Basarabia si poftele geo-politice ale Rusiei

Năzuinţele geopolitice ale Rusiei faţă de Basarabia

Motto:

„Sireaca ţară a Moldovei, eşti poartă în calea tuturor relelor”

Grigore Ureche, „Letopiseţul Ţării Moldovei”

Importanţa spaţiului carpato-pontic în epoca antică, bizantină şi post-bizantină.

Am ales acest motto, deoarece vechiul cronicar a intuit ca nimeni altul aşezarea geopolitică şi strategică a ţării noastre.

Încă din antichitate valurile de migratori nomazi în interminabilul lor asalt al civilizaţiilor mediteraneene – Grecia şi Roma Antică – năboiau prin porţile naturale ale Europei Centrale dintre Carpaţi, Dunăre şi Marea Neagră. Prin celelalte părţi accesul era mult mai anevoios: la miază-noapte – mlaştinile împădurite ale Polesiei, bastionul carpatin, iar la miază-zi –Pontul Euxin şi bariera fluvială Danubiană. Unica breşă în acest baraj natural pentru călărimea nomazilor era coridorul îngust cuprins între Carpaţi şi Dunăre, cu alte cuvinte, Moldova şi Muntenia.

În antichitate, spaţiul Carpato-Danubian era locuit de către triburile tracice ale geto-dacilor. După mărturiile contemporanilor, aceştia erau foarte puternici, viteji şi războinici. De aceea, polisurile eline învecinate au căutat să menţină cu geto-dacii relaţii paşnice, bazate pe un comerţ reciproc-avantajos. Abia după apariţia marilor imperii, poate fi vorba de o expansiune teritorială străină în acest spaţiu istorico-geografic .

Rînd pe rînd, marii potentaţi ai vremii – Darius I, împăratul perşilor, Alexandru cel Mare, rege al Macedoniei, Lysimach – epigon al acestuia ş. a. au încercat să-şi creeze capuri de pod în regiune, însă fără rezultate de durată. Doar Traian, cel mai mare împărat al Romei, a fost în stare s-o facă, pentru a ameninţa din spate pe germanii care luau cu asalt limesul roman şi pentru a bara nomazilor asiatici calea spre Imperiu.

Roma, însă, este nevoită să se retragă sub presiunea acestora în a. 271 după Hristos. Sciţii, sarmaţii, hunii, avarii şi mulţi-mulţi alţii, încheind-o cu tătaro-mongolii (fără a mai ţine cont de slavi), şi-au încercat norocul anume prin porţile carpato-dunărene.

Dintre marii cuceritori veniţi din Asia numai arabii şi turcii au căutat alte căi pentru a lua cu asalt „Cetatea Europei”, dar şi în acest caz turcii au fost nevoiţi să ţină seama de aşezarea în spatele lor a acestor două ţări străromâneşti.

Arabii şi-au încercat norocul prin Gibraltar-Pirinei, fiind opriţi în 732 la Poitiers în Poitou (la sud de fluviul Loire, în Franţa) de franci (sub conducerea lui Charles Martell, bunicul lui Carol cel Mare – făuritorul pro-imaginii Europei occidentale de astăzi) şi prin Asia Mică, fiind reţinuţi la Constantinopol de către bizantini. Trecînd strîmtorile şi cucerind peninsula Balcanică, turcii otomani au fost alungaţi de lîngă zidurile Vienei de către husarii înaripaţi ai craiului polonez Ian Sobieski. Anticipînd evenimentele, vom menţiona că doar peste un secol ingrata Austrie va participa la dezmembrarea salvatoarei sale – Reci Pospolita.

Pînă la pacea westfalică, Europa n-a cunoscut în practică noţiunile de stat naţional, conştiinţă naţională ş .a. chestiuni de acest gen, care şi-au făcut apariţia pe scena politică europeană abia odată cu Richelieu.

Ţara Moldovei, chiar după apariţia sa ca stat independent, a nimerit imediat în orbita intereselor marilor imperii feudale, precum Imperiul Otoman, Regatul Ungar, Polonia şi Marele Ducat al Lituaniei. Mai tîrziu vor apare noi actori, ca Hanatul Crimeii, Austria Habsburgilor, Rusia Romanovilor, volniţa kazacilor zaporojeni, însă vor dispare alţii şi – tot aşa.

Voievozii ţării vor fi nevoiţi să manevreze între aceşti granzi europeni şi eurasiatici pentru a-şi păstra cît de cît independenţa. În numele acestui deziderat, ei nu pregetau să procedeze la recunoaşterea suzeranităţii străine asupra Ţării, cu atît mai mult, cu cît, ea se limita la depunerea unui jurămînt formal de credinţă, plata unui tribut mai mult sau mai puţin simbolic şi ajutorarea militară (la discreţia vasalului) a suzeranului, la insistenţa acestuia. În cazul unei tutele prea severe, vasalii se răsculau împotriva seniorilor fără nici un fel de mustrări de conştiinţă; treceau de la un senior la altul; se aliau cu duşmanii de ieri împotriva altora mai periculoşi, etc.. .. Ştefan cel Mare al Moldovei a dat dovadă de o abilitate neasemuită în acest sens.

Această politică le-a reuşit într-o măsură mai mare sau mai mică pînă la începutul secolului XVIII, cînd, odată cu instaurarea regimului fanariot, Imperiul Otoman va prelua controlul asupra politicii externe, va priva Moldova de dreptul de a avea armată şi îşi va instaura monopolul asupra comerţului extern.

În cazul acelor vremuri tulburi ar fi naiv să vorbim despre careva interese geopolitice, naţional-statale ş.a.m.d. Vlad Ţepeş al Munteniei îi trăgea în ţeapă pe conaţionalii din Moldova şi Ardeal, ba şi pe ai săi, cu tot aceeaşi rîvnă, ca şi pe păgînii turci, iar mamele muntence şi ardelence, la rîndul lor, îşi speriau copiii neastîmpăraţi, nu cu lupul, ci cu numele lui Ştefan. Dealtfel,o situaţie similară se făcea văzută în întreaga lume, contemporană lor.E destul să ne amintim de „Noaptea Sfîntului Bartolomeu” din Franţa, „Vecernia Siciliană”, auto-dafe-urile spaniole, „Războiul celor două roze” din Anglia etc. ,etc. ,faţă de care, cele avute loc la noi, apar ca o nevinovată joacă de copii. „Unirea de la Alba – Iulia” din a.1600, n-a fost, literalmente, decît ceea ce a zis însuşi Mihai Viteazul: „…asta-i pohta ce-am pohtit!” şi nimic mai mult.

A le atribui înaintaşilor noştri nişte calităţi şi intenţii, pe care nu numai că nu le-au avut, dar nici n-au putut să le aibă în acele condiţii, ar fi o tentativă de contemporaneizare a istoriei. Or, această epocă, este cea a intereselor dinastice şi confesionale. De ce în cazul lui Feuchtwanger (trilogia – „Iosif Flavius”) găsim naivă folosirea de către el a noţiunilor de„imperialism, militarism, „capitalişti şi burghezie”, în contextul Romei Antice şi nu ne amuză aşa îmbinări de cuvinte, ca: ”revoluţia lui Tudor Vladimirescu” sau „Unirea tuturor pămînturilor româneşti într-un singur stat centralizat”, atunci, cînd e vorba de Ţările Româneşti în epoca feudală?

Marile puteri şi Ţările Româneşti la începutul epocii moderne

După pacea de la Westfalia din a. 1648, cînd în Europa se conturează viitoarele state naţionale şi imperii multinaţionale ale epocii moderne, „coridorul” se pomeneşte la interferenţa marilor puteri est-europene.

Spre şansa sau neşansa noastră aici am fost şi sîntem aşezaţi noi, românii de pe malul stîng al Dunării, în special moldovenii şi muntenii, căci ardelenii se simt, întrucîtva, mai protejaţi în interiorul curburii carpatine.

Către începutul sec. al XVIII-lea ne-am pomenit între trei mari imperii – Habsburgic (la asfinţit), Otoman (la miază-zi) şi Rus (la răsărit). Republica Poloneză, în frunte cu un rege ales, îşi trăia ultimele zile, sfîşiată de certurile şi răzmeriţele interminabile ale orgolioasei şi nesăbuitei sale şleahte. E destul să pomenim aici de dreptul la „liberum veto”, cînd orice pan, singura bogăţie a căruia erau mustăţile, contăşul, sabia şi orgoliul fără de margini, putea să blocheze orice proiect de lege sau hotărîre (lucru de care s-au folosit imediat vecinii Poloniei).

Tătarii nohai din Crimea nu mai erau decît o umbră jalnică a celor care, sub conducerea lui Genghis Han şi Batu-han, au cutremurat din temelie Eurasia. Grădinile, havuzurile Bahcisaraiului, haremurile de tinere odalisce i-au moleşit şi lipsit de vlagă pe ultimii Ghirei. Această dinastie de hani care de nenumărate ori a ars Moscova şi a silit Rusia să-i plătească yasak (bir) va ajunge, în curînd, cu supuşii săi supuşi umili ai „împăratului alb” (ţarului).

Imperiul osmanlîilor, înfrînt la Zenta, Lepanto şi Viena, se afla la începutul sfîrşitului său (o agonie formidabilă ca durată, deoarece s-a întins pe parcursul a mai bine de 240 de ani!). Luxul, desfrîul şi fatalismul oriental le-au jucat festa şi turcaleţior.

Interesele Sublimei Porţi şi a Habsburgilor în regiune

Austria Habsburgică continua să crească, dar fiecare nou petec adăugat la iorganul multinaţional cezaro-regal (titlul oficial al împăraţilor austrieci) destul de petecit, îi apropiau sfîrşitul. Or, germanii austrieci (naţiunea titulară a Imperiului Habsburgic) nu alcătuiau decît 10% din populaţia ţării!.

Victoriile habsburgice ţineau nu atît de câmpurile de bătaie, cît de culisele diplomaţiei şi de semiîntunericul intim al budoarelor princiare. Una dintre devizele casei dinastice imperiale glăsuia: „Voi, ţărilor – luptaţi-vă, iar tu, Austrie – căsătoreşte-te!”. Majoritatea achiziţiilor teritoriale habsburgice au fost făcute în urma mariajelor dinastice reuşite. E drept că în sec. XVI-XVII Habsburgii erau pe punctul de a-şi atingă visul de hegemonie mondială. Cel mai mare împărat al acestei case dinastice – Carol Quintul stăpînea Ţările de Jos, posesiunile Ungariei, ducate şi regate italiene, era rege al Spaniei (cu incomensurabilele ei colonii) şi monarh al Sfîntului Imperiu Roman de naţiune germană: sub egida sa se afla Portugalia şi imperiul ei colonial. Anume despre acest colos carolingian şi nu despre imperiul britanic s-a spus pentru prima dată că soarele nu apune niciodată în posesiunile sale.

Dar orgoliul acestui monarh catolic s-a lovit de rezistenţa principilor protestanţi germani sprijiniţi de coreligionarii lor suedezi şi de … Franţa catolică a Cardinalului Richelieu, cu renumita sa politică a „Raison d’etat” (raţiune de stat). Penetraţia habsburgică în Ţările Româneşti a fost deosebit de adîncă. În anul 1699, în urma păcii de la Karlovitz, este anexată Transilvania, în a.1718 – Banatul şi Oltenia (în a.1739 retrocedate Munteniei). Iar în 1775, „rectificîndu-se” graniţele Galiţiei, recent înghiţite de Austria, este ocupată Bucovina cu tot cu Suceava şi mănăstirea Putna.

Rusia şi Balcanii pînă la Petru cel Mare

Încă în timpurile varegilor (vikingii de origine est-scandinavă, care în sec. al VIII-lea au contribuit la fondarea Rusiei Kievene), ruşii aveau intenţii serioase faţă de Ţarigrad („Împăratul oraşelor”, cum numeau ei Constantinopolul, de unde şi deniumirea Kievului în tradiţia istorică rusă ca „Mama oraşelor ruse” – „Мать городов русских”). Căpeteniile păgîne ale unor triburi slave Sveatoslav, Oleg şi Igor au încercat în repetate rînduri să-l cucerească, dar fără nici o şansă de izbîndă. Cneazul păgîn Sviatoslav a vrut chiar să-şi transfere capitala din Kiev la Silistra (Durostor), pe malul dunărean, pentru a fi cît mai aproape de rîvnitul Ţarigrad.

Marele cneaz Vladimir, zis „Krasnoie solnîşko[i]”, va primi botezul din mîinile bizantinilor, iar alt Vladimir, Monomahul, se va înrudi cu împăraţii Bizanţului, căsătorindu-se cu o principesă greacă. Legătura cultural-spirituală genetică a ruşilor vechi – acei slavi care s-au luminat cu Adevărul creştin, constituind noul popor – ruşii (din care au răsărit neoruşii (velico-ruşii – ruşii mari), ucrainenii (maloruşii – ruşii mici) şi beloruşii (ruşii albi) – cu Bizanţul va concentra pe veacuri înainte năzuinţa, deja firească, a civilizaţiei ortodoxe de a integra sub un singur sceptru pămînturile ortodoxe – cele bizantine, , balcanice, carpatine, caucaziene, levantine şi cele ruseşti.

Cnejii formaţiunilor statale Halici (aceasta cu o puternică componentă etnică românească) şi Volînia vor atinge crestele Carpaţilor răsăriteni. Apartenenţa etno-culturală incertă a triburilor tiverţilor şi ulicilor care au fost semnalaţi la răscrucea mileniilor 1 şi 2 în spaţiul dintre Siret şi Nipru, i-a făcut pe politicienii ruşi să-i atribuie deliberat masivului slav. Această ipoteză falsă va alimenta timp de secole pretenţiile teritoriale ale Moscovei şi Kievului faţă de pămînturile străromâneşti, apoi, cele moldoveneşti dintre Carpaţi şi, spre Răsărit, pînă dincolo de Bug.

Visul etern al geopoliticii ruse

În sec. al XV-lea pasionarismul tătaro-mongol atinsese punctul mort inferior şi marele cneaz al Moscovei, Ivan al III-a, a fost cel care fondat Rusia Moscovită. În acest răstimp, în a. 1453, turcii otomani, conduşi de sultanul Mehmed II al Fatih (cuceritorul), au luat cu asalt Constantinopolul. Catedrala Sfintei Sofii fu transformată în moschee, iar oraşul este redenumit în Istanbul – pronunţarea coruptă de pelticii turcomani a falnicului nume de Constantinopol – oraşul Marelui Constantin, împăratul Romei.

Ţinînd seama de faptul că în 1439, formal, Biserica Constantinopolului a semnat Unirea cu papalitatea schismatică, apoi eretică a Romei, plus căderea Constantinopolului, Marele cneaz al Moscovei se proclamă nu numai continuator al tradiţiilor imperiale bizantine, motivînd aceasta prin înrudirea sa dinastică cu Paleologii – ultimii împăraţi ai Imperiului Bizantin, ci şi apărător al întregii Ortodoxii.

Anume în acest context geopolitic şi spiritual elita spirituală şi politică a Moscoviei – cea mai mare şi unica suverană ţară ortodoxă – se simte răspunzătoare pentru destinele creştinilor dreptmăritori din întreaga lume. După ce Roma ortodoxă a încăput pe mîna schismaticilor şi ereticilor catolici, iar Constantinopolul ortodox, ca urmare a pactizării cu aceşti eretici vest-europeni – pe mîna necredincioşilor musulmani, Moscova se vedea atunci a fi unica pavăză politică pentru întreaga suflare ortodoxă.

Cneazul moscovit chiar şi-a exprimat neîncrederea în capacitatea sa de a fi continuatorul politic şi religios (în acele vremuri politicul nu se deosebea de religios) al Imperiului Roman – căci aşa se numea oficial Imperiul Bizantin – şi frica pentru a-şi asuma în faţa lui Hristos această răspundere pentru mîntuirea Omenirii. Anume în această viziune, para-apocaliptică, îşi are explicaţia poziţia conform căreia Moscova este cea de a treia Romă – în sens de centru politic al Ortodoxiei ecumenice, de garant în lumea aceasta pentru securitatea popoarelor ortodoxe.

Ulterior, dementul despot Ioan al IV-a, zis şi cel Groaznic se proclamă descendent direct al lui Octavian August şi preia titlul de „ţar”(schimonosire rusească a cuvîntului „Caesar”-kesari-ksari-tsari-ţari). Acvila imperială bicefală bizantină a devenit stema monarhiei ruse. Rusia, însă, în ciuda dimensiunilor sale rablaisiene, era încă prea slabă, fiind enclavată de Polonia, Suedia şi Imperiul Otoman – state aflate atunci la apogeul măreţiei lor şi care i-au tăiat calea spre apele calde ce nu îngheţau iarna ale mărilor Baltice, Negre şi Azov.

Testamentul lui Petru I – program de acţiune pentru Rusia

Va fi necesar geniul lui Petru I (de altfel, mult mai sîngeros decît cel al lui Ioan al IV-a), pentru ca colosul rus să-şi îndrepte energia sa ziditoare spre Occident. Într-o titanică încleştare de 21 de ani cu Suedia („Războiul Nordic”), Rusia va sparge calota scandinavă spre Baltica, pe ale cărei maluri Petru îşi întemeie noua sa capitală – denumită Sankt-Petersburg (oraşul Sfîntului Apostol Petru).

Pînă în acest moment, Ţările Româneşti gemeau sub asuprirea otomană. Printre altele, Ştefan cel Mare fu primul care îşi dădu seama de perfidia occidentalilor şi cu limbă de moarte închină ţara turcilor păgîni, numai să n-ajungă pe mîna „fraţilor” catolici. Ţările româneşti de la Dunăre, plătind haraci, peşkeş şi alte dări, şi-au păstrat, totuşi, autonomia internă şi, în anumite condiţii, cea externă, pînă a ajunge în a doua jumătate a secolului XVII, ca urmare a expansiunii Imperiului Habsburgic şi a celui Rus, în situaţia de neinvidiat de state „tampon” între marile imperii.

În virtutea credinţei lor, dar şi a condiţiilor tratatelor semnate de Înalta Poartă cu Valahia şi cu Moldova (de altfel, ca şi cu Egiptul arabizat încă pînă la invazia otomană), turcii nu promovau în Ţările româneşti, spre deosebire de celelalte popoare creştine din Balcani, din Caucaz şi din Levant care îşi pierduseră statalitatea, o politică de impunere, cu sila sau fără, a limbii, culturii, tradiţiilor, religiei lor. La fel, din aceleaşi cauze, ei nu puteau să-şi impună nici măcar prezenţa lor, cu excepţia enclavelor-raiale şi pe timp de război.

Atît timp, însă, cît „Cîmpia Sălbatică” (Dikoe Pole), bîntuită de bandele de cazaci zaporojeni şi ciambulurile tătarilor din Crimeea puse pe jaf, ne despărţea de Rusia aceasta avea în ochii românilor şi, mai ales, în ochii popoarelor creştine din Balcani aflate într-o stare mult mai proastă decît noi – grecii, bulgarii, sîrbii, albanezii creştini, aromânii, megleno-românii – aureola de „fraţi creştini”, „salvatori ai credinţei şi neamului.

Expansiunea Rusiei spre Balcani

În a.1710 Poarta Otomană l-a numit domnitor în Ţara Moldovei pe beizadeaua[ii] Dimitrie Cantemir. Acesta, pare-se că a fost pe cît de mare învăţat, pe atît de prost inspirat politician şi diplomat.

În tratatul secret, încheiat cu Petru I la Luţk, principele moldovean recunoştea suzeranitatea rusă practic în schimbul aceloraşi condiţii de autonomie de care se bucura Moldova în cadrul Imperiului Otoman. Aşadar, Rusia nu avea voie pe timp de pace să întreţină trupe pe teritoriul Moldovei, ţarul nu putea dărui aici moşii dvorenilor săi sau să întroducă legile, limba şi tradiţiile ruseşti. Moldova îşi menţinea independenţa internă şi externă. I se asigura retrocedarea teritoriilor transformate de turci în raiale (Chilia, Cetatea Albă şi Tighina) şi Tatarlîcul tătarilor din Bugeac. Dinastia Cantemireştilor urma să se menţină la tron pînă la stingerea ei sau, în caz de trădare, urmînd ca noul domnitor să fie ales de boierii pămînteni.

Prietenia dintre principele moldovean şi ţarul rus îşi are explicaţia nu numai în interesele lor politice (cele geopolitice erau în acea situaţie a Moldovei, Rusiei şi Imperiului Otoman încă premature), ci, mai ales, în foarte posibila lor apartenenţă la aceeaşi lojă masonică sau la acelaşi ordin ocult al rosacrucienilor din Germania. Nu este întîmplător faptul că principele moldovean, doar pentru o singură lucrare – Descrierea Moldovei – a devenit membru al Academiei din Berlin – organizaţie cu numeroşi membri ai organizaţiilor oculte. La fel şi Petru, după aflarea sa semi-incognito în Olanda, în ultimii ani a secolului XVII, a revenit în patrie cu idei de reforme izbitor de asemănătoare cu doctrina masonică şi cu cea a rosacrucienilor.

Victoria lui Petru-I asupra suedezilor lui Carol al XII-a la Poltava l-a indus în eroare pe Cantemir care a crezut că ţarul rus va fi în stare să izbăvească ţara de turci. Campania de la Prut din a.1711 a lui Petru-I s-a terminat cu o crîncenă şi îndelungată beţie, din care ruşii s-au trezit încercuiţi de turci la Stănileşti. Rusia a fost salvată de ruşinea captivităţii ţarului de o fostă prostituată de regiment, devenită concubina, iar după salvarea lui Petru-I, şi soţia acestuia[iii] . Ea îşi va scoate pînă şi cerceii din urechi pentru al mitui pe marele Vizir. Acesta se lăsă corupt şi îi permise lui Petru-I cu tot cu oaste şi cu moldovenii aliaţi (inclusiv cu Dimitrie Cantemir) să părăsească Moldova.

Istoria îi atribuie lui Petru I un document, mai mult ca sigur fals, dar foarte grăitor pentru politica ulterioară a Imperiului Rus. Este vorba de renumitul „Testament al lui Petru cel Mare”. Acesta, cică, ar fi fost sustras din arhivele Ecaterinei a II-a la finele secolului al XVIII-lea de către celebrul travestit chevalier de Eon[iv]. Istoricii, diplomaţii şi politicienii ruşi au negat categoric autenticitatea testamentului. Adversarii Rusiei, ori de cîte ori ajungeau la confruntare deschisă cu aceasta, îl scoteau la iveală, scuturîndu-l de colbul arhivelor (Napoleon I în a. 1812, aliaţii anglo-franco-sardo-turci în a. 1853-1856 – războiul din Crimea, kaizerul Wilhelm al II-a în a. 1914, Hitler în a.1941, SUA în anii „războiului rece” etc.).

Chiar dacă admitem că documentul în cauză e un fals, direcţiile strategice ale politicii externe hărăzite de Petru I în el au coincis în cele mai mici amănunte cu „Weltpolitik”-ul Imperiului Rus de la Petru cel Mare pînă la Putin. Visul de aur a rămas Costantinopolul. Pentru atingerea acestui scop împăraţii Rusiei (mai puţin ruşi decît germani) urmau să cocheteze cu popoarele vecine din Balcani, promiţîndu-le marea şi sarea. Pretextul „eliberării fraţilor de credinţă şi a slavilor care gem sub jugul păgînilor turci” a rămas, de-atunci, laitmotivul nenumăratelor războaie purtate împotriva Imperiului Otoman. Înaintarea tenace, pas cu pas, spre Bosfor a cunoscut, pînă la destrămarea Imperiului Sovietic, doar două mici refluxuri: în a.1856 (pierderea Deltei Dunărene şi a sudului Basarabiei) şi în a.1918 – Unirea Basarabiei cu Regatul român. În a.1945 scopul aproape fu atins: armatele sovietice staţionau în Bulgaria – la un pas de strîmtori.

Imperiile europene, afundate în propriile lor probleme şi certuri dinastice, nu priveau Rusia ca pe un adversar serios. Apariţia Imperiului lui Petru cel Mare a fost oarecum pentru ele o surpriză. Însă eşecurile acestuia de la Narva în a.1700 şi Stănileşti în a.1711 le-au făcut să cadă iarăşi în autocontemplare. Cît priveşte principatele româneşti, şi în primul rînd Moldova, ele au ajuns la starea jalnică de monedă de schimb în confruntările dintre otomani, pe de o parte, ruşi şi austrieci, pe de alta. Turcii pierdeau război după război, iar teritoriul Moldovei se micşora ca pielea de şagrin în favoarea învingătorilor.

Primul „contact” geopolitic real al Rusiei cu lumea românească

Punctul crucial în confruntarea seculară ruso-turcă a fost războiul dintre anii 1768-1774, încheiat cu Pacea de la Kuciuk-Kainargi. În urma acestuia, Moldova obţinu garanţii teritoriale din partea ruşilor şi micşorarea haraciului devenit fix. Dar n-au trecut nici cîteva luni că Rusia îşi arată adevărata-i faţă: – Austria va ocupa Bucovina cu asentimentul tacit al Rusiei, iar turcii îl vor asasina pe domnitorul Ghica, fără ca Rusia să mişte măcar din deget. Singura „recompensă” a fost ţinutul Hotărnicenilor retrocedat de tătarii din Bugeacul Moldovei. Dulcea Bucovină cu Suceava şi Putna – pe un petec de pustă stearpă la o margine de ţară – un schimb „foarte echitabil” şi grăitor. Ecaterina a II-a visa la restaurarea în Balcani a Imperiului Bizantin în frunte cu un principe rus, dar partajarea Poloniei şi evenimentele revoluţionare din îndepărtata Americă (războiul de independenţă din SUA), războiul cu Suedia vecină şi Revoluţia franceză au sustras-o de la atingerea ţelului pus.

Geneza problemei basarabene

În a.1807, Principatele Dunărene au ajuns iar în vizorul politicii europene. În timpul tratativelor de la Tilzit, Napoleon I, ca răsplată pentru coparticiparea Rusiei la „blocada continentală” îndreptată împotriva Angliei, îi oferă „carte blanche” lui Alexandru I în direcţia Mării Baltice (Finlanda), Mării Caspice (Azerbaigian) şi Mării Negre (Moldova şi Muntenia). Scopul real urmărit de Bonaparte era, însă, dispersarea şi istovirea forţelor armate ruseşti, în iminenţa unei invazii. Sprijinind verbal Rusia, el îi va asista pe turci cu arme, bani şi instructori militari. Numai din această cauză Turcia a fost în stare să reziste şase ani în războiul cu ruşii.

Invazia franceză, gata să izbucnească, l-a făcut pe Alexandru I să se „mulţumească” numai cu Basarabia (şi asta datorită mituirii de către Kutuzov a dragomanului fanariot Moruzi, care era mason ca şi Kutuzov). În a.1829, conform păcii de la Adrianopol, ruşii vor mai face un pas spre Bosfor, anexînd Delta Dunării.

Imperiile europene – britanicii, francezii şi austriecii – s-au trezit, însă, văzîndu-şi interesele primejduite de ieşirea Rusiei la strîmtori. Urmă războiul Crimeii (anii 1853-1856), pierdut implacabil de imperiul Rus. Pentru prima dată el s-a retras, retrocedînd către Turcia Delta şi sudul Basarabiei către Moldova. Revanşa de la 1878 şi reanexarea Bolgradului, Chiliei şi Ismailului au marcat limita de sud a înaintării ţariste în Balcani. Este adevărat că în a.1915 Anglia şi Franţa promit Rusiei strîmtorile, dar puciul bolşevic a aruncat din nou Rusia înapoi (la Nistru).

Către această perioadă mai toate popoarele balcanice s-au debarasat de iluziile rusofile. Excepţie, poate, a făcut doar micuţul Muntenegru, care în a.1904, din solidaritate cu Rusia, declară război … Japoniei!

Românii, după rapturile teritoriale săvîrşite de Rusia (1812) sau cu concursul ei (1775) şi, mai ales, după perfida reanexare a sudului Basarabiei (1878) sînt extrem de neîncrezători faţă de politica balcanică a Rusiei. Anume pe seama românilor, şi începînd-o cu dînşii, Rusia şi-a arătat pe faţă adevăratele ei intenţii. Oricum, rusofobia a fost alimentată în spaţiul românesc de către francmasonii români care au preluat controlul politic asupra Ţărilor Române din 1859 (cu un scurt hiat între 1964 şi 1989) şi care au anticipat în politica lor profund antiortodoxă şi antirusă bolşevismul de aceeaşi origine intelectuală şi organizatorică ca şi întreaga pleiada „paşoptistă”.

Ieşirea ei la Bosfor nu era decît primul pas spre atingerea scopurilor ei geopolitice, de altfel, nu mai puţin ambiţioase ca ale oricărui alt imperiu, căci numai apele Atlanticului îi puteau garanta dezanclavizarea – Marea Neagră este închisă ca cu un dop de strîmtori, iar acestea de Arhipelagul grecesc, Mediterana – de Gibraltar, iar Baltica e închisă la fel de etanş de strîmtorile daneze şi canalul Kiel care, la rîndul lor, sînt blocate de insulele Britanice.

Arena luptelor date de colosul rus pentru îndeplinirea condiţiilor testamentului lui Petru I a fost, timp de mai bine de două secole, pămînturile româneşti. După complotul antirusesc şi anti-ortodox din octombrie 1917, bolşevicii care au proclamat dreptul naţiunilor la autodeterminare şi renunţarea la anexiuni şi contribuţii nu mai puteau să-şi arate deschis intenţiile care, în fond, au rămas aceleaşi (stăpînirile vin şi se duc, dar interesele geopolitice rămîn).

Transnistria – avanpost geopolitic al Moscovei direcţionat spre Balcani

Iată de unde se alimentează teoria poporului şi limbii „moldoveneşti”, de unde şi o autonomie specială (RASSM) pentru românii transnistreni semi-rusificaţi, semi-ucrainizaţi, de unde insistenţa de a-şi păstra bazele Armatei a XIV-a la Tiraspol şi capul de pod de la Tighina.
În numele intereselor geopolitice, Moscova a lăsat în voia soartei milioane de conaţionali ruşi în Asia Mijlocie şi Ţările Baltice (acolo rusul e „negr” – „negr-ajdanin”). Însă banda criminală de la Tiraspol, alcătuită din psihopatele Galinei Andreeva, recidiviştii deveniţi peste noapte „pricernomorskoie kazacie voisko” şi mafioţii de la „Şerif”, este apărată de baionetele defunctului general Lebed.
Transnistria a devenit un „cui al lui Pepelea”, un avanpost rusesc în zona veşnicelor sale interese. Soarta a vrut ca noi să ne aflăm în calea lor. Ştergerea treptată şi tot mai accelerată, în ultimul deceniu, a identităţii noastre spirituale, în primul rând, şi a celei etno-culturale, în al doilea rînd, ne face o pradă uşoară pentru orice lăţiri peste noi, fie din partea Rusiei sau a Ucrainei sau din partea oricăror grupări criminale sau politico-criminale de orice sorginte.

Şi totuşi cine sîntem?

Mai e aici şi paradoxala românofobie şi rusofilie a românilor basarabeni (alias moldoveni). Însă se uită că o minciună cu cît e mai gogonată şi mai des repetată, cu atît e mai credibilă (dr J. Goebbels).Timp de 50 de ani, de mii de ori ni s-a repetat că sîntem moldoveni neromâni, că neromânească ni-i limba, că ruşii ne-au eliberat, iar românii ne-au ocupat.
Or, toceşte-i unui om de un milion de ori că e bou şi la sigur că va începe să ragă. Au fost îndobitociţi într-un hal fără de hal şi alţii mai breji ca noi (nemţii – de Hitler, ruşii – de Lenin, italienii – de Mussolini etc). Prin inerţie, cu o încăpăţînare pur basarabeană, demnă de alte întrebuinţări, continuăm să cîntăm în strună Kremlinistanului şi să ne etalăm prostia şi pseudopatriotismul nostru sforăitor spre amuzamentul Moscovei.

In reitingul I.Q. rusesc moldovenii fac coadă după ciukci şi uzbeci. Locul nostru în acest „top” îl demonstrează „memorandumul Kozak”, care doar pentru un oligofren n-ar fi clar ce mesaj conţine. Kremlinul a întrecut măsura, căci nici chiar guvernarea pro-rusă de la Chişinău n-a îndrăznit să-l accepte. Urmăream la ştiri reacţia Moscovei şi mă miram: Doamne, drept cine ne au ei şi cît de mult ne desconsideră? De ce se indignează de respingerea acestui ultimatum, care prin obrăznicia şi agramaţia sa poate concura doar cu ultimatul lui Molotov din a. 1940?

Între o Uniune Europeană cosmopolită şi un Imperiu Rus în renaştere sîntem ca între Scila şi Haribda. Dar istoria pentru asta şi e istorie, ca să studiem trecutul pentru a trage învăţămintele cuvenite şi a învăţa din izbînzile, dar şi din eşecurile înaintaşilor noştri. E timpul şi noi să dăm răspunsul la întrebarea, de care depinde soarta noastră – Quo vadis, Moldovae?

Autor: Alexandru Savin, analist politic,

lector superior la catedra RI a ISPRI

Sursa; Revista Moldova Noastra, Chisinau