, fiindcă dacii, totuși, mureau.
Ei bine, ceea ce este socant dar valoros ca informație este că dacii aveau, în esență, dreptate.
Da, erau și sunt cu adevărat, la nivel esențial, nemuritori și toate ființele sunt, de fapt , nemuritoare.
Din perspectiva spirituala nondualistă se intelege clar că… nu poti muri.
Sinele Suprem nemuritor (scânteia divină din om) nu dispare niciodată ci este etern și imuabil.
Potrivit acesteia, chiar dacă am insista si ne-am sinucide repetat am constata că nu putem muri, dar felul în care alegem să trăim (sau să nu trăim, adică dacă ne sinucidem) ne afectează circumstanțele în care trăim, datorită legii divine universale a Acțiunii și Reacțiunii sau Legea Divină Universală a Cauzalității.
Adică ”vom plăti” fapta aberantă a sinuciderii accesând o lume infernală sau o renaștere cu aspecte dureroase(dar și tranformatoare).
Desigur corpul fizic va dispare ori de câte ori cineva se va sinucide, împreună cu șansa excepțională de a evolua și a se transforma repede și eficient pe Pământ.

”Din zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori!
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănţuit. ”
Practic cuvântul ”a muri” nici nu ar trebui folosit (dar nu avem un echivalent la fel de scurt și simplu de rostit), fiindcă este vorba doar de o părăsire (în general vremelnică) a planului fizic.
Simpla conștientizare că ceea ce noi simțim că suntem nu dispare face ca alte aspecte decât lupta pentru supraviețuire să conteze în mod semnificativ pentru om. Curajul, bunătatea, adevarul, iubirea, compasiunea devin mult mai importante.
Iar după această părăsire a planului fizic urmeaza atatea evenimente importante sau chiar fascinante pentru ființa respectivă încât amărăciunea că ne-am despărțit (vremelnic) de persoanele iubite dispare.
Dar ființele, lucrurile și aspectele (bani, proprietăți, faima, putere, droguri, jocuri, activități, ) pe care le-am iubit sau de care am fost atașați își vor pune amprenta în trăirile noastre chiar și după așa-zisa moarte, sau părăsirea planului fizic.
Contează, de fapt, ce facem și cum trăim ( cu detașare și iubire, cu înțelepciune sau cu patima și atașament, ori cu răutate și violență) în timpul vieții pe pământ.
Cu alte cuvinte, da, ”nu-i totuna – leu să mori ori câine înlănțuit!”

Leonard Radutz
Societatea Academica AdAnima