Al IV-lea Mag

DRUM CĂTRE ÎNVIERE

sprijini pletele cărunte de tulpina copacului. Stătea şi privea... em.-i era! O ceaţă i se aşeză pe ochi, aburindu-i, dar ei nu lăsă lacrima s-o ia ia vale, ci o duse cu palma spre obraz, pierzând-o ia tâmple. Privea... şi-n faţa lui erau parcă din nou, cohorta de romani de o parte, pâlcul de daci de cealaltă; se vedea şi pe el, tânăr, abia intrat ucenic la Peştera Neamului de lângă Muntele Sfânt, stând m câţiva asemeni lui lângă călugări,de o parte. Iar în mijlocul poienii, încoronaţi de razele soarelui... el şi ea! O clipă de viaţă... o clipă de nemurire. Şi sufletul lui porni îndărăt, spre atunci...


VlS NEÎMPLINIT
în dimineaţa aceea, se abătu din drum. Trecuse vadul Istrului de o zi, mânat de un fior ascuns; nu simţea oboseala, deşi răgazul somnului avusese clipe puţine. Mergea cu pasul sprinten, cu traista pe umeri, mângâind în treacăt trunchiuri semeţe sau aplecându-se spre minunăţia vreunei gingăşii; era o tinereţe nouă în ei, care-l ducea. „Ei, suflete! Mai domoleşte-te oleacă, încă nu ştiu a zbura!" Şi tot aşa, pas după pas... când deodată simţi o tulburare, ca un văl ce-l cuprinse. Se opri, cugetând; dădu să mai facă un pas înainte, dar ceva din lăuntrul lui îl opri; era aici o pricină, dar care? Se întoarse într-o parte, apoi în cealaltă, căutând cu ochi ascunşi. Ceva drag îl chema undeva, prin împrejurimi, aşa, parcă într-o latură, şi el porni, lăsându-se dus de simţire, ocolind, coborând pe o potecă ce parcă abia acum se înfiripa sub paşii lui. Se pornise un vânt aspru şi călugărul îşi trase cojocul mai bine pe umeri.
Era în mare grabă şi uite că nu ţinea drumul drept, dar nu putea altfel; de la un timp inima parcă începu a-i bate mai tare, a recu¬noaştere şi el grăbi pasul... aproape alerga. Ceva, ca o fericire şi o durere mare îl chema. Trecu grăbit de liziera copacilor, intră într-o poieniţă şi se opri în loc... ca lovit de trăsnet.
Amintirea îl năpădi brusc... imagini clare îi treceau prin faţa ochilor şi-şi duse mâna spre piept pentru a-şi potoli inima ce dorea să plângă neîmplinirea trecută; se aşeză încet, jos, iângâ tulpina unui stejar bătrân, ce străjuia poieniţa; îşi puse alături desaga şi-şi

O cohortă de romani înzăuaţi ca de sărbătoare, călări, având lăncile semeţe cu vârful pornit spre cer, străbăteau drumurile Macedoniei, urcând undeva, înspre miazănoapte. Se grăbeau, dar era ceva în graba lor, ca o chemare de bucurie, de aşteptare, fără încrâncenarea războinicului.
Ţinutul era provincie romană de destulă vreme, aşa că înain¬tau fără prea multe griji; la căderea nopţii se opreau prin cetăţi, iar în zori porneau din nou. Flamura ce flutura semeţ în faţă arăta un personaj de seamă şi, privind pâlcul din frunte, distingeai trăsături romane ferme şi însemne ce făceau localnicii să se dea la o parte din drum şi să se plece respectuos.
în mijlocul cohortei, o lectică frumos împodobită, purtată de câţiva oşteni fără prea mare efort, lăsa să se înţeleagă că deo-camdată era goală. Dintre cei din faţă unul părea a fi un personaj de vază, după felul în care i se adresau ceilalţi... dar nu-l puteai distinge bine, sub coiful pe care-l ţinea mereu lăsat, de parcă ar fi dorit să-şi ascundă chipul; îşi mai ridica uneori şi colţul mantiei acoperindu-se, iar ceilalţi îl înconjurau atunci protejându-l... şi asta tocmai când treceau prin faţa altor trupe romane.
Ciudat! Oare se ferea de-ai săi? Dacă te-ai fi putut apropia de pâlcul comandanţilor i-ai fi putut auzind vorbind:
- Octavianus, eu tot nu înţeleg de ce-ţi ascunzi drumuiV Eşu unul din triumvirii Romei, eşti urmaşul lui Cezar... toţi ţi se închină .iiunci, de ce?
Cei ce întrebase era mai tânăr şi de puţin timp în coman i < nunii. Personajul misterios îl privi zâmbind:

- Multe nu înţelegi acum, dar cu timpul ai să le descifrezi.
Gândirea oamenilor, mai ales a celor ce trebuie să conducă un
imperiu ca al nostru, nu este întotdeauna dreaptă... de multe ori
este încâlcită cu interese personale, de avere, de mărire... şi nu
văd prea clar urmările pentru tară, pentru oamenii ei.
Zâmbi trist, oftă şi continuă:
- Lui Marcus Antonius nu i-ar fi plăcut de loc drumul acesta,
ţinta adevărată a lui... aşa că i-am spus că vreau doar să inspectez
trupele; dar ştiu că are iscoade peste tot şi n-aş vrea să-mi
zădărnicească pornirea.
Cel ce părea a fi mai apropiat tainei, îi sta alături; ochii îl arătau tânăr, dar pala brumei îl pălise parcă tâmplele, strecurându-i albul iernii; clătinând uşor din cap zise şi el gânditor:
- Nici Lepidus nu s-ar fi bucurat prea tare
- Agrippa, nu puteam altfel... tu mă înţelegi, nu-i aşa? Şi în
glasul lui Octavianus răsunară note grave, întrebătoare şi pătimaşe
în acelaşi timp.
Cel cărunt clătină uşor din cap, îl privi aşa, dintr-o parte şi-i zâmbi cu duioşie:
-Am fost şi eu ca tine, prietene! Sunt aici alături... întotdeauna!
Ceilalţi îi înconjurau respectuoşi păstrând tăcerea. Unii ştiau mai multe despre rostul drumului, alţii mai puţine, dar călăreau nearătând mirare. Rolul lor era să-l apere pe conducătorul Romei şi asta făceau cât puteau mai bine - celelalte or veni la timpul lor, dacă se cuvenea; dacă nu, tot bine. Ei îl iubeau oricum.
Se apropiau de zidurile unei cetăţi. Romanul cel cărunt ieşi în faţă, iar ceilalţi îl încadrară pe Octavianus, ascunzându-l de priviri indiscrete. La porţi, comandantul corpului de pază le ieşi înainte.
- Ave! Bună venire vă dorim, dar cu ce gânduri pe la noi? De
unde veniţi?
- Trimite ştire lui Marcellus, că Agrippa Marcus Vispanius, cu o
cohortă de romani, e în trecere prin cetatea sa. Să ne omenească
cum se cuvine şi să ne dea locuri bune de odihnă, căci venim de
departe.
- Mă ierţi, mărite Agrippa, că nu te-am recunoscut. Te ştiu de
ia Phiiippi... am iuptat şi eu acoio, zise romanul, urnfiânciu-şi oleacă
pieptul.

Grăbeşte-te viteazule, căci suntem osteniţi!
- Vă conduc chiar eu la comandantul nostru, şi, poruncind să
se deschidă porţile, porni înaintea lor, conducându-i în interiorul
cetăţii.
Până la căderea soarelui sub marginea zării, erau deja bine aranjaţi şi platouri ademenitoare pline cu bunătăţi plăcut mirosi-toare se răsfăţau pe mesele întinse, printre pocalele pline cu vin rubiniu; ici, colo, carafe pline de aceeşi culoare stăteau gata să-şi reverse preaplinul.
După câteva vorbe de mulţumire adresate gazdei, ce de bucu¬ria vizitei nu înceta a vorbi şi a râde cu glas gros, Agrippa, împreu¬nă cu doi dintre tovarăşi, ce rămăseseră mai deoparte, se retrase sub motivul unei uşoare ameţeli, în drum, luă de pe masă o tipsie plină şi o carafă aşişderea şi ieşiră din încăpere. Marcellus, puţin dezamăgit, uită repede de aceasta şi, îndemnându-i pe ceilalţi, începu a goli pocal după pocal.
Cei trei se opriră în faţa unei odăi; Agrippa spuse unuia dintre ei:
- Am uitat ceva. Du-te şi spune-le celorlalţi să nu zăbovească prea rnult, căci la venirea zorilor plecăm, iar apoi rămâi aici de strajă, la uşă; vezi să nu intre nimeni... ne odihnim! Poţi dormi şi tu pe prag!
Şi, împreună cu celălalt, intrară înăuntru.
Stătea acum aşezat în faţa vetrei în care flăcările muşcau din trunchiurile uscate; gusta din tipsie, mai golea o cupă - tot uitân-du-se spre Octavianus, ce nu-şi mai găsea locul; ba stătea câteva clipe şi privea la foc, ba se-ndrepta cu paşi rari spre geam, privind în noapte... iar se întorcea spre foc, ca şi cum ar fi căutat ceva... ce nu era acolo, sau poate nu-l găsea. Se opri în cele din urmă gânditor în bătaia razelor de lună ce intrau indiscrete pe geam şi zâmbi, poate unui gând, poate unui chip... cine ştie.
Obosit de umbletul prietenului, Agrippa oftă şi, în cele din urrnă, zise:
- Octavianus, linişteşte-te! Hai vino şi mănâncă ceva! Mesage¬
ri i! ne-a adus o veste bună, doar !-ai aiuii. şi iu. Mâine va TI ziua cea
mare, Zeii să ne ocrotească! Beau în cinstea ta!
- Când crezi că vom ajunge?

- De nu apare nimic nou, când soarele va fi la mijlocul cerului,
vom ajunge şi noi la întâlnire! Dar, rogu-te, linişteşte-te! Ce-i cu
tine? Parc-ai fi un tinerei ce se întâlneşte întâia oară cu o femeie.
-Agrippa, nu înţeleg nici eu prea bine. E ceva ce mă copleşeş-te, mă cuprinde întru totul... îmi pătrunde în toate fibrele corpului meu şi mă înfioară; mă poartă pe aripi de vis, pe strune de cânt... căci un cânt e fiinţa mea de când i-am văzut chipul, ştii tu, atunci când cu solia dacilor!
- După înfrângea lui Brutus, ştiu! Regele Cotiso ţi-a trimis
daruri şi vorbe de iertare dar, după câte ştiu, nu era nici un portret
printre ele.
- Nu era, aşa-i! Portretul i-a căzut din sân lui Rholex, când s-a
închinat. De parcă ar fi trebuit să-mi fie şi el arătat. S-a cerut văzut!
A căzut drept la picioarele mele, ca şi cum Jupiter l-ar fi pus acolo.
L-am luat şi I-am privit.
- Dar a trecut ceva timp de-atunci!
- Vezi tu, Agrippa, nici eu nu mi-am dat seama ce se întâmplă,
ce va fi. Am ridicat portretul şi 1-am înapoiat dacului; dar chipul din
el mi s-a lipit de inimă. Am vrut să uit, mi-am văzut de treburile mele
în Imperiu, am întărit cetatea Segeste, cap de pod în lupta contra
bastarnilor şi... a dacilor, de vor ataca. Dar ochii aceia nu m-au
părăsit niciodată; i-am purtat cu mine peste tot; la Senat în discuţii,
în palat la odihnă, pe câmpurile de luptă... peste tot; clipă de clipă,
îi ştiu atât de bine, îi simt.aievea deşi pe ea n-am văzut-o altfel nici¬
odată; nu înţeleg nici eu, parcă am fi unul - atât de aproape o simt.

- Dar ea nu ea logodnica iui Rholex?
- Ba da! El mi-a spus, câind i-am înapoiat portretul, cine e. Dar
nu ştii ce s-a întâmplat!? Rholex a murit în drum spre casă, a căzut
jos de pe cal, pur şi simplu. Şi iar gândesc, că aşa au vrut zeii, să
nu stea între noi.
- Dar poate, s-o fi însoţit; cu altul pân-acum?!
- Nu! Am întrebat mereu de ea, aşa pe ocolite. Se pare că şi
unirea cu Rholex fusese aranjată de rege; altfel ea e mereu sin¬
gură. Pare-ar aştepta ceva, sanj... pe cineva. Şi inima îmi spune că
pe mine m-aşteaptă! Să ştii oam încercat s-o uit în braţele altor
femei, în cupele cu vin. Dar ochii aceia au clipit, zâmbind în mine
şi m-au privit uşor amuzaţi; tot albastrul cerului e în lucirea lor. Mă


duce inima orice aş face... mă cheamă... e drumul destinului meu! Aşa simt! Gândesc că, de altfel mereu m-a atras ceva la neamul ăsta; pe când eram în Apollonia, trimis de Cezar, le-am urmărit felul de a fi...
- Dar ce-a fost cu lulia, de ce ai făgăduit-o regelui dac?
- M-am frământat mult, încercând mai multe căi; dar cea mai
bună şi mai apropiată inimii mele mi s-a părut aceea a unei legături
trainice între popoarele noastre, legături de dragoste şi de familie
şi aşa am fi ajuns la pace. Fiica mea devenea mireasa regelui dac
şi fata regelui dac... mireasa mea!
Şi, zicând acestea, Octavianus zâmbi unei năluciri.
- E tare ciudat acest popor, atât de curajos, dar... un pic cam
sălbatic.
- Noi le spunem aşa pentru că nu-i înţelegem, zise Agrippa.
Libertul meu e dac, aşa că mai ştiu câte ceva despre ei; iar ce ştiu,
e surprinzător. E drept că n-au şoselele şi cetăţile noastre, maşină¬
riile noastre de tot felul, dar cred că n-au pentru că nu le trebuiesc.
Sunt oameni simpli, fără cerinţe mari.
- De când cu portretul, îi urmăresc şi eu. Avem doar atâţia în
oştire! Te-ai uitat vreodată direct în ochii lor? Stai, Agrippa, nu râde.
în ochii bărbaţilor vreau să zic.
- Dar ce să caut eu în ochii bărbaţilor? - glumi vesel romanul,
bucuros că prietenul lui râde.
-Au o privire limpede şi un fel de lumină aparte în ei.
-Asta arată şi un cuget curat. De curaj, n-avem nimica a zice; despre asta mărturisesc toţi care i-au văzut în luptă... adevăraţi lei... doar de aceea am întărit şi cetăţile dinspre Dacia.
- Dacă se strică prietenia, nu-i aşa?
- Ei, oricum e bine să ştie şi să vadă ce putem.
- Octavianus, mă bucur că în orice împrejurare, eşti un roman
adevărat.
- Mă străduiesc să fiu! Ştii însă, ce n-am înţeles? Istoricul grec,
cum îi zice... Herodot, spune despre ei că sunt nemuritori. Ţin
minte, de pe când mă bătea Arillus cu varga să învăţ. Iar râzi de
mine, dar să ştii că asta nu înţelesesem nici copil fiind; cum adică,
se cred la fel cu Zeii?

Agrippa privea lumina focului, gânditor; flăcările se ridicau în-drăzneţe, cuprinzând trunchiul lemnului; în urma luptei lor, o căldură binefăcătoare se răspândea în odaie.
- Ei zic că după moarte sufletul se ridică la cer, la zeul lor Zal-
moxe, pe măsura putinţei fiecăruia. De aceea îşi păstrează cugetul
cât mai curat şi mai puternic, ca să poată urca cât mai sus. Mă
crezi, că ei se bucură când mor?
Octavianus îl privi mirat şi încearcă să înţeleagă. Rămaseră gânditori o vreme, unul în faţa focului, celălalt privind depărtările.
- Vezi tu, prietene, poate de aceea mă trage firul destinului
într-acolo. îţi dai seama ce urmaşi ar ieşi din contopirea acestor
două firi: cea romană şi cea dacă?
- Ei hai, că ajungi deja la copii!
- Nu râde! în noaptea asta eşti tare vesel; să ştii că eu văd deja
flacăra lor pătrunzând în cetăţile noastre, în casele noastre. S-ar
mai curaţi şi Roma de tot dezmăţul care a înflorit! Curajul lor şi
tehnica noastră; nimic nu ne-ar mai putea opri! Poate că visez, dar
visez de mult.
- într-adevăr, ar fi ceva! zise Agrippa. N-ar strica puţină ordine
în suflete! Ar avea şi matroanele noastre ce învăţa. Ei, dar ce
război ar porni contra dacelor!
- Dac-ar veni porunca de la mine, s-ar potoli ele!
Octavianus porni din nou a străbate odaia de la un cap la altul;
vădea o nerăbdare, o bucurie pe care privirile prietenului o urmă-rea cu puţină îngrijorare.
- Şi cu Scribonia ce faci?
întrebarea îl opri pe bărbat în mijlocul pasului; rămase un timp gânditor apoi răspunse cu uşoară tristeţe în glas:
- După ce a născut-o pe lulia, sufletele noastre s-au depărtat...
nu ştiu cum; am trimis-o mai târziu la...
- Ei lasă, nu te întrista; dar îmi părea la un timp că nici Livia
Drusilla, soţia lui Tiberius, nu-ţi este prea indiferentă?!
- De n-ar fi ochii visului meu, probabil că pe ea aş alege-o! Dar
aşa, eu am alt destin!
- Să te-ajute Zeii să reuşeşti! Hai să ne odihnim puţin, că oase¬
le mele bătrâne se cer întinse oleacă. Tu ai focul în tine, ce te ţine
treaz, dar eu...?


- Prietene, ştii cum o cheamă?
- Pe cine?
-Adică cum?! Chiar nu ştii? Pe ea... pe fata regelui J«^?!
- Hai spune, dacă tot ai început, zise domol Agrippa şi se duse
de se-ntinse pe unul din paturile odăii aşezat mai spre foc.
- Numele ei e Angeţia. Auzi tu... Angeţia! Nume de zeiţă, nume
de floare. Sună ca o melodie, nu-i aşa?
Dar nu mai primi alt răspuns decât un uşor sforăit şi, dând din umeri, zâmbi mai departe viselor ce se înfiripau parcă dincolo de fereastră, undeva, departe.
în sala de mese nu se mai auzeau glasuri, demult. Liniştea coborâse prin cotloane mângâind somnul oştenilor, unii ajunseseră în odăi, alţii dormeau pe sub mese; oricum toţi erau în lumea visuri¬lor când... deodată, pe coridor, una dintre uşi se deschise cu mare fereală şi o umbră se furişă prin întuneric spre un anumit loc, mai dosnic şi mai ferit de lucirea razelor de lună ce mai răzbăteau ici-colea, luminând vag şi misterios. Şi din bezna cotlonului, două glasuri înăbuşite schimbară în grabă câteva cuvinte.
- Ce mai vrei? Ţi-am spus să fii cu mare fereală, să nu te dibuie
careva... c-o păţeşti!
- Fii fără grijă, doar ştii că mă strecor ca vulpea, şi-apc! acum
toţi au avut întâlnire cu Bachus. Dar ia spune-mi, ai adus dinarii?!
- Eram sigur că pentru asta ai venit. N-ai încredere deloc.
- Păi, drept să zic, eu mă ştiu pe mine, aşa că...
- l-am adus. Uite-i! Şi în cotlon se auzi zgomot înăbuşit de mo¬
nezi ce treceau dintr-o mână într-alta. Se pare că mâine e ziua cea
mare. Dacă nu reuşeşti, Antonius te va...
- Ştiu! Pedeapsa va fi mare; căci e ceva să...
- Taci! Şi întunericul are urechi.
-Am să ţintesc bine, fii fără grijă!
- Jupiter să-ţi ţină privirea ageră şi braţul iute. Restul banilor...
ştii când, du-te acum!
Se auziră din nou paşi furişaţi; una dintre umbre alunecă pe lângă pereţi şi intră încet într-o odaie, cealaltă o porni spre ieşire şi se îndreptă cu mare fereală spre locul unde un cal aştepta priponit; îl dezlegă şi ţinându-l de căpăstru, se îndepărtă în mare linişte.

A doua zi, în zori, cohota de romani ieşi în ordine din cetate, urmându-şi drumul. Octavianus îşi vădea nerăbdarea în orice gest, dar Agrippa stând alături nu-şi putea ascunde tristeţea şi frămân-tarea.
- lartă-mă, prietene, din cauza mea nu te-ai odihnit bine, în
noaptea ce-a trecut. Ţi-a trecut timpul cu visele mele.
- Octavianus, nu asta mă necăjeşte, ci nişte gânduri nu-mi dau
pace; am visat... dar nu vreau să-ţi stric şi ţie inima, lasă că-mi
trece!
- Hai odată, spune-mi! Oricum, bucuria n-ai cum să mi-o iei.
- Octavianus, ştii precis că la Roma nu se ştie nimic de drumul
tău? Căci tare mulţi ar avea câte ceva împotrivă. Mai ales Antonius,
căruia i-ai promis-o mai întâi pe lulia. S-ar vedea dat la o parte şi
ştii cum e... avid de putere.
- Cred că mai mult de avere! Am să-l înzestrez cumva, nu-ţi
face oriji!
- Nici altora n-o să le placă această unire. Le răstorni planurile
de luptă, te ridici deasupra lor şi n-o să se bucure. Ai văzut ce-au
făcut cu Cezar! Trebuie să fii foarte atent. Parcă aud ce vorbe ar
mai scoate şi Fuscus Arellius.
Octavianus zâmbi, scuturându-şi umerii şi grijile, cu nepăsarea
unui îndrăgostit:
- La Roma nu se ştie nimic. M-am sfătuit doar cu câţiva prie¬
teni. Acum am lăsat vorbă că merg cu treburi în Moesia la Segeste.
Iar lectica am spus că-i pentru mine! Chiar au şi zâmbit câţiva -
credeau că nu-i văd.
- Ei, dacă-i destin... atunci hai să-l urmăm. Jupiter să ne ocro¬
tească!
Restul drumului l-au făcut în tăcere, fiecare cu gândurile lui. Unu) privea mai mult spre cer, zâmbind parcă adierii vântului, iar celălalt, încruntat, tot dădea din cap urmărind firul drumului, de par-că ar fi dorit să găsească ceva comori ascunse acolo. Oricum, nici unul n-a băgat prea bine de seamă când drumul s-a făcut potecă de munte, că străbăteau codrii falnici sau treceau peste şuvoaie limpezi şi şesuri largi, mărginite de vârfuri semeţe.
Pe când soarele se apropia de mijlocul cerului şi umbrele abia se mai vedeau, cohorta de romani urmând solul dac, ajunseră într-o

poiană; bine ascunsă între copaci, dar destul de întinsă ca să primească atâţia oaspeţi, pajiştea se răsfăţa în lumina soarelui, arătându-şi cu mândrie podoaba multicoloră a florilor.
De cealaltă parte a poienii, şiruri de călăreţi daci pe caii lor iuţi, de munte, cu vestita sabie uşor curbată la brâu, aşteptau gravi şi solemni. Caii băteau uşor din copite, a nerăbdare poate, iar ei stă-teau demni, neclintiţi, cu privirile senine, parcă acum desprinşi din trunchiurile copacilor ce-şi desfăşurau deasupra coroana bogată şi foşnitoare.
Şi statul acesta al lor răspândea în jur o bucurie molcomă şi chibzuită ca firea.
„Parcă-s una cu pădurea" - gândi Octavianus.
„Parcă-s coloane de templu - gândea, privindu-i, Agrippa -, templu cu vârful la cer."
într-o parte a poienii, la începutul pădurii, sub umbra crengilor, se vedeau întinse pânze albe cu ceva bunătăţi, probabil, căci prea venea un miros îmbietor.
Doar acolo zumzăiau ca nişte albine femeile, ce nici acum nu terminau a zice câte ceva. La vederea romanilor, ruşinate, se repeziseră spre pădure, dar iţindu-se de după copaci, urmăreau cu ochi mari şi veseli poieniţa.
Era linişte, era pace, era soare. Bărbaţii celor două neamuri stăteau faţă în faţă, la o oarecare depărtare, privindu-se... aştep-tând.
Romanii aşezaţi într-o perfectă ordine, priveau spre cei din faţă c-o uşoară superioritate. Ei erau oastea adevărată... cei din faţă aveau pieptare din piele aproape toţi, mantiile simple şi caii prea puţin împodobi; apoi, nici nu aveau rânduite şirurile drepte.
Dar totuşi, era ceva... ceva ce venea dinspre ei, aşa ca o forţă, ce parcă te cuprindea, copleşind.
j „Cred că are dreptate Octavianus cu ochii lor - gândi fără să r .vrea Agrippa -, au o căutătură dreaptă şi puternică; ca un popor de neclintit. Ar fi bine să-l avem de prieten!"
i Octavianus zâmbea de dincoio de timp, doar trupul lui mai era acolo, sufletul alerga căutând, către ea.
• Deodată, trei călăreţi daci ieşiră în faţă în pasul domol al cailor şi se apropiară de mijlocul poieniţei, apoi se opriră aşteptând.

Atunci, Agrippa îl atinse uşor pe Octavianus, ca pentru a-i trezi din visare, apoi porniră şi ei, urmaţi de celălalt comandant roman, spre locul de întâlnire, unde se opriră.
Stăteau şi se priveau, iar gândurile li se împleteau undeva, prin văzduhul uşor străbătut de un vântişor călduţ ca o mângâiere; da-cul din mijloc, cel cu mantia albă ţesută cu fir şi cuşma cu pată albă în frunte, era regele. Făcu semn şi ca din pământ, în faţa romanilor apărură un bărbat şi o femeie, purtând ştergare albe, brodate în culori vii; pe braţe, bărbatul ducea o azimă mare, bine rumenită, ce părea acum scoasă din cuptor, aşa miroase răspândea; iar femeia purta în mâini un vas mic de lut.
Se apropiară de romani. Atunci, se auzi glasul regelui dac:
- Bine-ai venit la noi, Octavianus. Şi voi, fraţi romani cu gânduri
bune. Vă poftim a gusta, mai înainte de toate, din roadele pămân¬
tului nostru, din pâine şi sare, c-aşa-i la noi datina din străbuni. Să
vă fie sufletul bogat şi primitor ca pâinea, puternic şi curat ca neste¬
matele sării. Apoi om vorbi şi de altele.
Octavianus se aplecă şi luă primul din azima îmbietoare, o înmuie în sare şi mancă; apoi luară şi ceilalţi.
- îi mulţumim, Coryllus, de primire şi de gândurile bune. Este
minunată azima voastră!
- Stai să guşti din cele bucate, râse regele dac şi descăleca.
O dată cu el, descălecară şi ceilalţi daci, urmaţi apoi de romani.
Octavianus şi regele se îmbrăţişară scurt, bărbăteşte. Veselia se răspândi şi printre oşteni. Bărbatul şi femeia treceau printre rân-durile romane, cu darul de bun venit al neamului.
Prima azimă se termină repede şi mai fură aduse câteva, încordarea şi neliniştea dispăruseră.
Râdeau, povestind ba de una, ba de alta; Octavianus şi regele i'nai vorbiră de-ale lor, aşa, cântărindu-se şi citindu-se unul pe altul. Dar romanul nu mai avea proverbiala sa răbdare, privirile îi fugeau mereu spre rândurile dacilor... căutând. „Unde era? Oare venise şi ea? Doar aşa se înţeleseseră! Poate n-a transmis bine solul."
Regele dac, simţindu-i neliniştea, se bucură în sinea lui: „L-am c;t;t b;"0, e într-adevăr îndrăgostit de fata noastră. Ei, suferinţele dragostei curăţă sufletele" - şi, zâmbind pe sub barbă, se întoarse spre rândurile oştenilor, zicând:

- Noi aici ne simţim gazde, căci deşi am trecut vadul Istrului...
tot acasă suntem.
în rândurile romanilor se porni o uşoară tulburare, dar, văzându-şi conducătorii că stăteau liniştiţi, şoaptele se potoliră şi liniştea domni din nou.
- Nu vă miraţi, fraţi romani; regatul regelui Burebista cobora
mai jos de locul în care suntem. Dar acum îs alte vremuri... şi noi
le ascultăm vrerea, înspre prietenie şi pace ne-am întâlnit azi cără¬
rile. Căci în firea omului este să se unească unu! cu altul în bine,
nu să se certe în războaie. Ne-om înţelege cu vorba caldă a ome¬
niei. Noi, dacii, suntem aspri la suflet şi iute de sabie doar când ne
calcă cineva cu mişelie, altfel inima ne e largă şi porţile deschise.
Şi cu bucurie vă spunem: „Bine aţi venit! Poftiţi la masa şi în casa
noastră!"
- îţi mulţumim, rege Coryllus, pentru vorbele şi pentru poftirea
făcută!
Glasul lui Octavianus răsună puternic şi clar, iar vântul, mirat, se opri şi el din joacă, ascultând. Romanii îşi priveau conducătorul cu admiraţie şi mândrie; se simţea cine e şi numai după vorbire. Iar acesta, după ce privise atent şi zâmbitor rândurile dace, se întoar¬se spre oştenii săi; îi erau dragi, era mândru de ei; veniseră până aici, având încredere în el. Venise momentul să le desluşească şi lor pricina:
- Suntem un regat puternic şi mare... Cel mai mare, desigur.
Am arătat lumii că suntem viteji, disciplinaţi, ordonaţi, că ştim ce
vrem şi putem obţine aceasta, în ţările pe care le-am cucerit, am
adus cunoaşterea şi tehnica noastră, am construit drumuri, cetăţi şi
băi, teatre şi arene. Ne-am întâlnit cu neamul dac în felurite cioc¬
niri... şi le-am admirat vitejia. Ne-am hărţuit unii pe alţii la hotar,
ne-am mâniat, dar ne-am şi preţuit, în ce e bun. Am întrebat zeii şi
ei au vorbit prin sufletele noastre; două popoare se pot uni nu
numai prin cucerire, ci şi prin bună înţelegere. Acum şi aici mărtu¬
risesc dorinţa şi voinţa mea, de a întinde peste Istru o punte de
dragoste, punte de înfrăţire. Căci zeii n-au vorbit aşa întâmplător...
în străfunduri de vreme, desigur că străbunii noştri erau una, prea
vorbim limbi ce se aseamănă atât de bine... ca mama cu fata. De
multe ori am cugetat la aceasta...

Rege dac, în faţa lui Jupiter şi a oamenilor, o cer de soţie pe fiica ta Angeţia, să-mi fie a'ături în toată vremea ce va urma, ia durere şi la bucurie! Mă leg s-o iubesc şi s-o respect mereu... ca şi acum! Şi, ca semn de dragoste frăţească, îţi ofer mâna fiicei mele, lulia, desigur dacă eşti dornic
- E o cinste mare pentru mine, Octavianus, căci vestea despre
frumuseţea şi înţelepciunea iuliei, aşa fragedă cum este, a ajuns
până la noi de mult. Sunt tare bucuros! în faţa iui Zalmoxe şi a
dacilor mei, în faţa Soarelui şi a codrului, îţi cer pentru mine şi nea¬
mul meu mâna fiicei taie, mie să-mi fie soaţă, Iar lor, regină iubită!
După o clipă de încremenire, în care parcă toţi încercau a pri-cepe cât mai bine tâlcul lucrurilor, în zorii vremurilor ce stăteau să vină, porniră urale de bucurie din ambele tabere, de altfel cam amestecate acuma.
- Te aşteptăm la Roma, rege Corillus, pentru împlinirea
sărbătorii. Fie că vei dori a merge cu noi acuma, fie când vei socoti
potrivit, noi te-om aştepta.
Glasul romanului începea a arăta nerăbdare. Dorea cât mai degrabă să ajungă la clipa visului său,... s-o întâlnească pe ea! Acum, că-şi deschisese sufletul în faţa tuturor, o aştepta pe cea care-i era sortită să-l aline.
Agrippa sta deoparte şi-1 privea zâmbind îngăduitor, dar uşor neliniştit. Poate erau doar gândurile lui de vină, sau urma visului de noapte; se uita îngrijorat în jur, nici el nu ştia de ce. împrejurimile erau pe potriva frumuseţii clipei şi el se molipsi în cele din urmă de bucuria şi fiorul aşteptării prietenului său; se pomeni nerăbdător, ca un tânăr ce-şi aştepta logodnica să iasă de după uşă. îi venea să dea o fugă în spatele dacilor, în pădure, acolo unde simţea el că se ascundea cea mult dorită.
„Ei, omule, ţi s-a aprins şi ţie sângele, ce-i cu tine?! Măcar tu să fii cu minţile acasă, că altfel cine-1 apără pe Octavian?" - se do¬jeni singur. Dar de ce să-l apere? Doar nu-1 paşte decât bucuria... Gânduri răzleţe se ciocneau unele de altele, iar el, sătul de ele, îşi scutură deodată capul, alungându-le. Voia să se bucure cât mai aepnn ae fericirea prietenului său.
După o vreme, ce romanului i se păru un veac, regele dac, înteleqându-i nerăbdarea, ridică mâna, dând semn. Se făcu linişte.

Romanii şi dacii se opriră privind. Glasul regelui umplu sufletele:
- Soarele ne spune că vremea amiezii a şi trecut, iar noi am
zăbovit oleacă. Mai avem de făcut o primire, iar apoi vă poftim pe
toţi la un ospăţ al bucuriei.
Şi, întorcându-se spre desişul pădurii, făcu al doilea semn. Rândurile de daci se despicară în două, lăsând drum liber din poie-niţă până în adânc de codru. Toţi priveau aşteptând; nici frunzele nu se mai legănau pe crenguţe; doar soarele, şugubăţ trimise o potecă de lumină, unind destine.
Şi, dintr-odată, ca-n file de poveste, pe cărare se văzură venind un şir de fete tinere îmbrăcate în rochii lungi, cu flori proaspete prinse în cosiţe. Păşeau încet, parcă plutind, frumoase ca visurile tinereţii. Oştenii se buluciră să vadă mai bine.
Şirul de fete ajunse până în dreptul locului unde Octavianus şi Coryllus aşteptau; se opri o clipă, apoi se desfăcu şi, trăgându-se de-o parte şi de alta, lăsă liberă vederii imaginea unui destin.
Călare pe un cal alb, o făptură blondă... venea încet din adânc de pădure, venea ca dintr-un vis ce abia acum se contura sub ochii muritorilor; văluri diafane ţesute cu fir se unduiau în juru-i aruncând luciri de nestemate... Şi ea venea, cu zările şi cu soarele venea; avea flori în cosiţele-i lungi şi o coroniţă pe creştet.
„Zeiţă să fi fost şi n-ar putea fi mai frumoasă! Şi aerul vibrează în jurul ei!" - gândi Agrippa simţindu-şi pleoapele umede.
- Parcă-i ruptă din soare! se auzi o şoaptă printre oşteni,
înfiorând suflete.
Octavianus făcu câţiva paşi, în întâmpinare. Şi ea venea, în pasul domol al calului, gingaşă şi blondă, frumoasă ca o zi de primăvară.
întinse mâinile şi sufletul spre destinul lui. O prinse uşor de mână, ajutând-o să coboare de pe cal. Aplecându-se cu graţie, fata şopti o mulţumire şi ridică apoi capul, privindu-l.
Şi atunci toate se învârtejiră în jurul lui. Nu mai văzu nimic de-cât ochii aceia mari, lacuri limpezi de munte, lucind albastru către el. Le primi căutătura drept în inimă, unindu-se cu imaginea visului de ani. Şi toată dragostea Iui, frământările şi zbuciumul, trăirile lui de dor şi vis, toate se oglindiră în privirea de răspuns. Atunci obrajii fetei se îmbujorară uşor şi pleoape timide căzură, acoperind privirea.

Stăteau aşa... ţinându-se de mână... el şi ea... rege şi regină peste lume... peste fire. Soarele îi cuprinse într-un snop de raze, !uminându-i parcă ireal... separându-i... erau doar ei cu dragostea lor. Clipa a stat pe loc, vântul îşi oprise suflarea... totul încremenise în eternitatea unei uniri... de peste timp...
Cerul şi Pământul îşi dădeau mâna la încoronarea lor. O privi-ghetoare începu timid, apoi cu îndrăzneală, un cântec către mirele ei, un cântec de dragoste... un cântec de nuntă.
Din rândul dacilor se desprinseră câţiva călugări, cu straie lungi albe şi brâul în culorile seninului, a spicelor coapte şi a purpurei asfinţitului; aveau plete lungi, albite de timp, Se apropiau încet, solemn, purtând stelele pe umeri şi soarele brodat pe piept.
- Ei sunt întemeietorii - au venit să înalţe rugă către Zalmoxe,
de mulţumire şi de ajutor, pentru ca drumul vostru de acum înainte
să fie binecuvântat în Cer. Şi ia fel şi unirea dintre popoarele noas¬
tre, să fie spre pace şi bucurie, înţelegere şi prietenie. Căci în faţa
Lui, toţi suntem una. Noi vă dăruim pe fiica pământului nostru, ca
semn de pace şi dragoste.
Spusa regelui trecu din gură-n gură prin rândurile romane şi ei se aranjară frumos, ca pentru ceremonie, apropiindu-se. Mândri de fiica neamului lor, dacii stăteau tăcuţi cu cuşmele în mâini, zâmbind blând şi înţelegător.
Octavianus şi Angeţia însă nu mai auzeau nimic, ei nu se clin-tiră din loc. Ochi în ochi, suflet lângă suflet, cu mâinile împreunate, pluteau amândoi pe aripile visului lor, spre înălţimile unei mari iubiri.
Săgeata căzu rea şi ucigaşă, împlântându-se crudă în spatele fetei. Un fior de groază străbătu zările şi oamenii. Octavianus nu ştiu nimic; văzu doar cum un văl de durere trece uşor, ca un abur peste ochii albaştri, pleoapele se zbătură puţin de parcă ar spune ceva, apoi trupul gingaş se frînse aplecându-se spre el într-o primă şi ultimă îmbrăţişare... şi el primi povara dulce şi însângerată lângă inima lui. Abia atunci palmele-i întâlniră fierul ucigaş înfipt adânc şi răcni neomeneşte:
- Nuuu! De ce?
Dvpă o clipă de încremenire a groazei, oştenii de ambele părţi se repeziră spre locul de pornire al săgeţii cercetând, în căutarea ucigaşului. Aveau lacrimi în ochi şi mânie în inimi.

în mijlocul poieniţei, trupul domniţei, nemişcat, privea senin zările. Prăbuşit în genunchi lângă ea, cu capul pe inima ce nu mai bătea, ţinând-o strâns în braţe, Octavianus îşi plângea încet visu! lui de iubire, visul lui de pace... visul lui neîmplinit.
Călugărul clătină din cap cu tristeţe. O clipă de iubire... un strop de nemurire din istoria unei lumi... o clipă a cărei dăinuire ar fi schimbat multe... de aceea cei cu gânduri rele au sfărâmat-o.
Cine să fi fost? Un dac... un roman? Nu ştia.
Dar povestea era încă vie şi poieniţa vibra şi acum de iubirea înălţătoare a unui bărbat roman şi a unei fecioare dace. Mai stătu câteva clipe privind în razele de soare imaginea celor doi, apoi se ridică şi, oftând cu durere, se întoarse şi porni pe drumul lui.

Alexandra Dumitriu - Al IV-lea Mag
Va urma.