Al IV-lea Mag

DARUL NEAMULUI DAC
MESAJUL CERULUI
Avea fierbinţeală mare; un foc lăuntric îl năpădise şi-l străbă¬tea prin toate ungherele fiinţei, nelăsând nimic necercetat, apoi răzbătea triumfător afară prin ochi, prin obraji, prin aburul răsuflării. II dureau toate şi nimic.
Oftă şi se aşeză mai bine în culcuşul de piatră, acoperit cu blăni de oaie; trase pe el cojocul miţos şi se înveli aşa, bine, de nu-mai ochii i se mai vedeau. Privi gura peşterii şi-o zări în ceaţă.
Asta e! Boala îl cuprinsese şi nu voia să-l scape. Dar nu-i ni¬mic, mai doarme puţin să prindă puteri şi-apoi o să se scoale să se frece cu zăpadă, mai dă o fugă prin pădurea de brazi şi, uite-aşa, învinge el moleşeala care nu-i dă pace. Şi somnul ăsta! Păi, el dormea numai câteva ore pe noapte, nicidecum ziua, dar acum...?!
Asta e! Trupul nu mai e tânăr, chiar dacă sufletul zburdă prin munţi. Zâmbi, ştiind că are deja pletele cărunte şi tot mai face dimineţile baie în râu ş-apoi o trântă cu zăpada. Poate ar trebui să renunţe? Gândul îl străpunsese dureros. Nu, asta nu!
Era o bucurie mare, contopirea cu albul, mai alb decât irealul, al zăpezii ce parcă îl aştepta... îl primea şi-l curăţa de toate gân-durile, grijile şi îndoielile sale. Pufoasă şi tandră, îi intra în urechi, în păr, îl cuprindea cu totul, alintându-l. Câteodată, se tolănea în ;ilb şi stătea aşa - un timp - privind profunzimea cerului, ce părea că-l absoarbe.
Cer şi Pământ! Nu simţea frig, ci o căldură interioară, blândă ca un început de vară şi se lăsa purtat de ea, parcă spre începuturi.

Când simţea, în cele din urmă, cum gerul îl trăgea de urechi, se ridica cât putea de sprinten şi alerga spre pădurea de brazi, luându-se în joacă la trântă cu ei; plesniturile crengilor cu ace îl înviorau, de parcă i-ar fi dăruit câte ceva din veşnicia tinereţii lor.
Brazii erau prietenii lui; de tulpina lor îşi sprijinea inima când avea o durere, a lui sau mai ales a altora; venerabilii vegetali ve-gheau din înălţimea lor mersul lumii; ei ştiau tot şi îi dădeau sfaturi, foşnindu-şi uşor înţelepciunea. Câtorva dintre ei le dăduse chiar nume. Ce mai, ca în familie! Multe, le-a povestit el în toţi anii aceştia, de când venise tinerel, să trăiască şi să slujească aici, în peştera muntelui, luând în grija sufletului lui oamenii ţinuturilor din vale, până departe.
Cam câţi... ei, cam vreo douăzeci de ani trecuseră de când, după „Marea Iniţiere" de pe Muntele Sfânt, întemeietorii îl primiseră în rândul lor, apoi îi rânduiseră rost pe locurile acestea. De atunci s-a împrietenit cu brazii; dar parcă numai cu ei... ce de prieteni mai avea şi aici, pe munte, şi în vale... printre oameni.
Mai oftă o dată, de data asta zâmbind bucuros. Se răsuci şi îşi mai trase puţin cojocul peste umeri, închizând ochii. Apoi, se prăbuşi înlăuntrul lui... focului ardea trupul şi totuşi nu mai simţea fierbinţeala. Imagini intens colorate se perindau rapid în dosul ochi-lor închişi - dar nu mai putea să lege vreun înţeles.
Dintr-odată, se văzu cum se ridică de pe laviţa pietrei... se simţea uşor, iar fierbinţeala dispăruse; nu visa, căci... uite, putea privi în jur... vedea pereţii peşterii, scăunelul de lemn de la intra¬re... totul era la locul lui. Ieşi, parcă zburând, din cojoc şi se duse sprinten spre intrare... ceva ca o forţă nebănuită înlăturase boala din cale, şi-i circula prin toate fibrele corpului, înviorându-l. Făcu un pas în afara peşterii şi se trezi dintr-odată în poieniţa de deasupra. „Ei, asta-i prea de tot! Când m-am căţărat până aici?" Dar nu stătu să-şi dea răspunsul - parcă I-ar fi ştiut dinainte. Privi mirat în jur, neştiind ce era deosebit... se uită atent la tufele înflorite, la iarba înaltă... nedumerit, se aşeză jos, lângă dâmbul lui favorit... flori?! De unde flori? Zăpada unde era? Privi în zare spre culmile apro-piate... totul era înverzit, doar ici, colo, câte un petic alb.
„Ce mult timp am fost bolnav! Iaca, s-a dus neaua!" Oftă şi se întinse pe pământ, ridicându-şi faţa spre soare. Se înveli aşa, uşor,

în căldura razelor şi-şi destinse corpul, abandonându-se firii; se simţea una cu ţarina... prin el creşteau florile şi iarba înaltă, prin el îşi trăgeau seva brazii... era şi/ădăcină, şi petală, era şi cântec în zări... şi tot ce putea pluti spre soare. Stătu aşa, unind în fiinţa lui Cerul şi Pământul... nu ştia cât, o clipă sau un veac, până când simţi nişte priviri care-l cercetau, mângâindu-l; atunci deschise ochii.
Aşezat lângă el, pe iarbă, sprijinit în vestitul său toiag, îl privea zâmbind... Deceneu.
Sări în sus de bucurie şi surprindere şi în mintea lui timpurile se învălmăşiră:
- Deceneu, Mare Preot, cum ai venit? Tu, dar...
Se opri, dându-şi seama că fusese şi el, acum mai bine de douăzeci de ani, la înmormântarea celui ce-i fusese învăţător pe cărările înaltului; vreme de câteva primăveri, acolo, la Columnele Cerului, îi descifrase tainele firii şi-i deschisese uşile nevăzutului... apoi îl lăsase în grija întemeietorilor, iar el plecase în cetatea de scaun, să-i fie sprijin regelui Burebista; iar când acesta fu ucis de nimicnicia şi ignoranţa unora, stătu de strajă la temeiul şi credinţa neamului, până când trecu şi el Hotarul nefiinţei.
Iar acum, iată-l aici! Cum se putea?
Marele lui învăţător! Tot ce ştia şi simţea, îşi avea rădăcinile şi pornirea din spusele cu tâlc ascuns ale lui Deceneu.
Acum, stătea zâmbind numai cu ochii şi-l privea iscoditor.
într-un târziu, mulţumit parcă, îi vorbi:
- Nu te mira! Doar ştii că sufletul fiecăruia e veşnic. Eu de
acolo vin... din fericirea Nemuririi (şi arătă cu toiagul spre cer) de
acolo, de unde domneşte Iubirea şi Adevărul... de lângă Zalmoxe...
de lângă alţii. De acolo, de sus, privim noi la isprăviile oamenilor,
la mersul ţării şi uneori ne întristăm... deseori vă venim în ajutor.
De ce te miri? Doar te-am învăţat!
Călugărul asculta uimit, privind când spre Cer, când spre Dece¬neu, parcă dorind a se convinge că era întocmai... o mare bucurie îi inundase fiinţa şi aproape nu putu vorbi de emoţie.
-Eu... ştiu... Mare Preot... dacă ai şti ce mă bucur că te văd... că te aud!
- Fiule, căci fiu de suflet mi-ai fost şi-mi eşti în veşnicie, eu
Hoseori ţi-am vorbit prin gânduri, dar acum am venit altfel... ca să

stăm mai mult la sfat... ca să crezi că este adevărat... pentru că treaba pentru care sunt aici e deosebită - trebuie să te pregătesc pentru vremurile ce vor să vină... ca să ştii ce ai de făcut!
- Te ascult, învăţătorule! şi călugărul se aşeză mai comod în
iarbă, aşteptând atent.
Deceneu îl mai privi o dată, adânc, până în străfunduri, cerce-tându-l de-i vrednic, apoi, mulţumit de cele aflate, îşi mută privirea spre înălţimile culmilor ce străjuiau zarea, spre poienile domoale, brazii semeţi... ascultă şipotul izvorului şi cântecul păsării... meleaguri de poveste... tărâmul strămoşesc al neamului.
- Mi-s dragi locurile astea, fiule! Mi-e dragă Dacia! Puţine po¬
poare au aşa ţară frumoasă şi bogată... în toate bogată... şi într-ale
pământului şi în oameni. Au suflete curate şi tari! Cum e omul, aşa
e şi locul! Dar, vezi tu, şi-a făcut răul sălaş şi pe-aici, prin mândria
deşartă, lăcomia; l-au ucis pe Burebista mişeleşte, când tocmai reu¬
şise să-i strângă pe daci laolaltă... am fi fost o stâncă de neclintit.
Dar nimic nu rămâne nerăsplătit în legile firii. Cei ce-au ucis, au fost şi ei ucişi. Pe cei de pe-aici, din munţi, am reuşit să-i ţinem uniţi, dar cei din câmpia dinspre mare şi acum se mai războiesc şi-şi împart hotarele.
Undeva, în zare, o ciocârlie cânta spre soare.
întorcându-se din gândurile sale, Deceneu continuă:
- Vor trece vremuri de mare cumpănă peste lume... peste
plaiurile noastre... şi trebuie să ne pregătim. Toată suflarea din Cer
şi de pe Pământ... toate neamurile se pregătesc... fiecare după
cunoaşterea sa, iar cei ce ştiu, aşteaptă.
-Am desluşit şi eu ceva deosebit pe boltă, dar..., drept zic, n-am prins înţelesul!
- Se apropie momentul venirii - al Primei Veniri. Cel din
Lumină va trimite pe pământ pe Fiul Său... pildă vie, din carne şi
sânge, din Iubire şi Adevăr. Iar El va fi Marele învăţător al omenirii.
-Adică, Cuvântul va primi trup?
- întocmai! Hotărârea-i luată mai demult. Lumea are nevoie de
un torent proaspăt de Viaţă, care să o trezească spre cele curate,
spre cele cu adevărat folositoare fiinţării.
Mulţi nu mai ştiu trăi. Pentru ei, El se coboară şi vine în lume.
- Şi unde va veni? Cumva... aici, la noi?


- Nu... nu aici. Ca să se-mplinească spusa proorocilor, El se
va naşte undeva, la miazăzi, în ţinuturile Galileii. Va trăi şi va împlini
voia Tatălui Său în familia iudeilo/!
- Neamul iudeilor? Dincolo de ţinutul Persiei... dincolo de
greci... mai spre răsărit cumva? Nu dintre ei au fost cei tineri, de-şi
ziceau esenieni? Au stat pe la noi, o vreme - gândeau frumos!
- Da, aşa e! Dar esenienii sunt numai o comunitate, prea puţin
numeroasă: restul poporului iudeu trece prin mari încercări, mai
marii lui nu mai simt Legile Cerului. S-au zidit în vorbe şi datini şi-au
uitat să trăiască: vorbesc despre Bine, dar nu mai ştiu să-i simtă cu
adevărat... sufletul multora nu mai aude. Poporu-i asuprit şi nu
înţelege nimic, dar stă şi plânge. Acolo e nevoie... Acolo va veni
Mesia - cum l-au numit proorocii lor.
- Fericit neam, fericită ţară! şopti Călugărul, gândind cum ar fi
dacă El ar veni în Dacia. L-ar fi pus rege! L-ar fi iubit şi ascultat, aşa
cum ascultau acum de Zalmoxe; şi zise din nou:

- Ferice de poporul iudeu!
- Dar ei nu-L vor cunoaşte, şopti cu tristeţe Deceneu, ca pentru
sine, apoi, văzând nedumerirea de pe faţa ucenicului său, schimbă
vorba:
- Despre această Primă Venire au vestit şi moşii noştri... Zal¬
moxe... regina Hestia... Legile lăsate nouă pregăteau omul întru
trăirea adevărată, ca învăţătura Lui să se aşeze firesc în suflete...
aşa, ca de la sine, fără zbucium sau îndoială. Uite că se apropie
momentul şi neamurile se pregătesc de închinare!
- Ei, cât aş vrea să mă duc să mă închin şi eu! se pomeni
zicând Călugărul, apoi tăcu, puţin nedumerit el însuşi de cele zise;
doar nu era el vrednic de aşa cinste.
- Doreşti din tot sufletul tău? se auzi glasul Marelui Preot.
Ruşinat de marea lui îndrăzneală, Călugărul privi în jur, cerce-tând cui i-a vorbit Deceneu. Dar nu mai era altcineva, iar ochii învă¬ţătorului pe el îl fixau. Păi, dacă-i după dorinţă, zice el ce-i în suflet:
- Dii toată fiinţa mea, cu toate gândurile şi trăirile mele, cu
toate visele şi speranţele mele... eu cu totul doresc să mă închin
Luminii întrupate pe Pământ.
-Atunci... ai s-o faci!
Cuvintele răsunară în zări, cutremurând munţii; se înălţară spre Cer şi-apoi coborâră... clare, puternice... haină de lumină, pe umerii Călugărului. Deceneu se ridicase în picioare şi-l privea din nou iscoditor, gândind: „Va fi oare în stare?"
După câteva clipe de înmărmurire, acesta, înţelegând parcă dintr-odată sensul vorbelor, se ridică încet şi stătu drept, cu sufle¬tul deschis, sub privirea Marelui Preot. O fărâmă de timp adâncă cât veşnicia, în care luminile ochilor celor doi se întâlniră, con-topindu-se. Deceneu zâmbi iar, abia desluşit, după cum îi era felul, şi zise: „Vei fi!"
Soarele sclipi o dată mai puternic, pecetluind parcă hotărârea luată.
Privind în continuare spre dascălul său, Călugărul şopti:
- învăţătorule, mi-ai desluşit multe despre Cer, despre
oameni... despre tot ce ne leagă, despre viul care există pretutin-
denea în fire... despre bine... te rog, mai spune-mi, rogu-te, cum
să fac aceasta? Cum să aflu când e momentul şi încotro s-o apuc?
- Fiule, roagă-te şi vei afla totul când va trebui. Fii cu sufletul
pregătit! De fapt, eu asta şi trebuia să-ţi spun: tu vei fi solul dragos¬
tei neamului dac pentru Fiul Luminii. Să fii aşa cum te ştiu, aşa cum j
eşti acum, indiferent ce pericole te vor paşte!
- Aşa voi face, învăţătorule, dar... dacă-mi îngădui... încă o
întrebare... sunt atâţia întemeietori mai vrednici decât mine, mai în¬
ţelepţi, mai dăruiţi... de ce eu? Pentru că mi-am dorit atât de mult?
- Fireşte că dorinţa sufletului tău a atârnat în balanţă... dar,
vezi tu, acolo Sus e o altfel de înţelegere a vredniciei fiecăruia şi a
putinţei sale... şi acolo aşa s-a hotărât. De aceea am venit eu la
tine şi nu m-am dus la altul! Mare încredere ţi s-a dat şi grea treabă!
Vezi să o duci la bun sfârşit, la timpul potrivit. Şi n-ai teamă, voi fi
şi eu cu tine, de acolo, de Sus.
Deceneu mai privi o dată de jur împrejur, întipărindu-şi parcă locurile în suflet şi luându-şi rămas bun de la ele, se mai întoarse spre Călugăr şi-i spuse: „Să nu uiţi, în nici una din clipele tale, că eşti solul dragostei unui neam", apoi, încet-încet, făptura lui se subţie şi dispăru, contopindu-se cu înălţimile, în cei câţiva norişori ce pluteau ghiduşi, pe deasupra.

Călugărul era din nou singur în poieniţă... sta liniştit, să-şi udune parcă gândurile... undeva, cânta o privighetoare; privi în zare, adunându-se. Imensitatea-albastră a cerului îl învălui şi el închise ochii, ducându-şi trăirile înlăuntrul său şi cufundându-se în ele.
Când îi deschise, era pe laviţa lui din peşteră, învelit cu cojocul. Nu mai avea nici o fierbinţeală. Visase sau se întâmplase aievea? Se sculă în picioare, mişcă din umeri, din trunchi, şi... nimic nu mai era dureros. Totul era ca de obicei, doar în suflet avea o bucu¬rie mare. Ieşi în faţa peşterii... albul zăpezii îi mângâie privirea şi câţiva fulgi de nea îi poposiră pe palmele întinse spre Cer. Ridică faţa şi lăsă lacrima albă a necuprinsului să-i spele ochii şi gându¬rile. Apoi intră din nou în adăpostul lui primitor şi şezu pe laviţă, reluând în minte întâlnirea, de la început. Retrăi simţămintele şi spusele lui Deceneu. O dată şi încă o dată. Să le ţină în inimă şi-n minte întocmai. După un timp, ieşi din nou afară. Deja râdea trium¬fător, soarele, îşi scutură pletele cărunte şi-i zâmbi. Primi razele calde, direct, în toată fiinţa lui şi-şi ridică mâinile spre cer, într-un strigăt de-bucurie, de iubire... de contopire cu Totul.
Se simţea puternic şi viu ca firea; primea şi se dăruia fără opre-lişti; apoi, lăsând mâinile uşor în jos, aripi blânde ale sufletului, se îndreptă spre pădure, îi lipsiseră brazii! Trecea să-i vadă, să le spună că e sănătos, să se bucure şi ei; să le povestească despre venirea Marelui Preot, deşi, undeva în suflet, avea credinţa că fu-seseră şi ei prezenţi la întâlnire.
Le mângâia ramurile, le atingea trunchiurile, îngânând încet un cânt străvechi. Se întoarse şi luând cărarea înapoi, reintră în peşteră. Aranja blana ce acoperea intrarea şi aprinse opaiţul. Abia atunci văzu pe masă o creangă cam uscată, cu câteva bobite de zmeură pe ea. Cine o adusese? Când? Ieşi în faţa peşterii şi privi urmele din zăpadă. Fusese prietenul lui - ursul.
îi zicea Suru, după moţul de păr cenuşiu ce-l avea pe frunte. Era semn de ani, sau... de înţelepciune printre ai săi?
„la te uită! şi-a făcut provizii pe iarnă! Dar ce l-o fi trezit din somn?"
Zâmbi înduioşat şi mancă bucuros fructul zmeurii. Avea şi el provizii în cotlonul ascuns al peşterii; stăteau bine, la răcoare, aşa că avea cu ce să-i întoarcă darul prietenului, la primăvară, când se va trezi de-a binelea. Suru! erau prieteni de mult, de când, pui fiind, ursuleţul rămăsese fără mamă - un om fără minte o ucisese din spaimă poate, sau pentru blană, cine ştie?
El îl găsise plângând în felul lui, lângă corpul mamei. L-a luat, l-a îngrijit, l-a adăpostit o vreme în peşteră, apoi l-a lăsat să plece în lumea lui. îşi făcuse bârlogul nu departe de peşteră şi de acolo îşi păzea prietenul - nu oricine putea ajunge la el, ursul le mirosea gândurile şi le ieşea înainte. Călugărul băgase ceva de seamă şi se mira cum de reuşea animalul pădurii să-i adulmece aşa bine pe oamenii cu gânduri vrăjmaşe. Pe înserat, deseori venea, ca într-o vizită, pe la prietenul său - omul - cu câte o crenguţă cu mure, sau zmeură, în gură - dar de dragoste ursească.
Călugărul îi pregătea şi el câte ceva de ale gurii şi, după ce se ospătau împreună, mai stăteau aşa, tolăniţi unul lângă altul, pe iarba verde, ca la sfat. Uneori omul povestea câte ceva din sufletul lui, sau arăta bolta cu stele sclipind, iar ursul mormăia, de parcă în¬ţelegea; mai clătina capul şi iar mormăia pe diferite tonalităţi, într-un târziu, se despărţeau, ducându-se fiecare spre culcuşul lui.
Suru, deci, îl dibuise că ar fi în suferinţă şi-i venise în ajutor, cum ştia el. îi lăsase un dar pe masă, semn că nu l-a uitat, că nu e singur.
Zâmbi înduioşat, apoi îşi pregăti câte ceva de cinat. Şi, deo-dată, parcă toată peştera se umplu de cuvintele lui Deceneu: „Eşti solul dragostei unui neam". Nu fusese un vis, ci o trăire adevărată, puternică, ce i se întipărise în suflet şi în minte.
Fusese un adevărat mesaj al Cerului şi el se simţi mic sub măreţia cuvintelor şi a datului. Trebuia să fie demn de acesta. Adică, ce să facă? Nu ştia încă, dar se va ruga mult şi va aştepta cu încredere semnul... care va fi el! Era cufundat încă în gândurile sale, când auzi zăpada scârţâind sub nişte paşi grăbiţi şi icnete de oboseala urcuşului. Ieşi în faţa peşterii.
Doi tineri urcau cu greu, băiatul sprijinind şi mai mult trăgând fata în sus. Pe unde veneau, zăpada le era până la genunchi şi ei

parcă intrau în imensitatea albă. Erau frumoşi aşa, în efortul lor, în dragostea lor; căci le răzbătea din fiecare gest legătura trainică a sufletelor.
îi aşteptă să urce, zâmbind părinteşte. Puţini cunoşteau drumul spre peşteră, iar şi mai puţini cutezau urcuşul - căci se ştia ce peri-cole îl pasc pe cel cu inima îndoită, pătată de minciună sau ură -«cela, hotărât, nu ajungea până sus. „Duhul muntelui îi pedepseşte", /Iceau localnicii.
„Ăştia doi sunt şi curaţi la suflet, şi tare necăjiţi, de-au apucat a ajunge aşa repede aici!" gândi Călugărul, privindu-i cum, aflaţi în faja lui, după ce-i dăduseră bineţe, se scuturau de zăpadă şi se îndemnau unul pe altul, timizi, la vorbă.
în cele din urmă, respirând adânc şi făcându-şi curaj, băiatul făcu un pas înainte şi îndrăzni:
- Să ne ierţi, întemeietorule! îţi dorim viaţă luminată, ani mulţi
şl buni şi te rugăm din suflet să ne ajuţi. Căci dacă tu nu poţi, apoi
alt ajutor nu avem de unde căpăta.
- Bine aţi venit aici, la peştera din munţi! Hai, intraţi! Cel de Sus
sd vă dea fericirea şi liniştea sufletului şi a gândurilor, după care
mult mai jinduiţi, se pare. la spuneţi, cine sunteţi voi şi care-l baiul?!
- Eu sunt Petru, fiul lui Petran, cel ce-i stăpân peste ţinuturile
Bârzavei, iar ea... ea este Ileana, fata lui Cobar, stăpân peste ţinu¬
turile din valea Cernei. Vezi, noi ne cunoaştem de mici, de pe când
părinţii noştri erau prieteni; vecini fiind, ne petreceam mult timp
împreună şi... ne înţelegeam tare bine, dintotdeauna ne-am înţeles
bine... ne... ne plăcem unul pe altul... şi nu vrem să ne despărţim.
Asta-i! Nu vrem să ne despărţim niciodată. Vrem să ne unim vieţile
pentru totdeauna.
- Păi cine vrea să despartă doi tineri frumoşi ca voi, care se
Iubesc?! La cuvântul „iubesc", tinerii se uitară roşind unul la altul şi
lăsară ochii în jos ruşinaţi. Mâna băiatului dibui mâna fetei, o prinse
şi n-o mai lăsă. Apoi zise:
- Părinţii noştri! Au pornit o vrajbă între ei, de câţiva ani... se
cuartă pentru pământ şi avere, de nu mai ştiu care-i mai bogat şi
mai grozav aici, în Dacia. Şi pe ea vor s-o mărite cu un altul, vecin
dinspre miazănoapte, care-i bătrân - numai ca să unească moşiile.
Eu nu-l vreau pe Negur! - răsună vocea fetei, cristalin, dar
puternic între pereţii peşterii. Eu pe Petru îl vreau de bărbat, dar nu
vrea tătuca!
- Dar părinţii tăi? îl întrebă pe băiat Călugărul.
- Părinţii mei o plac pe Ileana, le e dragă... dar acum se pre¬
gătesc de luptă pentru moşie... sau fală... tatăl ei... aşa că nu mai
ştiu! întemeietorule, ajută-ne!
Stăteau ţinându-se strâns de mână şi uitându-se la el cu dez-nădejdea despărţirii.
îi privea pe rând, citindu-le sufletele. Nu voia să se amestece în treburi de familie, aşa, nechemat, dar nici război între vlăstarele aceluiaşi neam nu putea îngădui. Cei doi copii mai mari stăteau, aşteptând hotărârea. Erau sinceri şi curaţi, iar iubirea le împletise cunună de aur, cunună de soare, unindu-i.
- Şi ce v-afi gândit voi să fac, ca să v-ajut?!
- Păi, să-ţi spunem drept, te-om ruga să binecuvântezi unirea
noastră, că noi... om fugi amândoi, pe alte meleaguri; să nu ne mai
găsească, să ne despartă. N-avem nevoie de averi, ne avem unul
pe altul şi-i deajuns!
- Nu v-aţi gândit prea bine, copii!
întâi că-i nesocotiţi şi-i supăraţi pe părinţi... şi nu e bine. Răs-plătiţi dragostea lor cu neîncredere. Vă îndoiţi deci că ar mai putea fi înduplecaţi! Oare, chiar aşa să fie?
Apoi, că vreţi a vă duce pe meleaguri străine, departe de pământul strămoşesc, iar nu-i bine! Căci fiecare, acolo îşi are rădăcinile unde s-a născut, între moşii şi strămoşii lui.
Vreţi să fiţi mereu dezrădăcinaţi? Să nu vă mai găsiţi locul şi liniştea de dorul ţării?! Nu e bine deloc! la haideţi de mâncaţi acum ceva cu mine, uite tocmai pusesem de-o cină... om mai vorbi... ne-om mai gândi... ne-om mai ruga la Zalmoxe să ne dea sfat înţe¬lept la noapte. Să nu vă pripiţi! Graba strică buna rânduială. Şi-apoi vă veţi odihni, ici pe laviţe, că v-o fi fost,de ajuns oboseala urcu¬şului... eu mai stau puţin afară; am o vorbă de taină cu stelele. Cel de Sus să ne lumineze inima şi mintea şi-orn şti ce e mai bine de făcut.
Ieşi afară din peşteră şi se aşeză pe scăunelul lui de piatră, de la intrare. Se înveli în cojoc şi rămase gânditor, privind cerul. Era o

noapte senină. Tinerii probabil adormiseră, ursul era în bârlogul lui, parcă şi vântul îşi încetase plimbarea. Rămăsese el singur treaz, pe un vârf de munte, cu sufletul lui şi cu eternitatea. Privea în adâncul nevăzutului, căutând răspunsuri. Stelele sclipeau jucăuşe, /âmbindu-i ghiduş... în rest, totul părea încremenit, într-un târziu, apăru luna şi, dintr-odată, picăturile de gheaţă de pretutindeni îşi aprinseră nestematele.
O lumină ireală, de sus şi de jos, îl învăluia, alinându-l. Pasă¬rea gândurilor îşi luă zborul spre înalt. Stătu aşa o vreme, mult, puţin, nici el nu ştia, apoi se ridică, făcu o plecăciune în faţa firii, dădu din cap a înţelegere şi intră în peşteră, unde se întinse într-un colţ, să doarmă.
Cetatea Bârzavei fremăta de atâta oştire. Era pregătire mare; se zvonise că va porni război spre ţinutul, până mai ieri prieten, al regelui Cobar. Vorbe, şoapte... pregătiri... zgomote de fiare. Oşteni cu lănci în mână păzeau intrarea în palat.
înăuntru, cei bătrâni fuseseră chemaţi la sfat. Regele Petran era mânios tare - tocmai intrase o solie din partea regelui Cobar.
Afară, oamenii stăteau pâlcuri, pâlcuri, comentând, sfădin-du-se... aşteptând cu îngrijorare rezultatul sfatului; unii, mai tineri, căutau prilej să-şi arate îndemânarea şi curajul în nesăbuinţa vârstei, dorind să se arunce cât mai repede în vâltoarea unei lupte adevărate; cei mai vârstnici mocneau supărări şi durere în uitătura de sub sprânceană - nu voiau război între oamenii aceluiaşi neam.
„La ce bun să te lupţi cu fratele tău, când poţi să-i fii prieten?! Când e înţelepciune, orice pricină se stinge cu dragoste de ţară şi de oameni! Zalmoxe ne îndeamnă spre unire, nu spre zavistie!"
Vârstele se ciocneau între ele, se încingeau spiritele; unii se împingeau între ei cu umerii, de înfierbântaţi şi nedumeriţi ce erau. Ici şi colo se auzeau glasuri de femei, ciripind mânioase câte ceva.
Zăngăneau arme, atelierele nu mai pridideau cu aranjatul pieptarelor şi căştilor de piele pentru oştire; nu departe se auzea tropotul hergheliei de cai, ce erau pregătiţi de luptă.
Deodată, dinspre poarta cetăţii, o şoaptă trecu din gură-n gură, înfiorând:

- A coborât întemeietorul! Vine spre cetate!
Porţile se deschiseră larg, toţi lăsară lucrul şi se buluciră să-l vadă; oştenii ţineau cu greu mulţimea în frâu.
- Dacă întemeietorul a coborât din munte, înseamnă că-i o da-
raveră mare; ia să stăm noi cuminţi de-o parte, să-l ascultăm, că
ne-o desluşi şi ne-o linişti, poate, toată neprietenia asta! şopti o
barbă sură către tovarăşul său de-alături. Şi vorbele trecură şi ele,
ca o adiere... repetate... încălzind suflete.
Pe drumeagul dinspre munte venea încet, parcă plutind, Călugărul nostru. Ziceai că nici nu atingea zăpada. O siluetă albă, ca o măreţie, înainta. Soarele dimineţii îi lumina făptura şi el venea aducând cu sine tăria munţilor şi fermitatea brazilor, liniştea înăl-ţimilor şi înţelepciunea stelelor.
Oştenii de la porţi se aplecară cu respect şi veneraţie. Mulţimea se dădu la o parte, făcându-i loc, plecând capetele în faţa celui pe care-l socoteau rnai înţelept decât toţi.
îmbrăcat în straie albe, lungi, cu brâul în culorile focului, soare-lui şi a cerului, strâns bine pe mijloc, cu opinci în picioare, Călugărul părea un om obişnuit; dar era ceva, ceva nedefinit ce izvora din fiinţa lui... poate din pletele albite de vreme, poate din imensitatea albastră a privirii, sau din zâmbetul său abia întrezărit ce revărsa bunătate; era ceva ce-l înconjura şi-l înălţa deasupra tuturor, chiar de nu rostea vreo vorbă. Şi fiarele din pădure îl iubeau.
- întemeietorul, e mesagerul Cerului!
Şoapta trecu aproape neauzită, dar toţi o înţeleseseră; chiar şi cei mai tineri stăteau acum cuminţi, privind spre cel care adusese cu el... aşa, ceva ca o pace în suflet.
Călugărul înainta liniştit, sprijinindu-se în toiagul său cu cap de cremene, şi se îndreptă spre palat. Cu toţii s-au dat la o parte din calea lui, făcându-i loc, chiar şi oştenii de pază şi sfetnicii de taină... şi el se duse, cu mers domol, până ce pătrunse calm şi senin în odaia de sfat.
Abia atunci se opri, uitându-se atent la cei de faţă, ce se cutre-murară văzându-l. Oamenii soliei se traseră şi ei deoparte. Erau figuri încruntate, ce probabil nu rostiseră cuvinte de bine: văzu durere în ochii unora, încrâncenare în ai altora. Văzu şi sufletul i se întrista.
Regele dădu să se scoale din scaunul lui, dar nu putu... privi-rea aceea cercetătoare şi puternică îi ţinea pe toţi pe loc, aşa cum se găseau... ceva îi încremenise.
întemeietorul îşi roti privirile încet, cercetând inimile, întrebând parcă: „Cum de se-întâmplă aşa ceva?" Războinicii îşi ascundeau ochii sub pleoape lăsate în grabă, bătrânii sfatului răspundeau cu priviri triste, neputincioase. Oftă şi făcând câţiva paşi, se opri în faţa scaunului regesc. Petran încercă a îngăima ceva, dar sub tăria luminii ce fulgera din ochii Călugărului, se opri.
- Nu e nevoie să-mi spui nimic, Petran! Pământul s-a cutre¬
murat, brazii au plâns cu cetină, zăpada s-a înroşit de durere, iar
undeva, o pasăre a nopţii ţipă a măcel... a moarte între fraţi.
Vorbea calm şi liniştit, dar spusele lui păreau tunet celor ce-l ascultau... un tunet al firii.
- Să nu îndrăzneşti, rege, să ridici sabia asupra fratelui tău, căci
•-or scula strămoşii din somnul nemuririi, te-or arăta cu degetul...
te-or pedepsi! Cruntă e pedeapsa străbună! Fereşte-te! Ai asmuţit
cu lăcomia ta corbii războinici asupra cetăţii şi de continui... ai să
le cazi pradă şi tu... Norii vorbelor voastre se adună şi în curând
vor fulgera!
Privindu-i din nou pe fiecare, continuă:
- Nu-ţi mai vezi supuşii, rege? Nu-ţi mai simţi poporul? Te-a
orbit strălucirea galbenului de metal şi ai uitat de aurul inimii... de
Soare... de Iubire... de Dreptate!
Vorbele cădeau grele - lovituri de bici peste zidurile încrânce-nării, dărâmând şi eliberând suflete. Cei războinici începură a se foi, jinaţi. Regele plecase capul, ruşinat, ca un copil prinsîntr-o şotie... toate gândurile lui de luptă zburară parcă spulberate de adevărul cuvintelor ce încă mai umpleau încăperea.
Dar Călugărul continuă, pentru ca învăţătura să fie deplină:
- Ai vrut să fii mai puternic, rege? Ai vrut să fii mai liber şi mai
itftpân peste toţi? Oare când vei înţelege că numai Binele te face
puternic şi liber şi că totdeauna răul înlănţuie, subjugă, te schimbă
In sclav pe nesimţite! Văd că regele Cobar ţi-a trimis solie de pace
f! prietenie! Om bun şi grijuliu cu poporul lui! Oamenii tăi, Petran...
ptivoşte-i: încrâncenaţi unii, îndureraţi cei mai înţelepţi. Tulburare
m.iro e-nlăuntrul lor. Aşa grijă ai tu de ei? Ce vrei să le dăruieşti?

Un măcel? Pentru ce? Te-a asuprit cineva? Văd că nu! Doar un fum viclean ce ţi-a acoperit inima şi mintea... scutură-te! Priveşte: toţi aşteaptă hotărârea ta! Fă-le un dar! Un dar cu adevărat regesc: o nuntă în locul unui război. Fii puternic prin iubire, decât sclav prin răzbunare! Petru, băiatul tău, o iubeşte pe Ileana lui Cobar. Ce mi¬nune a firii, ce unire adevărată şi firească! De ce vrei s-o strici, rege?! Şi ţinuturile voastre s-or uni şi veţi fi împreună mai puternici, dar prin frăţie!
Tăcu câteva clipe, gândind, apoi continuă:
- Copiii vor veni la tine, mâine, când soarele va fi la mijlocul
cerului. Vei face cum vei hotărî singur, cu sufletul tău!
Şi privind de jur împrejur, mai zise:
- Vă las toată dragostea mea!
Se întoarse uşor şi porni încet, parcă plutind, spre ieşire. Era o linişte ce se putea mângâia.
- întemeietorule, te rog, mai stai! Glasul regelui răsună puter¬
nic şi rugător. Se ridicase şi stătea drept.
Călugărul se opri, se întoarse şi, privindu-l drept în luminile ochilor, îi zâmbi ca o părere aşteptând tăcut.
- îţi mulţumesc pentru vorbele tale! Mi s-a luat o ceaţă de pe
cap. Mare greşeală eram pornit a face.
Petran îşi aplecă capul cu respect în faţa lui, apoi, întorcându-se spre soli, zise:
- Duceţi prietenului meu Cobar cuvântul meu de pace şi dorinţa
de a ne uni inimile şi ţinuturile pentru copiii noştri. Oare cum poţi
trăi fără prieteni?
întorcându-se spre ceilalţi, râse:
- Ne pregătim de nuntă, oameni buni, nu de război!
Un val de bucurie fremăta în toată sala şi se întinse până departe, cuprinzând toată cetatea, începură a se auzi râsete şi chiuituri, întemeietorul prinse a zâmbi blând şi lumina privirii sale sclipi jucăuşă:
-Acum eşti într-adevăr rege, din marele neam al lui Zalmoxe... Să nu uiţi nici tu, nici voi - zise, privindu-i pe ceilalţi din sală -, că adevărata şi unica putere a neamului stă în unirea şi dragostea din-tre fraţi.

Şi înclinând capul a rămas bun, întemeietorul se-ntoarse şi ieşi din odaie, lăsând în urma lui o undă proaspătă de primăvară, de •peranţă, o undă de viaţă cu miros de floare. Trecea încet ca o părere printre rândurile de oameni, acum zâmbitori cu toţii, privind uneori spre unul sau spre altul dintre ei, mângâind copiii... trecea, şl-n urma lui rămânea stăpână bucuria şi mulţumirea. Ceva se împlinise în bine; se simţeau eliberaţi de poveri şi de griji - era din nou căldură în suflete... era din nou pace.
Al IV-lea Mag - Alexandra Dumitriu

Va urma...