Simboluri dacice în stemele domnitorilor României

Scutul timbrat cu o Coroanã regalã este sustinut în dreapta de o femeie DACÃ, înarmatã cu sabia încovoiatã dacicã; în stânga, de un leu de culoare naturalã. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur este prins în vârf într-o Coroanã regalã de aur, simbol al aspiratiilor înalte ale principelui Carol de Hohenzollern.
Noua stemã a României reflectã, în bunã mãsurã, aprecierile domnitorului Carol si a principesei Elisabeta, sotia lui, dupã care românii sunt continuatorii dacilor.
În martie 1872, prin promulgarea unei noi legi, se adoptã si o nouã stemã a României.
Scutul timbrat de o Coroanã regalã de aur este sustinut de doi lei afrontati de culoare naturalã, cu limba si cu ghearele rosii. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã si brodat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroanã nu princiarã, ci regalã de aur. Deviza pe esarfã albastrã: Nihil sine Deo.
Diferenta între noua stemã si cea promulgatã în anul 1867 este semnificativã. În primul rând, se introduc douã elemente noi: leul Olteniei si delfinii Dobrogei. Ca suporti ai scutului se pun numai lei, înlãturându-se femeia DACÃ.
În privinta leilor este foarte caracteristic faptul cã acestia sunt reprezentati cu cozile trecând printre picioarele lor si este si mai caracteristicã motivarea din textul Legii, si anume cã, în forma aceasta, ei ar constitui “Simbolul Daciei”. Nu peste mult timp, leii heraldici vor avea cozile pe spate, semnificând, dupã textul Legii, “simbolul Tãrmului Mãrii Negre”.
Dupã declararea României ca Regat, în anul 1881, în locul coroanei de aur din vârful pavilionului s-a pus Coroana de otel a României.
Dupã reîntregirea tãrii, în toamna anului 1918, prin Legea din 23 iunie 1921 s-a adoptat noua stemã a României Mari, care se înfãtiseazã astfel: Scutul timbrat cu coroana de otel a României era sustinut de doi lei de aur. Pavilionul de purpurã, cãptusit cu herminã, brodat cu ciucuri de aur si prins în vârf într-o coroanã regalã din acelasi material, adicã de aur. Deci, leii afrontati ai vechii Dacii sunt mentinuti.
Asadar, stindardul/drapelul/si stema Daciei folosite neîntrerupt de daco-români atestã nu numai existenta unui stat national, dar si forta lui cãci, dupã cum tot documentele istorice atestã, cei doi lei afrontati reprezentau, în conceptia timpului, Independenta, Suveranitatea, Puterea, Bogãtia si Bunãstarea statului geto-dac. Traditia leilor afrontati în stema tãrii a fost preluatã de bulgarii si de slavii din Cehia, care, ca semintii migratoare, asezându-se pe pãmânturile noastre strãmosesti, au introdus-o si în stema lor, cei doi lei afrontati supravietuind, dacã se poate spune asa, pânã în zilele noastre.
Mai mult, pe Palatul Prezidential al Austriei, din Viena, se aflã încrustatã Coroana Austriei, scutul acesteia fiind sustinut de doi lei afrontati cu cozile între picioare, întocmai ca si leii dacilor. Sunt toate acestea dovezi de netãgãduit ale continuitãtii daco-românilor si în aceste teritorii, peste care, cu secole în urmã, au nãvãlit semintiile migratoare, care au preluat din cultura materialã si spiritualã a poporului daco-român, dupã cum se poate observa, chiar din însemnele heraldice ale vechilor daci, pe ale cãror teritorii s-au asezat.
De remarcat cã si în Occidentul Europei, la englezi si belgieni, se mentin pânã astãzi în stemele statelor lor cei doi lei afrontati, mãrturie a existentei de milenii pe pãmânturile lor a unor neamuri din stirpea geto-dacilor antici.
Ar merita, cu sigurantã, ca toate aceste elemente, care demonstreazã nu numai o continuitate neîntreruptã a daco-românilor bãstinasi de milenii aici în spatiul carpatic, dar si o puternicã afirmare a constiintei lor nationale, ceea ce s-a materializat în lupta lor necontenitã pentru reîntregirea statutului lor national, sã fie reproduse în lucrãri de istorie, în albume si în manualele scolare. În altã ordine de idei, se naste o întrebare: s-a scris oare vreodatã în literatura istoricã românã, de când este consemnatã în cronici denumirea de “roman”? Fireste cã nu! Marele istoric german Th. Mommsen apreciazã cã acest nume de roman apare consemnat abia începând cu secolul al IV-lea îen si atunci nu ca un stat, ci doar ca o denumire a unei populatii. În timp ce strãmosii geto-daci aveau de milenii, începând cu epoca neoliticã, o societate de primã mãrime în Europa, de unde, prin migratii ale suprapopulatiei vechii Dacii, cultura lor materialã si spiritualã s-a rãspândit apoi, în toate directiile punctelor cardinale, inclusiv în Grecia, Asia Micã, Nordul Africii, peninsulele Apeninã si Ibericã, în Franta si Marea Britanie, unele neamuri geto-dacice ajungând pânã în Iranul si India de astãzi si nu numai atât, chiar si pe teritoriile Coreei si Japoniei.
Iatã cum sunt prezentati geto-dacii în noul manual scolar pentru clasa a XI-a din 1995, intitulat Istoria românilor din cele mai vechi timpuri pânã la revolutia din 1821. Despre tara geto-dacilor, Dacia, aflãm din titlul de capitol intitulat: Dacia sub înrâurirea Romei. Iar ca subtitlu: Regatul dac; raporturile cu romanii.
În aceastã viziune dezonorantã de subordonare se aflã descrisã, sumar, în câteva pagini doar, istoria poporului geto-dac si tara lui - Dacia, stat independent si suveran timp de peste un mileniu, fãrã sã se analizeze societatea si sã se prezinte trãsãturile acelea unice pentru care ei au fost apreciati de cãtre strãini ca: popor de omenie, cinstit, drept, harnic, viteaz, bine informat în toate tainele stiintelor - medicinã, matematicã, astronomie, filosofie etc. Nu se fac referiri la politica externã a acestui stat si nici la raporturile cu mari state ale lumii, printre care si cu Imperiul roman, si nu cu romanii. Si în lucrarea de sintezã apãrutã în douã editii, în anii 1997 si 1998, intitulatã Istoria sincerã a poporului român, preluându-se din sintagmele istoricului antic Strabon, care afirmase cã Burebista a ajuns “În fruntea neamului sãu, care era istovit de rãzboaie dese”, în ton cu literatura istoricã deformatã despre stadiul societãtii geto-dacice, se conchide neasteptat: “ceea ce înseamnã cã o fazã de lupte tribale (subl. ns. - A.D.) a precedat efortul sãu unificator". Deci, direct din triburi s-a constituit statul impunãtor al lui Burebista. Desi înaintea lui, documentele amintesc despre o sumedenie de regi, ceea ce dovedeste cã în societatea geto-dacilor erau state locale bine organizate. Actiunile de unificare într-un puternic stat centralizat si independent sunt apreciate lapidar: “Burebista a fost înainte de toate un mare cuceritor. Cuceririle lui Burebista s-au îndreptat spre toate azimuturile”. Sub titlul de “Marea stãpânire” se înlocuiesc, de fapt, concluziile stiintifice pertinente la care a ajuns istoriografia româneascã în ultimii 3. de ani privind mãretia faptelor lui Burebista de întemeietor, de fondator al statului centralizat si independent al geto-dacilor, a Daciei, denumire pe care proaspãtul academician, cu sinceritate, nici nu o aminteste, desi însemnele statale - steagul si stema Daciei - sunt atestate arheologic si documentar.

Prof. Augustin Deac