Edgar Cayce si Spiritele Naturii

Razboiul copacilor

Cum am pierdut noi contactul cu lumea aceasta fermecata ? Maurice Magre spune versiunea sa: "Altadata, aceasta existenta (a spiritelor Naturii) nu nastea indoiala in nimeni. Biserica crestina, in primul sau efort de a converti lumea, s-a ciocnit de divinitatile Naturii, care erau pretutindeni, sub copacii tuturor padurilor, in albastrul tuturor izvoarelor. Nu s-a gindit atunci sa le nege existenta, pentru ca era imposibil. Daca ar fi existat oameni cultivati ca sa nu creada in spiritele Naturii, ea s-ar fi sprijinit pe opinia lor. Dar ei nu existau si a fost obligata sa declare ca toate divinitatile copacilor si apelor erau demoni animati de forta diabolica."

Si iata de ce spune Cayce:
Entitatea Sylvia urma aceste invataturi, dar pastrindu-si echilibrul.
Aceste invataturi ale lui Petru, Pavel si ale discipolilor erau bineinteles acelea ale lui Christos. Si pastorita inocenta nu se gindea nici o clipa ca Nimfele si alte divinitati ar putea fi condamnate de cuvintul Sau. Daca apostolii Petru, Pavel si ceilalti i-ar fi spus ca Christos respingea spiritele Naturii, cum ar fi putut ea sa-si pastreze echilibrul?
In realitate, spiritele naturii se supun instructiunilor divine. Asa cum ii spune Pann lui R. Ogilvie Crombie, in Gradinile din Findhorn: "Sunt servitorul Dumnezeului Atotputernic". Ciclul de revelatii al grupului din Findhorn, Scotia, despre care voi vorbi mai tirziu, reda spiritelor Naturii locul lor in planul divin. Intru totul de acord cu Cayce, atit treaz cit si adormit, ei (cei din Findhorn) nu opun crestinismului Nimfele si alte divinitati.
Lupta dusa in Gallia de Biserica primitiva impotriva Spiritelor Naturii a fost o chestiune politica. Era vorba de inlocuirea druizilor si inlaturarea lor. Conflictul trebuie ca a fost la fel de violent ca acela pe care l-am vazut intre discipolii lui Christos si vechea ierarhie evreiasca.
"Druizii, mai spune Maurice Magre, traiau sub bolta copacilor, in locuinte usoare, carora un singur anotimp le putea sterge urmele. In paduri isi tineau colegiile (...). Marile paduri galice erau aliatele lor; din ele isi trageau ei forta. Regula esentiala a druizilor era sa nu distruga nimic din ceea ce e viu, regula pe care o aveau si pitagoreicii, esenienii, toate marile confrerii ale inteleptilor antici (...). Druizii comunicau cu marile forte vegetale din paduri (...), ei erau agentii de legatura intre paduri si oameni (...). Druizii dadeau galilor simpli lectia de viata a padurilor. Ei isi modelau sufletele dupa bucuria exprimarii copacilor.
Caldura cu care vorbeste Maurice Magre de paduri merita sa fie subliniata intr-un timp cind "Gallia impadurita" dispare incet-incet sub beton. Betonul inseamna doar peisaj cenusiu si tristete, pe cind Natura este bucurie:
"Legendele vorbesc intotdeauna de dansurile zanelor padurii sau ale piticilor Pamintului; toti acei carora li s-a ingaduit sa vada Spiritele Naturii spun ca ele au o fire vesela. Natura isi desavirseste opera in bucurie si aceasta bucurie predomina pe masura ce constiinta se dezvolta in regnurile superioare. Germinarile si infloririle sunt opere de bucurie. Patrunderea radacinii, urcarea sevelor, cresterea frunzelor sunt simtite afectiv de sufletul copacului ca o dilatare a fericirii si aceasta fericire are o virtute de comunicare; ea se poate transmite omului daca el poate gasi un punct de contact intre fericirea vegetala si propria lui inima".

Cum spunea Cayce: Totusi, totul este facut sa va dea forta zi de zi. (Scrisoare catre doamna 464, mentionata anterior). Si "paradisul verde al iubirilor copilariei" este de neuitat prin acel acord spontan al copiilor cu bucuria Naturii. Altadata, iubirea dintre un barbat si o femeie era simtita ca un ecou al acestei bucurii: de aceea isi ofereau indragostitii flori, fructe, animale. Tendinta culmineaza cu "pastoralele" secolului al XVIII-lea, unde sunt cintati pastorii si pastoritele care se iubesc pe pajisti inflorite. De altfel, a face curte se mai spunea si "a numara floricele" si toata literatura erotica din secolul al XVIII-lea isi lua vocabularul din regnul vegetal si animal... Era totusi mai stimulator decit iubirea intr-un cadru de beton, de otel si violenta.
In fine, sa ne intoarcem la Maurice Magre, care arata cum "vinatoarea de vrajitoare" a fost mai intii un razboi impotriva copacilor si impotriva locuitorilor lor, spiritele Naturii.
"Ca si galii care purtau plete, avind ochii de culoarea riului, pamintul care i-a nascut era acoperit de paduri dese, intretaiat de firele azurii ale apelor (...). Gallia era imparatia plantelor, iar rasa umana era supusa copacilor. Acelor copaci puternici, milenari, renascind neincetat din substanta trupurilor lor, oamenii le inchinau un cult. Viata li se tragea din acei zei binevoitori; comunicau cu sufletele lor materializate; isi construiau orasele dupa exemplul cetatilor uriase pe care le formau padurile; erau tributari regilor vegetali (...)".
Dar aceasta stare de fericire era prea frumoasa ca sa dureze. Intr-o zi, au sosit cotropitorii, adica legiunile romane, care isi propuneau sa aduca "civilizatia" acelor "barbari":
"Odata cu invazia romana, a inceput in Gallia razboiul oamenilor impotriva copacilor (...). Pe vremea druizilor, padurile se continuau neintrerupt din Irlanda pina la Canalul Minecii (...). Coastele Mediteranei, de la Nisa pina la Saint-Raphael, erau acoperite de o padure de frasini, de nepatruns. Aceasta padure a rezistat inca vreo citeva sute de ani, pentru ca o vedem in secolul al X-lea slujind de fortareata impotriva invaziilor, datorita desimii sale.
"(...) Cind acosta la Massilia, romanul intra in tara noastra si, inaintind spre nord, intilnea paduri din ce in ce mai dese, din ce in ce mai intinse."

Si iata un episod putin cunoscut al supunerii galilor, o catastrofa ecologica, despre care cartile de istorie nu vorbesc niciodata:
"Una dintre padurile situate in imprejurimile Marsiliei, despre care spune Lucan (...) ca, atunci cind Cezar Ie-a ordonat legionarilor sa-i taie copacii, acestia au refuzat, impresionati de maiestatea pe care o degajau. Cezar, ateul, a fost obligat sa apuce o barda si sa dea prima lovitura, ca sa le arate ca nu trebuie sa se teama de vreo razbunare cumplita. Probabil ca a simtit, facind acest gest, ca ataca un dusman la fel de redutabil ca si cavalerii lui Vercingetorix. Atunci a inceput exterminarea copacilor. Padurile au fost trecute prin foc si sabie (...). Galii au ajutat la distrugerea imenselor locuinte forestiere ale zeilor lor. Din tinutul heduenilor la capatul Mosellei, pina in tinutul Aquitaniei de-a lungul Pirineilor, au ars doua focuri... marile paduri galice fusesera lovite de moarte... Pierzindu-si padurile, Gallia despuiata avea sa-si schimbe sufletul... Dupa aceea a avut loc, spun istoricii francezi – uneori cu tristete -, infringerea lui Vercingetorix la Alesia... dar nimeni nu s-a gindit sa asocieze infringerea oamenilor cu infringerea copacilor".