Originea traco-getã a mitului hiperboreenilor

Tara hiperboreenilor este adesea pomenitã în mitologia greacã. Nimeni nu stie exact unde se aflã ea, dar se presupune cã undeva în nordul extrem, fãrã doar si poate, dincolo chiar de tinutul dinspre care suflã Boreu, vântul de miazãnoapte. Unii istorici considerã cã pentru greci Hiperboreea era un fel de paradis îndepãrtat, de sãlas al Preafericitilor. Acolo era tara viselor, a tuturor prunciilor si a vârstelor de aur. Apollo trãise acolo în tinerete, tot acolo se nãscuse Leto, mama lui si acolo se întoarce el dupã fiecare ciclu astral de 19 ani. Se spune cã un hiperboreean, pe nume Olen, ar fi întemeiat oracolul din Delfi, iar Pitagora trecea drept reîncarnarea unui hiperborean. Hiperboreanul era considerat a fi un fel de supraom, care trãieste în fericire si întelepciune si este înzestrat cu puteri magice.
Poporul fabulos al hiperboreenilor trãia, dupã cea mai mare parte a scriitorilor greci, într-un tinut situat la nordul Eladei. Se pare cã Hesiod îi mentioneazã pentru prima oarã, apoi epigonii lui Homer. Cât despre Herodot, acesta considerã tot ceea ce se povesteste despre Hiperboreeni este o nãscocire, justificând aceasta prin faptul cã Scitii, care locuiau la nord de Grecia nu vorbesc despre ei si nu-i cunosc. În schimb, Herodot povesteste ce spun oamenii din Delos privind Hiperboreenii. Mai târziu, ei sunt mentionati de Pausanias, Pindar, Hellenikos, apoi de Diodor din Sicilia, Pliniu cel Bãtrân si Clement din Alexandria.
Cât despre etimologia numelui lor, dupã Antici, Hiperboreenii ar fi cei care locuiesc dincolo de vântul din nord, Boreas, si dincolo de muntii Fipes (Phipees), munti fabulosi din nordul Scitiei, într-o tarã caldã. Etimologiile moderne nu par mai exacte. Dar legendele despre Hiperboreeni diferã la templul din Delfi si la cel din Delos. La Delfi, se afirmã cã faimosul oracol a fost fondat de hiperboreeni, care l-au asociat cu Apollo, si cã acesta cãlãtorea în tara hiperboreenilor într-un car tras de lebede albe. Nimeni nu poate gãsi drumul care duce în tara hiperboreenilor, unde nu se poate ajunge nici pe pãmânt, nici pe mare. Doar eroii si cei pe care zeii îi îndrãgesc pot ajunge acolo. Hiperboreeni, se spune la Delfi, trãiesc o mie de ani, mereu tineri, fericiti si bucurosi, cãci nu existã la ei boalã, obosealã sau bãtrânete. Toti cântã si danseazã în onoarea lui Apollo, zeul luminii. În plus sunt vegetarieni, sunt oameni pasnici, drepti si prietenosi. Se spune cã ei i-au ajutat pe greci sã respingã invazia Galilor în 279 î.e.n.
Totusi la Delos se spuneau alte lucruri despre Hiperboreeni, care erau, dupã preotii templului, fericiti, mereu tineri, piosi, drepti, pasnici si dotati cu puteri miraculoase. Ei trimiteau la templul din Delos daruri acoperite cu paie, prin vecinii lor sciti. În acele timpuri antice, aceste daruri soseau la templu aduse de fecioare sfinte însotite de cinci hiperboreeni. De altfel, douã din aceste fecioare ar fi fost înmormântate la Delos. Un alt hiperboreean, Abasis, ar fi purtat o sãgeatã în jurul pãmântului fãrã sa mãnânce nimic în acest timp.
Mitul hiperboreenilor e de aproape înrudit cu mitul vârstei de aur, a câmpiilor Elisee sau a Insulei Preafericitilor. Anticii au cãutat sã localizeze tara hiperboreenilor în numeroase regiuni mai mult sau mai putin îndepãrtate: insula Thule, o altã insulã situatã aproape de India, în Irlanda, într-o insulã dincolo de Atlantic, într-o insulã aproape de Arabia, în Marea Mediteranã, dincolo de Himalaya etc.
Dar dincolo de toate, povestile despre Hiperboreeni nu sunt atât de fantastice si imposibil de admis, cred unii istorici. Într-adevãr, de ce nu ar fi posibil sã fi existat la nord de Grecia grupuri de oameni religiosi care sã semene prin multe trãsãturi cu acesti fabulosi oameni virtuosi, întelepti, pasnici? Si asta cu atât mai mult cu cât asemenea oameni au existat într-adevãr, asa vom arãta în continuare, ei fiind chiar strãmosii nostrii, dacii.
De altfel, Iliada atestã existenta unor oameni foarte religiosi la nordul Dunãrii, în timpul rãzboiului troian. În cântul 8, versurile 6-8 se spune: “Zeus contempla tara tracilor, cavaleri priceputi: pãmântul Misienilor, experti în lupta corp la corp, cea a Hippimolgilor, tara Gallactofagilor, cea a Abioi-lor, cei mai drepti dintre oameni”. Termenul “Hippimolges” înseamnã “cei care mulg iepele” si “Galactophages” sunt “cei care se hrãnesc cu lactate”. Toti acestia sunt traci, desi Strabon afirmã cã cele trei popoare mentionate anterior apartin neamului Scitilor. Aceasta este imposibil, pentru cã Scitii au venit în Europa în secolul 7 î.e.n, iar rãzboiul troian a avut loc în sec 13 sau 12 î.e.n. Deci aceste trei popoare mentionate erau trace si locuiau la nordul Dunãrii.
Sensul denumirii de Abioi este mai greu de explicat, selectãm câteva posibile variante: “cei fãrã familie, care trãiau fãrã femei” sau “nomazi, oameni sãraci, fãrã arc”, sau “oameni linistiti, pasnici”, sau “cei care au viata lungã”. Textul lui Homer sustine ideea cã acesti Abioi erau cei mai drepti dintre oameni si numele lor indicã faptul cã sunt oameni religiosi din moment ce trãiau în celibat (ceea ce pentru lumea greacã era un act eroic). Abioii se hrãneau cu lapte, erau vegetarieni si acest ascetism se datoreazã doctrinelor religioase (de fapt, tehnicilor spirituale) pe care tracii le practicau, dupã cum aratã Posidonios, citat de Strabon.
Unii istorici afirmã cã marele dac Zalmoxis a fost contemporan cu Pitagora (si chiar cã ar fi fost discipolul lui, afirmatie care, spune Vasile Lovinescu, trebuie atribuitã incredibilei semetii a grecilor). Vasile Pârvan considerã si el aceastã ipotezã ca fiind naivã si citeazã diversi istorici care mentioneazã faptul cã de fapt Pitagora a fost un discipol spiritual al tracilor). Oricumar sta lucrurile, este clar cã nici spiritualitatea dacilor si nici vegetarianismul în cazul lor nu provine de la scoala lui Pitagora, deoarece, repetãm, acesta a trãit în secolul 7 î.e.n.
Se presupune de altfel cã ceea ce a adus nou Zalmoxis în practicile spirituale ale dacilor a fost folosirea camerelor subterane sau a grotelor pentru asceza spiritualã, în scopul atingerii nemurii. Acesti asceti fermi trebuiau sã trãiascã izolati, departe de zgomotul satelor si de locuitorii lor. Ei trebuiau sã trãiascã ascunsi, de altfel locuiau destul de mult în grote. Viata misterioasã a adeptilor lui Zalmoxis, care trãiau ascunsi în pesterile lor, nu se cãsãtoreau, erau vegetarieni si refuzau bunurile lumesti, poate cu sigurantã sã fi fost sursa istoricã a mitului hiperboreenilor, din moment ce discipolii lui Zalmoxis trãiau în munti unde se aflau pesteri, în Carpati, la nordul Dunãrii si al Greciei.
O vizune mai elaboratã asupra mitului hiperporeenilor este prezentatã de Vasile Lovinescu în lucrarea sa “Dacia hiperboreeanã”, care ne prezintã o abordare initiaticã a istoriei, asociatã cu o geografie sacrã a Planetei noastre. În aceastã viziune, poporul initiat al hiperboreenilor migreazã în diferitele cicluri istorice în zone geografice cu o semnificatie sacrã aparte. Si, am completa noi, în aceste zone speciale se aflã în diferitele etape istorice proiectia în planul fizic a Shambalei, centrul spiritual al panetei. Una din etapele acestei migratii a hiperboreenilor a fost în Dacia, iar traditia spiritualã dacicã este “urmasa” culturii lor. (Insula Serpilor mai era numitã si Insula Albã sau Leuce, si templul lui Apollo care a existat aici, ale cãrui ruine existã si azi, ca si toponimia din zonã atestã aceastã conexiune). Muntele Omu, numit în popor “Osia lumii” sau “Buricul Pãmântului” este axul central al geografiei sacre a României.

Originea poporului arian

În traditia orientalã se aratã cã originea poporului arian trebuie cãutatã în muntii Carpati, unde s-a aflat anterior zona de proiectie a Shambalei, zonã care va redeveni centrul spiritual al planetei înaintea încheierii actualului ciclu planetar. O dovadã ineditã a acestei origini este prezentatã în lucrarea lui Nicolae Miulescu: “Daksa, tara Zeilor”, care din pãcate este greoaie pentru cel care nu cunoaste mitologia indianã si epopeele istorice indiene. În esentã, Miulescu dovedeste cu argumente lingvistice faptul cã principalele episoade ale acestor epopee/mituri s-au desfãsurat în Dacia, prin faptul cã numele localitãtilor si a personajelor se regãsesc în multe nume de localitãti, munti sau râuri pãstrate pânã în prezent, iar acestea sunt si grupate conform miturilor sau povestirii respective.

Desigur cã unii pot fi sceptici în ceea ce priveste aceste asemãnãri, dar uluitoarele “coincidente” îi vor pune pe gânduri. Poate ar mai trebui mentionat cã actualmente, limba care este consideratã (de cãtre lingvisti) a fi cea mai apropiatã de românã este catalana (vorbitã în nordul Spaniei), si nici mãcar cu aceastã limbã nu existã atâtea corespondente de nume ca în acest caz.

de Monica Dascãlu