Al IV-lea Mag

DARUL NEAMULUI DAC
Stătea pe scăunelul lui de piatră, la intrarea peşterii, sprijinit cu •petele de stânca muntelui şi privea depărtările.
Soarele răsărise de multe ori de când plecase Petru cu Ileana Iul. Cu ochi luminoşi, plini de vise şi speranţe, ţinându-se strâns de fflână, au îngenunchiat în faţa iui, pentru binecuvântare. S-a rugat ptntru ei, cu mâinile înălţate spre Cel din înalt, să le ocrotească iubirea şi să le netezească cărarea vieţii, să-i ferească, atât cât ••te îngăduit şi folositor, de duşmănii şi intrigi... să-i dăruiască cu prunci cinstiţi şi harnici, ca nişte adevăraţi daci.
Le-a vorbit apoi despre trăinicia iubirii şi nesfârşita ei îngăduinţă, dwpre înţelegere, vitejie şi înţelepciune şi mai ales despre neîn-Irtrupta ascultare a legilor firii, a legilor sacre lăsate lor de regina Histia şi Zalmoxe.
La sfârşit i-a binecuvântat, iar ei l-au îmbrăţişat ca doi copii mari ce se aflau, sărutându-i pletele. Apoi s-au luat de mână şi au început a alerga pe poteci la vale, de ziceai că zboară nu alta, parcă nu mai existau bolovani, povârnişuri, alunecuşuri... nimic... drumul fericirii lor era neted şi ei păşeau pe el fără nici o grijă.
I-a mai binecuvântat o dată, de aici, de sus şi i-a petrecut cu /flmbetul privirii, până departe... peste timp. Probabil că l-au mulţu-mit cele aflate, căci zâmbetul i se lumină, cuprinzând toată făptura.

Fătuca îi lăsase la plecare marama ei albă... curată şi diafană ca şi sufletul ei. A împăturit-o şi a pus-o bine, într-un colţ ferit, sus pe o policioară ce şi-o înjghebase dintr-un lemn de brad; cine ştie când va trebui la ceva.
N-apucaseră bine tinerii să plece, când s-a pomenit iar cu ursul în prag.
- Ei, cumetre, dar acu ce mai e? Nu poţi dormi? Sau bate deja
vântul florilor şi eu nu ştiu?! Ce tot mormăi?! Şi-l mângâie uşor pe
cap, apoi la rădăcina nasului, unde ştia că-i place.
Dar Suru nu se liniştea de fel; mormăia mişcând capul într-un fel curios, parcă chemându-l undeva. Ridica laba şi parcă îl trăgea. Ce era oare?
Călugărul îl privi mai atent şi se făcu că nu-nţelege, ca să iscodească priceperea ursului şi ce vrea el a arăta. Dar animalul, nedovedind altfel să-şi urnească prietenul, se postă în spatele lui şi începu a-l împinge cu botul afară.
- Ei, prietene, ia stai! Tu vrei să mă duci într-un loc anume.
E nevoie de mine acolo! Păi atunci să-mi iau şi traista cu leacuri,
cojocul şi... hai să vedem isprava!
Şi uite-aşa, ursul îl duse pe cărări de el ştiute, printre tufe uscate de mure şi zmeură, pe nişte povârnişuri mai abrupte, până la locul unde o căprioară zăcea răsuflând din greu şi gemând în-cetişor în graiul ei. Cu ochii umezi şi rugători se uita la perechea ei care, alături, cu coarnele ridicate, o păzea.
Când îi văzu venind, cerbul se nelinişti şi-şi îndreptă amenin-ţător coarnele spre urs. Dar se potoli auzind glasul Călugărului; ursul se opri la distanţă, să nu sperie căprioara.
Doar omul se apropie şi se aplecă mângâind căpşorul fin şi delicat.
- la să vedem, fetiţa tatei, ce-ai păţit mata? Văd că nu eşti
rănită pe nicăieri, doar câteva zgârieturi... asta-i bine... a, dar ce-i
cu picioruşul tău? S-a frânt. Ai să stai cuminte, să te ung eu c-o ali¬
fie de-a mea... ţi-oi mai pune şi nişte frunze, ce-s acum uscate, dar
căldura soarelui de vară tot o mai păstrează... aşa; acum să rugăm
bradul de-alături să ne dea două crenguţe nici prea mari, nici prea
mici, exact cât să-ţi leg picioruşul, să stea cuminte... uite, am aici
ceva fâşii de cânepă... stai cuminte, n-o să te doară! Aşa, vezi,

«cum eşti gata. Să stai liniştită, că te-oi duce-n braţe, la peşteră, să te îngrijesc un timp, până te-oi vindeca, apoi te-oi întoarce mândre-(il de cerb. Ei, ce zici?
Călugărul vorbea şi mâinile îi lucrau, aducând alinare. Din când In când, privea către cerb, care se depărtase puţin, stând între oâprioară şi urs, s-o apere la nevoie, şi de acolo urmărea atent mai mult glasul decât mâinile omului. Acesta se ridicase acum, cu că-prioara în braţe şi, uitându-se fix spre cerb, îi vorbi cu glasul inimii fi al ochilor... apoi porni încet, cu grijă, înapoi spre peşteră.
Dar n-o mai luă pe acelaşi drum, ci ocoli pe potecă, să-i fie mai l«sne de dus trupul gingaş şi atât de fragil al căprioarei.
Cerbul şi ursul îl urmau, la distanţă unui de altul, îngăduindu-se.
Aşa ajunseră cu toţii la peşteră, apoi ursul plecase spre bâr-logul lui, iar cerbul, după ce dădu ocol de câteva ori, dispăru şi el In pădure, liniştit şi maiestuos, parcă ştiind că mai bine pentru tovarăşa lui nu se putea - simţise iubirea din inima şi din glasul omului.
Acum, căprioara dormea liniştită între blănuri, iar Călugărul itătea pe scăunel, privind depărtările.
Aştepta! Tot sufletul lui aştepta un semn... o veste... ceva care •A-l arate ce are de făcut.
Se rugase mult şi acum aştepta; cu privirile pierdute în depăr-tări, îşi amintea din nou cuvintele lui Deceneu: „sol al dragostei neamului dac".
- Ce fel de sol pot fi eu? Ştiu atât de puţine... De-aş fi vred¬
nici... Ochii mei îl vor vedea pe Fiul Luminii, genunchii mei s-or
•pleca în faţa Lui, sufletul meu va alerga înainte şi-i va săruta picio¬
ruşele... o, Doamne, toată fiinţa mea e gata să zboare spre El!...
Dar, ia stai!
Un gând îi fulgeră mintea şi Călugărul sări în picioare.
- la stai. Solii aduc daruri. Ce dar să duc eu... Lui? Ce dar să
duc Pruncului? C-aşa-i datina la noi, a merge cu dar de suflet şi
înţelepciune la orice nou-născut! Eu, ce trebuie să duc? Oricum, nu
poate fi... orice!
Gândurile îl năpădiseră şi o emoţie îi înfrigură fiinţa, dar curând no linişti: „Ce mă necăjesc singur? Cerul ştie cel mai bine, aşa că ••"ii aştepta semn!"

Stătea iar sprijinit de stâncă, pe scăunel, cercetând zarea, îşi aminti, deodată, cum femeile încep să cânte noului născut, de bine, chemând apoi ursitoarele... gospodarul pune masa pe ştergare de in, veselie mare se aşterne. Se bucură de venirea pruncului, căci le împlineşte neamul, dar se şi întristează pentru el, căci drumul vieţii nici unuia nu-i prea uşor. Poate de aceea bătrânii plângeau la o naştere şi râdeau la moarte.
Dar bucuria femeii de a naşte viaţă din trupul ei e prea mare, aşa că veselia biruie. Iar bărbatul e mândru tare că neamul lui merge mai departe, os din osul lui dăinuie peste vreme.
„Ei, frumoase obiceiuri îs pe la noi! Dar acolo... în Galileea, cum o fi? D-apoi precis are cine-l cânta, iar de ursitoare n-o duce lipsă, că multe stele-s pe cer şi toate or da năvală să-L menească. Ei, dar ce zic eu! El are datul Lui, hotărât de Tată!"
Stătu un timp, gândind la prăznuirea împărătească a Naşterii.
„Ş-atunci m-oi duce şi eu cu darul nost! Ceva de pe la noi..."
O adiere uşoară de vânt îi mângâie pletele şi trecu mai depar-te, peste crengi, peste munţi, ducând vestea peste lume.
Călugărul oftă dintr-odată, aşa, adânc, din rărunchi, fără să ştie de ce, şi simţi o clipă focul durerii... ce să fie? Era ceva... sau va fi... o durere legată de Pruncul Ceresc... sau poate de el, mai bine de el... şi oftă din nou, până la lacrimi.
„Ei, omule, în lume sunt multe dureri şi multe primejdii, dar cei ce au cugetul curat şi puternic vor trece peste ele."
Şi, dintr-odată, o linişte adâncă îl cuprinse. Nu mai avea nici un gând, nici o grijă... în tot şi peste tot... în el şi peste el... era pace.
Privea şi acum depărtările şi se simţea parte din întreg, fărâmă de univers, picătură de viaţă. Trecură clipe... mai multe... nu ştia; timpul nu mai avea preţ, totul era... acum şi aici. Doar norii de pe cer se mişcau într-un dans uşor, se prindeau şi se desprindeau, într-un sens anume. Parcă voiau a-i spune ceva. Privi mai atent şi, sub privirea lui, se formă din nori o sabie mare, în formă de cruce... o sabie ce lucea pe cer.
Se frecă la ochi şi se uită iar... sabia era la locul ei... ba, mai mult, parcă se apropia, iar pe mânerul ei se distingeau trei podoabe mari, ca trei stele... trei pietre preţioase. Atât de clar se vedea, de parcă o ţinea în mână.

Şi inima lui strigă: „Acesta-i semnul! Acesta-i darul!"
în acel moment, norii se risipiră brusc şi sabia dispăru. Ca şi cum i-ar fi spus:„Acum, dacă ai înţeles, pot să plec".
Călugărul sta năuc: „Cum să te duci la un prunc cu o sabie, oricât ar fi ea de meşteşugită?! Ş-apoi cum, noi suntem neam de războinici, ca să-i duc o sabie? Neamul nostru e paşnic şi primitor OU cei ce vin cu gânduri bune. Mai bine să-l duc altceva. Cred că n»arn înţeles eu bine! Dar, oare, ce-o fi fost cu sabia aceasta? Să mul aştept. Şi mâine e o zi, iar la noapte oi sta la sfat cu înţeleptul brazilor."
Dar nu se clinti din loc şi mai stătu, aşa, vreme îndelungată, pircă una cu stânca, privind întrebător zările ce amurgeau... cerul oe se întuneca. Apărură stelele... apoi luna... şi nici un alt semn nu l se mai arătă. Atunci, târziu în noapte, se duse îngândurat să se odihnească. N-apucă bine să intre în somn, şi îl văzu pe Deceneu, puţin încruntat, ţinând în mână sabia în formă de cruce.
- Acesta este într-adevăr darul tău! Ascultă şi te grăbeşte să-l îndeplineşti. Ai să-i înţelegi rostul la timpul potrivit. Acum priveşte bine şi ţine minte. Iar altădată, să crezi când vezi şi când nu vezi, dar simţi.
Călugărul privi cu ochii visului la sabia măiastră: avea o lucrătură tare meşteşugită, iar mânerul, întregind forma crucii, avea Incrustate pe el trei nestemate mari, ovale, de trei culori: roşu, alb f| verde. O privi bine şi când dori a mai întreba ceva, sabia dis-piru... totul deveni întuneric, şi ei adormi profund şi odihnitor, până când razele soarelui intrară în peşteră de-a binelea, gâdilându-l.
Se trezi şi sări deodată în picioare, bucuros nevoie mare. Avea Inima plină şi mintea limpede: Ştia! Acum, ştia!
Ieşi în faţa peşterii şi aproape alergă spre pârâu... îşi făcu scăl-datul zorilor de zi, salută brazii, apoi se întoarse şi se duse la locul Iul de-nchinăciune. Se plecă în faţa soarelui şi a firii, în faţa Cerului şl Pământului. Şi aşa, înviorat de puritatea albului, cu trăinicia vnrrielui în suflet, se ridică el spre înălţimi, într-o rugă de dragoste -..i mulţumire spre Zalmoxe, spre Cel din Lumină... se adâncea cu
oa în albastrul zării şi-şi umplea fiinţa din prinosul trăirilor... şi

se ruga, strigăt de iubire, pentru oameni şi pentru peticul acesta de pământ... tărâm de vis, tărâm de neam, de credinţă şi de datini, în tăcere, cu braţele ridicate spre slavă, chema el luminile nemuririi să aprindă feştile de iubire în fiecare suflet, ca vrajba şi duşmănia, vorba întortochiată şi ascunsă să dispară din neam.
Se ruga şi sufletul lui străbătea eternitatea... o clipă... mai multe... apoi, un val de dragoste caldă îi învălui şi el avu trăirea ajungerii acasă... la capăt de drum, şi atunci simţi că ruga lui, străbătând imensităţile, a ajuns.
Mai stătu câteva clipe, bucurându-se, apoi, lăsând braţele în jos, se mai înclină o dată şi se întoarse spre peşteră. Din culcuşul ei, căprioara îl privea cu ochişori calzi şi blânzi; picioruşul aproape i se vindecase, dar mai trebuia să zăbovească, ca osul să prindă iar tărie, să poată zburda fără grijă. O mângâie uşor, apoi îi dădu să bea şi să mănânce, vorbindu-i... îi spuse să-l aştepte în linişte... el avea un drum mai lung de făcut. Trebuia să meargă şi să se sfătuiască cu bătrânul meşter aurar, de pe culmea învecinată.
Erau prieteni vechi. Meşterul se retrăsese şi el într-o peşteră ascunsă şi de acolo, ziceau oamenii... cobora până în inima muntelui, de sta de vorbă cu Duhul Pământului... iar când urca sus, apoi începea a meşteri tot felul de minunăţii din ce aducea cu el.
Oamenii vorbeau ei, dar îl iubeau şi-i aduceau de mâncare, alt¬fel ar fi murit de foame, că el atâta ştia să facă toată ziua: să meş¬terească şi să vorbească... că nu-i tăcea gura nici o clipă; vorbea cu muntele, cu pietrele nestemate pe care le tot făţuia, vorbea cu brazii, cu iarba... cu pământul.
Nu ţinea ucenici pe lângă el - zicea că fiecare trebuie mai întâi să simtă piatra, s-o iubească, că abia pe urmă se lasă ea mode-lată... dar numai de acel ce o înţelege... aşa că el nu are ce-i învăţa mai mult, decât să îndrăgească totul.
Un bătrân, gârbovit de ani şi de aplecatul asupra lucrului, aspru la vorbă şi curat la suflet ca un copil, asta era.
într-o iarnă, de mult, căzuse de pe munte şi ursul îl dusese pe Călugăr la locul isprăvii, să-l ajute. Aşa s-au cunoscut mai bine şi s-au preţuit. Noroc de Suru - altfel unde s-ar mai fi dus acuma? Are animalul ăsta o simţire mai altfel, ce mai... o fi paznicul locului, mai ştii?!

Acum, întemeietorul mergea grăbit, luând cărările tainice piep-tiş, să ajungă cât mai repede. Ceva îl îmboldea, îl împingea de la spate... dorinţa lui, dorinţa de a înfăţişa ce văzuse... ce trebuie făcut... era o nerăbdare firească în mersul lui; nici paşii nu-i râmâneau bine conturaţi în zăpadă... oare el zbura sau zăpada îl împingea şi ea să meargă mai repede?!
Fredona uşor un cântec de-al lui, de-acasă din sat, mai sărea unoori şi, atingând crengile brazilor, scutura zăpada... ba se aple¬ca şi mângâia o tufă de muşchi sau vreun brad tinerel.
Cerbul îl urmase un timp, clătinând uneori din cap... a întrebare? a dojana? Mugise ceva, iar când omul îi vorbi despre peşteră şi căprioară şi i le dădu în grijă, se întoarse maiestuos şi porni îndărăt.
„Bănuiam eu că mă înţelege!" zâmbi Călugărul şi porni mai doparte, să urce povârnişul.
Munte, om şi cer, iar printre ei verdele tinereţii veşnice şi albul Imaculat al zăpezii, curată ca ziua dintâi... şi peste tot şi toate, soarele îşi trimitea razele jucăuşe să iscodească, încălzind, trezind la viaţă din moleşeala gerului.
Obosise de-a binelea când, după o vreme, se opri, sprijinin-du-se în toiag, în faţa peşterii meşterului aurar. Răsuflă de câteva ori adânc, dorind parcă să absoarbă tăriile, apoi bătu cu toiagul în stânca de deasupra uşii, vestindu-şi sosirea. Auzind ceva mişcare în spatele intrării, zise cu glas tare:
- Zalmoxe să-ţi dea sănătate, meştere! Ani îndelungaţi şi pri¬
vire ageră, că multe minunăţii mai ai de făcut!
- Bună venire, întemeietorule! Zalmoxe să-ţi dea înţelepciune
spre Lumină! Mult mă bucur că ai venit, deşi drept să-ţi grăiesc te
aşteptam de ieri. Meşterul ieşise în faţa peşterii şi-l privea zâmbind.
Bătrân de ani şi gârbovit, avea moşul o uitătură ageră şi isco-ditoare pe care tocmai şi-o înfipsese bine în ochii Călugărului, căutând răspunsuri la întrebările sale tainice.
Dar nu găsi decât linişte şi bucurie lăuntrică. „Tot aflu eu", gândi hâtru şi, invitându-şi oaspetele înăuntru, zise:
- Pe muntele tău, vremea stă pe loc... sau poate merge de-a
indărătelea, că-mi pari parcă mai vânjos şi cu ceva ani scuturaţi...
iln când nu ne-am mai văzut!

Dar nu primi răspuns decât un zâmbet cald. Opaiţele luminau frumos peştera, laviţele aveau blănuri de oaie pe ele, iar pe poli-cioarele ce umpleau pereţii de jur împrejur, scânteiau pietre felurite: mai mari, mai mici, colţuroase sau rotunjite, sub formă de ace sau întruchipând un munte mititel, toate revărsându-şi culorile diferite şi parcă încă ceva... aşa, ca o căldură tainică. Erau atât de multe şi de frumoase, de nu mai ştiai la care să-ţi opreşti ochii.
Călugărul le mai văzuse, aproape pe toate... doar câteva erau noi... dar, ca de fiecare dată, parcă mai ghicea ceva la ele; ceva din povestea lor se desluşea acum, mai clar... şi-i plăcea să le privească şi să-şi afunde privirea în limpezimea lor, dincolo de margine.
- Te uiţi la sufletele mele? Căci, ştii tu, întemeietorule, şi
pietrele au suflet... poate un suflet mai altfel decât noi... poate mai
aproape de plante, poate... oricum, să ştii că sunt vii şi vorbesc.
Meşterul uitase că-i mai povestise oaspetelui despre pietre, aşa că luase istorisirea de la început. Călugărul se aşezase, în cele din urmă, pe o laviţă şi de acolo îl urmărea, privind şi spre pietre, că doară erau peste tot. Simţea iubirea omului pentru ele şi-l lăsă să-şi descarce sufletul.
- Ce lucruri multe povestesc pietrele, ştii? Ele sunt mai vechi
decât noi, oamenii... aşa că ştiu... ştiu multe... în adâncurile pămân¬
tului, ele freamătă şi vorbesc despre noi... şi suferă, se revoltă...
uneori se cutremură.
Pietrelor nu le place ura, minciuna sau lăcomia... asta le dis-truge, căci ele... ştii tu, Călugăre, ele se jertfesc pentru noi... parcă ar răscumpăra din vinile noastre... şi-atunci se sfărâmă... se sfă-râmă până se fac pulbere. Uneori îi mai pedepsesc pe unii oameni, aşa cum m-au trântit şi pe mine jos, atunci când n-aveam destulă inimă să le înţeleg.
Dar dacă vorbeşti cu ea, cu drag... o mângâi şi-o laşi să-ţi şoptească povestea ei... apoi piatra se lasă moale şi-ţi spune ea singură cum trebuie s-o formezi, s-o cureţi, s-o şlefuieşti, ca să fie frumoasă... ei, pietrele mele!
Moşul vorbea încet, cu duioşie, plimbându-se încet prin faţa policioarelor şi mângâind când una, când alta dintre podoabele muntelui. Acestea îşi scânteiau vârfurile în lumina opaiţelor, răs-

punzând parcă; un dans al culorilor şi ai îormeior, iar ae te unai mai ntent, vedeai că-i aşa cum zicea meşterul: erau nişte flori... flori ale pământului... cristale străvechi ce-şi deschideau petalele într-o alcătuire de basm.
- Vezi tu, întemeietorule, ce minunăţii ascund munţii noştri în
adâncimi? Şi încă ce priveşti acum, e puţin... ca o scânteioară pe
lângă o pălălaie de foc... dar înăuntru - Şi arătă cu mâna coborâşul
tainic ce pornea din cotlonul cel mai depărtat al peşterii - de
pătrunzi cu dragoste şi rogi Duhul muntelui să te îngăduie şi să-ţi
arate... ei, poate am să te iau odată, când vremea nu ne-o grăbi
aşa, ca să vezi în tihnă floarea pământului, ai să te întrebi unde e
mai mare frumuseţea: sus, sub cerul liber, într-o poiană înflorită,
sau aici, în taina adâncului de munte, în grădina vie a pietrei... căci
e vie, îi vorbeşti şi îţi răspunde în licăriri de lumină... ei, e o poveste
adevărată, iar eu trăiesc în ea... pentru ea.
Şi luând una din minunăţiile de pe policioară, meşterul îl trase pe Călugăr în dreptul unei feştile şi, ridicând piatra în lumină, vorbi:
- Priveşte... ce drepte le sunt feţele... ce netede, ca nişte
forme de gheaţă alcătuite cu mare măiestrie. Hai acum afară, să
mai prindem razele de soare!
Şi, trăgându-l afară din peşteră, îl duse mai într-o parte, într-o mică poieniţă şi, ţinând cristalul între degete, îl potrivi astfel ca să primească cu totul raza de soare ce sta să se ascundă după cul-mea învecinată.
- la priveşte acum, ce face floarea mea... uite ce minunăţii se
văd în spate, pe zăpadă... vezi? Din lumina soarelui, scoate ea
şapte culori măiestre, la plimb-o şi tu puţin!
Călugărul luă şi el cristalul într-o mână şi-i simţi căldura, îl mân¬gâie uşor, apoi îl aşeză şi el în fel şi chip în calea luminii, făcând tot felul de pete şi dungi colorate, într-o ordine armonioasă, aceeaşi mereu.
Zâmbi şi-i dădu cristalul meşterului, care deja îl trăgea înapoi, spre lumea lui din peşteră.
-Tu, care cunoşti stelele şi vremelnicia omului, întemeietorule, ştii cumva cum apar aceste flori de piatră? Ei, ştii? ştii cum se nasc cristalele? Se băgase tot în sufletul Călugărului, iar apoi, după ce văzu că nu primeşte răspuns, zâmbi mulţumit şi îngăduitor.

- Şezi bine, colea pe laviţă şi ţi-oi spune eu. N-ai să crezi,
poate... dar eu ştiu, mi-au spus-o ele, la ceas de taină. Ei bine, ce
crezi? Şi ele apar, la început, dintr-o sămânţă... aşa, ca un bob de
nisip, poate mai mică... şi din ea cresc, ca şi florile... ca şi copiii,
dintr-un germene de viaţă.
Şi cine le spune oare, cum să crească, cum să se alcătuiască de sunt aşa perfecte, cum omul nu poate face? Vezi tu, fiecare e în felul ei... în culoarea ei, în buchete mai mari sau mai mici, cu şaee petale sau cu patru - nici una altfel!
Şi la fel cum din sămânţa de copil creşte şi se ridică un om, cu toată lumea lui din interior, cu talentele şi metehnele lui... tot la fel creşte şi floarea muntelui, în vreme mai îndelungată; are şi ea tainele ei bine ascunse şi legile ei de creştere, de care nu se lasă, şi nu le spune oricui... nici eu nu ştiu prea multe. Taina Cerului şi a Pământului!
Clătinând gânditor din cap, meşterul mai privi o dată cristalul ce încă îl ţinea în mână, oftă şi se duse de-l puse înapoi la locul lui, pe policioară.
- Cine va şti să le asculte glasul, va afla multe despre istoria
lumii şi despre oameni.
Mai stătu aşa câteva clipe, cu privirea dusă undeva, în adân-curi, apoi se-ntoarse brusc către Călugăr şi cu o voce ghiduşă, deodată îl întrebă:
- Ei, dar ia spune-mi ce veste-poveste te aduce la mine? Căci
nu pentru vorbele mele ai venit... ştiu că ai o treabă de făcut... am
visat că vii... dar n-am desluşit ce fel de treabă ai chiar cu mine.
Ai? la zi-mi!
Se aşeză pe laviţa din faţa lui, se sprijini cu coatele pe masă şi-şi înfipse iar săgeata uităturii, cercetându-l. Călugărul îl privise cu drag, ascultâdu-l şi înţelegându-l chiar mai bine decât credea meşterul... i-ar fi putut spune şi el câte ceva despre pietre, dar acum nu era vremea vorbei.
- Meştere, am nevoie de o sabie de aur, cu lucrătură măiastră,
cum numai mâinile tale o pot face!
- Nimic deosebit, pân-acum, zi-i mai departe!
- Ce-ţi voi spune e o mare taină - numai sufletul tău şi al
muntelui s-o ştie. Sabia trebuie să aibă forma crucii, iar pe mâner
40

:;n aibă încrustate trei pietre nestemate diferite: una roşie, una albă la mijloc şi apoi una verde, trei pietre mari şi ovale. Atât pot să-ţi spun: că e un mare dar şi să mă ierţi de n-oi putea zice mai multe, nu din încredere puţină, dar numai atât e îngăduit... nici eu nu le ştiu pe toate ce-or fi!
După ce ieşi din încremenirea ce-l cuprinse la auzul vorbelor, meşterul începu a se agita... alerga de colo-colo prin peşteră, vorbea de unul singur, atingea câte o piatră, lua alta, o lăsa şi iar alerga, îşi frecă capul şi aşa pleşuv, de parcă urma să scoată ceva din el.
Se uita la Călugărul, ce rămăsese calm şi liniştit, privindu-l uşor amuzat, apoi iar o pornea, ba spre o poliţă, ba spre coborâşul din adânc, într-un târziu, obosit poate, meşterul se aşeză iar pe laviţă. Era tare tulburat; abia de putu zice:
- Te-oi ospăta cu un pocal de apă de izvor şi-un fagure de
miere. Aşteaptă să mă dumiresc... să mă liniştesc... că nu ştii ce
furtună ai pornit în mine. Ai răbdare, rogu-te!
Se ridică şi, după ce-i puse de dinainte cele promise, începu iar /baterea şi alergătura de colo-colo... mai ieşi pe afară, de-i fu toarnă Călugărului să nu cadă iarăşi de atâta agitaţie. Dar meşterul se întoarse, plin de zăpadă, dar liniştit. „Ei, neaua asta multe mi¬nuni face", gândi călugărul şi aşteptă ca celălalt să vorbească.
- întemeietorule, sabia de care vorbeşti e visul vieţii mele.
Pentru ea am venit aici, în munte. Am visat-o pe când eram tânăr
ucenic la un aurar... mare meşter, multe m-a învăţat; am visat-o şi
am ştiut că trebuie s-o fac. Dac-ai ştii de câte ori m-am apucat, dar
de fiecare dată mă poticneam: n-aveam ce-mi trebuia, ori nu-mi
ieşea şi pace. Mereu era ceva ce mă-mpiedica. Acum înţeleg că
nu-i venise vremea. Deci, dacă tu ai venit să-mi spui de ea,
înseamnă că timpul a sosit, iar eu trebuie s-o fac. Ştiu cum arată,
întemeietorule, am văzut-o bine, nu te teme.
Nici acum n-am cu ce-o făuri... n-am pietrele, dar dacă e vre-mea ei, apoi toate s-or rândui întocmai şi vor apare într-un fel. Am să rog muntele să m-ajute! Du-te liniştit! Când voi fi gata, vin eu la (ine! Mergi în pace!
- Mulţumesc pentru ospătare şi vorbe bune! Zalmoxe să te
npere! ştiu c-ai s-o faci! Te aştept, prietene!

Meşterul aproape că-l împingea pe Călugăr afară din peşteră... pesemne că se grăbea să intre mai repede în împărăţia din adân-curi, dar, când ieşiră afară, văzu că soarele se ascunsese deja, iar ziua era pe sfârşite.
- Călugăre, iartă-mă, te rog, hai înapoi şi rămâi peste noapte
la mine. E târziu şi poteca-i abruptă... până la tine e cale lungă.
- îţi mulţumesc, dar m-oi duce! M-aşteaptă acasă o căprioară
cu picioruşul frânt. Şi-apoi, m-o lumina luna şi m-o păzi muntele de
ceva căzături. Nu te teme pentru mine, că nu-s singur. E tot Cerul,
brazii şi pământul cu mine. Rămâi în pace!
Şi începu să coboare sprinten, de ziceai că merge pe-o câmpie. Meşterul îl privi un timp cum se îndepărtează, apoi fugi repede în peşteră.
Al IV-lea Mag - Alexandra Dumitriu

Va urma...

P.S. Imi cer scuze pentru multitudinea de greseli din text, dar si incoerenta sa. Am citit cartea in format PDF, si nu Word. Corectarea ar dura foarte mult timp si cred ca ar fi inutila. Sa va privez de aceasta minunata lectura nu cred ca este alegerea corecta, standu-va in cale micile greseli ortografice. Multumesc de intelegere.