Cavoul din inima muntelui

Autori: Ionel Grama, Cristian Pompei

In coasta muntelui, pe partea dreaptă a drumului ce merge de la Mînăstirea Polovragi la peştera cu acelaşi nume, se află o grotă, care are o poveste cu totul aparte.

Atunci cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul, călugărul Corneliu Săbăreanu şi-a amenajat în interiorul ei un culcuş şi un altar pentru rugăciune, apoi a zidit intrarea, rămînînd închis în inima muntelui. Deşi au trecut 84 de ani de la moartea sa, altarul din peşteră mai există şi astăzi, cîte un turist temerar încumetîndu-se să ajungă la el şi să aprindă o lumînare. Intr-o seară tîrzie a lunii martie, anul acesta,(articol scris acum 2 ani) după vecernie (slujba de seară), maica stavroforă Evghenia Vaida, stareţa Mînăstirii Polovragi, ne-a povestit cu voce domoală cine a fost acel om minunat, a cărui viaţă a devenit azi o legendă.
“Toate aceste amănunte le ştiu de la părintele Caliopie Georgescu, exarhul mînăstirilor din Oltenia, care a murit la vîrsta de 74 de ani. El mi-a povestit că părintele Săbăreanu era din Bucureşti şi că, înainte de a se călugări, avea funcţia de prefect al judeţului Vlaşca. Nu ştiu exact pe unde se întindea acest judeţ, dar am aflat că Săbăreanu era un om foarte bogat. A absolvit şi el, ca şi fratele său, Facultatea de Drept la Paris, iar după moartea tatălui şi a fratelui său, a rămas stăpîn peste foarte mult pămînt şi peste mulţi robi. Intr-o zi, ducîndu-se la moşie, a constatat nereguli foarte grave şi a trebuit să ia cîţiva robi, pe care i-a adus la Bucureşti, pentru a fi cercetaţi şi arestaţi. Mergînd cu căruţele, cum se circula pe vremea aceea, au ajuns în Bucureşti pe înserat. Era Joia Mare dinaintea Paştelui şi toate clopotele băteau pentru denii. Cînd a auzit sunetele lor, ceva s-a transformat în Săbăreanu, care a spus în sinea sa: «Cum să duc eu oamenii ăştia să-i arestez, cînd Mîntuitorul a murit pe cruce pentru noi?». I-a eliberat pe toţi, apoi s-a dus la mama sa, spunîndu-i: «Mamă, eu, din momentul ăsta, nu mă mai ocup de moşie. Plec, mă duc să mă fac călugăr». Şi a mers la Muntele Athos, a făcut Facultatea de Teologie la Atena şi, după o vreme, a revenit în ţară, în timpul Reginei Maria, devenind duhovnicul acesteia. In plus, cunoştea bine şi vreo cinci limbi străine. A făcut apoi anumite cercetări şi a găsit Mînăstirea Polovragi, foarte oropsită pe atunci. Era atît de săracă şi dărăpănată, încît ploua în biserică, iar pe sfînta masă era pus un lighean ca să adune apa, pentru a nu se uda altarul. Lui Săbăreanu i s-a făcut milă şi s-a dus la Novaci, a schimbat valuta pe care o avea, şi-a amanetat mai multe obiecte personale din aur, iar cu banii luaţi a construit biserica mînăstirii. Mai tîrziu, s-a stabilit aici şi a stat vreo cîţiva ani buni. Simţînd însă că i se apropie sfîrşitul, în primăvara anului 1926, s-a retras definitiv în peşteră. Nu-a mai trăit mult timp şi la 26 iulie a murit. A fost îngropat acolo, chiar în peşteră, şi abia după 31 de ani, adică prin în 1957, i s-au adus osemintele în cimitirul mînăstirii de către părintele stareţ”.
Intr-un colţ al curţii interioare, lîngă bolniţa Mînăstirii Polovragi, învăluite în tăcerea munţilor, cîteva cruci stau de strajă la căpătîiul unor slujitori ai sfîntului lăcaş. Pe una dintre ele stă scris: „Aici aşteaptă învierea morţilor arhimandritul Corneliu Săbăreanu. Născut la 25.III.1840, decedat la 26.VII.1926. Iartă-i, Doamne, orice greşeală. Amin.”

(Mulţumim maicii Mihaela Ştiopei, care ne-a ajutat în documentările noastre).