PIATRA CEA VERDE
Trecuseră câteva zile bune de când poposise în poieniţă, dar imaginea ceior doi încă nu-l părăsise; avea în suflet o undă de du-rere şi nedumerire. „De ce îngăduise Zaimoxe una ca aceasta?"
Desigur, priceperea lui era omenească şi nu le putea desluşi pe toate aşa cum erau cu adevărat, gândi călugărul, întărindu-se în credinţa sa.
„Cel din înalt ştie ce face, chiar de noi nu putem dibui; şi-apoi, totul e numai spre bine, aşa că... ia să-mi văd eu de drumul meu, căci mă irosesc zadarnic.în durere. Oi pricepe când mi-o fi dat."
Grăbi pasul şi ridică fruntea spre soare, zâmbindu-i cu toată făptura. Mergea pe drumul său din zori până-n asfinţitul zilei, încet, gospodăreşte, dar cu hotărâre; pas după pas, trecea culmi şi văi de munţi. Se mai sprijinea uneori în toiag şi... mergea; din când în când, mai ridica ochii spre steaua măiastră, să nu rătăcească drumul.
Când soarele îşi începea coborâşul printre culmi, îşi căuta un loc mai ferit, pentru popasul nopţii. Atunci îşi aşternea cojocul şi, sprijinindu-se de tulpina vreunui copac, sau de piatra unui colţ de stâncă, se aşeza la odihnă, risipindu-şi oboseala de peste zi.
Mânca ceva din traistă, sau din ce mai culegea de pe drum: zmeură, mure, ciupercuţe; lua şi-o gură de apă de izvor din bărdă-cuţă şi ospăţul era gata. Se închina atunci Cerului şi Pământului, mulţumind pentru toate ale zilei, apoi, întinzându-se pe cojoc, sta cu ochii la stele, povestindu-le, până intra în împărăţia viselor.
Dimineaţa, la primele raze de soare, era din nou în picioare, căutând un izvor pentru scalda începutului de zi. Şi doar aşa, lim-pezit de unda rece, despovărat de urmele somnului, înălţa el rugă spre înalt, de dragoste,şi mulţumire pentru cei de-acasă rnai întâi, apoi şi pentru drumul lui, ca să fie vrednic s-ajungă.
Steaua măiastră era acolo, îi zâmbea, aşteptându-l parcă. Lua ceva boabe de zmeură, un coltuc din turta de mei de-acasă, sau ceva boabe de grâu, abia culese de sub pârguitul soarelui de astă vară; şi iar la drum, voiniceşte. Nu-i era urât de fel; vorbea cu co-pacii, cu munţii, cu cerul, asculta glasul păsărilor, le răspundea şi el cu vreo cântare de pe-acasă... Şi uite aşa, parcă pe neştiute, se-nghesuiau ore şi clipe în desaga nesăţioasă a Timpului trecut.
într-una din zile, pe când se ospăta împărăteşte, aşezat lângă o tufă bogată în zmeură, ce-i ieşise drept în cale, auzi deodată un mormăit; crengile se dădură deoparte şi se trezi faţă-n faţă cu un urs mare, ridicat acum în două picioare, care-l privea. Se vede că stătuseră până acum la aceiaşi tufă, fiecare pe-o parte.
- Bine, moş Martine, nu mai iau din zmeura ta. Dar, ia spune-mi,
asta-i ospitalitate? Ce zici?
Se ridică şi stătu drept, fără teamă, în faţa animalului, care-i amintea de Suru. Ursul sta şi el semeţ, legănându-se de pe un picior pe altul, momăind şi dând din cap.
- Ei, atunci eu m-oi duce. Oricum, mulţumesc pentru zmeură...
ce-i prea mult strică. Rămâi sănătos!
Şi Călugărul se aplecă, îşi luă traista lăsată alături, îşi rjuse tac-ticos cojocul pe umeri şi, iuându-şi toiagul, dădu să se-ndepărteze.
Ursul, care-l urmărise mormăind încetişor, văzându-l că dădea să plece, începu a scoate nişte sunete ameninţătoare. Călugărul
se opri mirat şi atunci ursul tăcu... Dădu iar să plece, dar mor-măielile începură din nou, parcă şi mai puternice.
- Măi, tu vrei ceva de ia mine, aşa-i? Nu te-ai supărat pentru
zmeură, ci altă pricină te mână. Ei, Mormăilă, nu te-nţeleg încă prea
bine, dar om ajunge la pace până la capăt, doar de nu te-nfurii prea
tare. Ce zici?
Vorbea şi-i privea zâmbindu-i şugubăţ. Iar ursul, parcă înţele-gând, se lăsă jos pe cele patru labe şi veni tacticos până-n dreptul lui; îl mai adulmecă puţin, apoi, liniştit parcă, se întoarse şi porni a se îndepărta prin pădure, răsucind mereu capul şi mormăind uşor, ca şi cum ar fi zis: „Hai odată, omule!"
- Oi fi frate cu Suru al meu, gândi Călugărul urmându-l, uşor
nedumerit.
Şi-l purtă ursul, câteva pătrare bune de ceas, pe poteci as-cunse şi prin locuri neumblate, până î! duse în dreptul unei văioage adânci şi abrupte, unde prinse a coborî sprinten. Călugărul se ţinea după el, prinzându-se de tufe şi rădăcini, sprijinindu-şi tălpile de colţii de stâncă, într-un târziu, atinseră fundul văii; era o îngrămă-dire de stânci şi bolovani, printre care susura agale, făcându-şi loc cu greu, un fir de apă. Ursul se oprise şi-l aştepta să coboare.
- E frumos aicea, n-am ce zice, dar toi nu-nţeleg, Moş Mar¬
tine...
Scoţând un mormăit lămuritor - „Lasă, c-ai să vezi" -, ursul se îndreptă într-o latură, după nişte bucăţi de munte, prăvălite. Călu-gărul îl urmă şi, după ce trecu de colţul stâncii, încremeni. Un alt urs stătea culcat, păzind corpul unui tânăr ce zăcea nemişcat, ca trecut în altă lume.
Probabil căzuse de-sus, de pe stânci, aşa zdrobit şi-nsângerat era. Ursul nostru merse liniştit lângă celălalt şi prinse să-l lingă pe la ureche.
-Asta-i ursoaica ta, moş Martine? Da ce-i cu băiatul? la, daţi-vă la o parte să ajung la el.
Ursoaica stătu liniştită până când Călugărul ajunse lângă băiat, apoi se ridică tacticoasă şi, împreună cu perechea ei, ursul, începu a se îndepărta; se mai opreau, uitându-se spre el şi mormăindu-i parcă-ntr-un glas: „Noi ţi l-am dat în grijă, vezi ce faci!" - şi intrară în pădure.
Călugărul privi în urma lor. apoi se aplecă peste tânăr, cerce-tându-l. îl întoarse cu faţa-n sus, încet, cu mare grijă, şi-şi plecă urechea pe pieptul lui încercând a prinde zvâcnirea viului... Minune! Inima băiatului mai bătea încă; abia auzită, rar şi încet... dar bătea a viaţă. Călugărul se-nvioră dintr-odată, îi potrivi trupul mai bine, punându-i capul pe o movilită de muşchi, şi începu a-i îndepărta colţii pietrelor de sub corpul zdrobit. Scotoci apoi prin traistă, până dădu de nişte fâşii late de cânepă, puse cu grijă încă de acasă; luă câteva dintre ele şi alergă ia izvor, muindu-le în apa curată şi rece. îl spălă îndelung, clătind mereu faşele, ştergându-i rănile; dezveli corpul din strânsura, acum numai zdrenţe, a straielor şi-l curăţă bine, trecând apa limpede şi vie peste tot, aşa, ca o mângâiere ce duce cu ea toată durerea.
Simţi sub degete ruptura coastelor, apoi frânturile picioarelor; îi pipăi cu grijă capul, să nu aibă vreun colţ intrat sau os rupt. Zal-moxe îl păzise, capul băiatului era întreg... dar trupul, bucăţele.
- Dragul tatei, ce nevoi te-or fi împins de-ai căzut? Acum stai binişor, să vedem ce putem face. Cine ştie de câtă vreme zaci tu aici, că uite, picioarele ţi-s umflate bute, iar la cel drept ţi-a şi pornit o coptură mare. Hei, cred că aici e treabă lungă, aşa că... să mă pregătesc de stat.
Puse cojocul peste tânăr, lăsă şi traista alături, apoi stătu să chibzuiască. Scotoci prin leacurile lui de acasă şi puse deoparte nişte ierburi anume; apoi, luând două dintre fâşiile de cânepă ce-i slujiseră la şters, merse la pârâu; după ce le spălă bine, cu ele în mână porni a cerceta valea... căuta ceva anume şi nu găsea.
într-un târziu, într-o parte a văii, aproape de intrarea în pădure, se opri dând din cap mulţumit, se aplecă şi aşternu fâşiile, fiecare pe câte un muşuroi de furnici; le netezi cu grijă, apoi se-ntoarse la băiat. Scoase din traistă o alifie cu care începu a-l unge încetişor, cu mare atenţie. Presără praf de ierburi peste răni şi pipăi din nou locul rupturilor de oase. Erau cam multe şi el nu avea atâtea fâşii de cânepă, la stai, dac-ar găsi... şi se ridică din nou, căutând cu privirea.
Merse pe firul apei şi, ceva mai la vale, pe un tăpşan povârnit, văzu frunze mari de brustur, rotunde, cum erau doar cele de munte; iar alături foile de pătlagină ce se răsfăţau la soare. Râse bucuros
spre cer; Zalmoxe îi sărise în ajutor, lui şi băiatului. Rupse câteva din fiecare, aşa, ca să-i mai rămână şi pe altă dată. Alese apoi un brad mai viguros şi, rugându-l de iertare, rupse câteva din crengile mai tinere şi, cu toate aceste daruri ale firii, se-ntoarse la rănit.
Puse întâi frunzele de pătlagină peste răni, apoi, deasupra, acoperind parcă totul, frunzele de brusture; aşeză crengile ca pe nişte leaturi,apoi legă totul bine cu fâşiile de cânepă. Abia acum se aşeză şi el ostenit şi privi mai liniştit spre băiat.
„Uite unde-l adusese pe e! sorocul - gândi uitându-se la făptu-ra zdrobită ce se lupta pentru viaţă. Nici n-a simţit când i-am aran-jat oasele la loc."
Era un tânăr ce fusese bine făcut, cam de vreo 20 de primăveri. Buclele-i castani erau acum lipite de frunte. Hainele, frumos cusute cu fir, arătau o stare bună; uite şi-un inel pe mână, cu-o piatră mică şi ceva semne pe el... dar Călugărul nu luă seama la ele. Acum, după ce făcuse tot ce ştiuse pentru rănit, se gândea la drumul lui.
- Ce să fac?Am să întârzii, dacă mă opresc aici... dar cum să-l las singur?! Dacă plec, îşi pierde şi firul suflării pe care-l mai are... e o viaţă şi trebuie preţuită. Dar dacă nu mai ajung la timp? Că doar nu e vorba de mine, ci de darul neamului dac.
Mângâie sabia, ce stătea cuminte la locul ei în traistă şi simţi iar fiorul munţilor, foşnetul brazilor, auzi glasul pământului... de acolo, de acasă. Ridică ochii spre steaua măiastră, întrebând; luci¬rea ei clipi o clipă, izvorând drag şi pace. Chibzui îndelung; îşi cer¬cetă sufletul privind când spre cer, când spre băiat... şi se hotărî.
„Rămân până-l pun pe picioare, sau găsesc cui să-l las în grijă. Dacă drumul m-a adus aici, apoi aici am de făcut ceva; de aceea l-a păzit şi Zalmoxe de moarte. Pe urmă, m-oi grăbi eu cumva, am să merg mai repede... poate chiar şi noaptea, de-o trebui, numai să ajung la timp... că doar Fiul Cerului nu m-o aştepta pe mine, ca să se nască."
Abia se hotărî, că o linişte mare îl cuprinse şi ştiu că face bine ce face.
„Ei, acum a venit vremea să ne gospodărim niţel. Băiatul nostru are nevoie de-un culcuş ceva mai moale, de s-o putea. Brazii mei, dragii mei, tot voi îmi sunteţi acum de ajutor; mai dăruiţi-i flăcăului nişte crengi, să meşteresc o colibă, uite aici, lângă scobitura stâncii."
Şi trebălui de zor, până când adăpostul fu gata; apoi aşternu un Dat tot din ramuri, dar mai tinerele, puse cojocul lui deasupra şi-l aduse pe băiat cu mare grijă, să nu-l vatăme mai tare. îl aşeză 'năuntru şi-l înveli cu pulpana blănii, iar el se aşeză mai într-o parte, direct peste crengi, şi adormi curând.
La primele raze de soare, sări sprinten şi se aplecă spre tânăr, toesta răsufla abia auzit, dar continuu... viaţa învinsese. Oftă mulţumit şi se grăbi spre pârâiaş, s-aducă mângâierea răcoroasă a apei pe fruntea şi buzele rănite; o clipire de pleoape abia întrezărită îi fu mulţumirea şi bucuros Călugărul se duse să-şi facă şi el scalda de dimineaţă. Apoi dădu o raită pe la cele muşuroaie năzdrăvane, să vadă dacă furnicile îşi făcuseră rostul, încă nu! Fâşiile de câne¬pă erau pline de corpuşoarele lor mărunţele, ce alergau grăbite de colo-colo, într-o dezordine aparentă.
- Suratelor, am nevoie de licoarea voastră pentru tânărul de aici, ca să-i treacă coptura şi picioarele să i se dezumfle. Altfel, nu i le pot lega... şi nu-i păcat de aşa mândreţe de flăcău să nu mai poată merge? Ce ziceţi, hărnicuţelor? Am să vin pe-nserat să iau fâşiile... pân-atunci vă las timp.
Şi Călugărul se-ndepărtă fredonând, ca pentru el, un cântec de demult.
Porni încet, pe firul apei în jos, cercetând împrejurimile; nădăj-duia să dea de vreun sălaj de om, să-i lase tânărul în grijă. Dar locurile erau pustii, sălbatice; doar ici-colo, urme de fiare. Creste semeţe împungeau cerul, prăvălişuri abrupte ameninţau să-ţi cadă în cale; nimic nu arăta c-ar fi trecut pe-acolo vreun picior de om. Doar apa îşi aduna izvoarele, sumeţindu-se să-şi facă vad. Deodată, auzi un sunet cunoscut, aşa ca un bâzâit... şi, cotind după stâncă, se pomeni într-o poieniţă de toată frumuseţea; aici era parcă o altă lume... desigur, o florăreasă grăbită îşi răsturnase coşul plin cu fiori tocmai aici, atâtea tulpini graţioase se unduiau în adierea vântului, purtându-şi cu mândrie podoabele colorate; de undeva, se auzeau păsărele cântând... şi se mai auzea un bâzâit, uneori, ce-i umplea inima de bucurie: „Albine, undeva pe-aici sunt albine. Ce bine i-ar prinde tânărului nişte miere!"
Dar nu reuşea să descopere stupul şi atunci privi cu atenţie potirul florilor din preajmă; văzu albinele culegând nectarul şi apoi
ridicându-se în aer. Le urmări vârtejurile zborului, ocolişurile şi în-toarcerile, iar în cele din urmă le văzu şi culcuşul, îşi plămădiseră ele singurele, într-o scorbură de copac, un lăcaş de toată frumuseţea; ascunşi între crengile unui brad falnic... fagurii stăteau ordonaţi şi plini cu miere, cerând parcă a fi mâncaţi.
Stătu lângă stup o vreme, vorbind cu albinele, povestindu-le ce l-a adus pe e! aici, şi mai ales ce nevoie ar avea de darul lor: albinuţele trebăluiau înăuntru grăbite, zburau şi se-ntorceau, iar el povestea. După un timp, întinse mâna şi luă un fagure... nici o albină nu-l înţepă, ci zburară liniştite de pe fagurele lui, zumzăind, înapoi la stup.
-Vă mulţumesc, hărnicuţelor! Să nu vă supăraţi dacă mai vin... trebuie să hrănim flăcăul ăsta, să-I facem sănătos cât mai repede. Spor la treabă, gălbioarelor!
Lingându-şi degetele de mierea ce se scurgea din fagure, Călugărul o luă înapoi pe firul râului în sus, spre locul unde zăcea rănitul. Se apropie de el şi-i puse câteva picături de miere pe buze, apoi luă apă de la izvor şi-i picură puţină pe deasupra.
- Hai, dragul tatei, înghite... uite, apă proaspătă şi dulcele mierii... ce altceva poate fi mai bun... hai, încetişor... aşa.
Tânărul mişcă buzele, aproape nevăzut, încercând a înghiţi. Mulţumit, Călugărul puse deoparte fagurele încă plin, între două frunze mari de brusture, la păstrare, apoi merse de luă cânepa de pe muşuroaie. Fesele erau umede, pline de licoarea binefăcătoare a furnicilor.
Taină mare! Făceau furnicile un fel de lichid care curăţa tot răul din rănile oamenilor, dar şi ale pământului. Adevărate tămăduitoare ale firii. Călugărul mai spălă o dată rănile băiatului, apoi puse cânepa umedă peste ele, ceva frunze de brusture şi, legându-i picioarele nu prea strâns, socoti că a făcut o treabă bună până acum. îl înveli iarăşi în cojoc şi se aşeză lângă el, veghindu-l.
Trecură astfel câteva răsărituri şi Călugărul era tot acolo, oblo-jindu-l pe băiat; picioarele începuseră a se dezumfla, coptura se trăgea înapoi, ba chiar începuse să înghită mai bine; deschisese şi ochii de câteva ori, dar, ostenit parcă de durerea trupului şi-a sufle-i tului, îi închisese iar la loc, cu un geamăt uşor.
„Ce-i cu tine, băiete? Parcă ţi-ar fi greu să te întorci ia viaţă... au oare, nu vrei? Ce amar ascunzi în tine?"
Călugărul îi vorbea mereu, încurajându-l, povestîndu-i despre stele şi rostirile lor, despre ce-şi spun păsările în cânt, despre munţi şi tăria lor în faţa furtunii, despre străduinţa firului de apă de a-şi face drum prin piatră, când ocolind-o, când sfărmând-o. Şi îi vorbi despre Zalmoxe şi dragostea lui de oameni, „...căci fără el, dragule, acum erai de mult plecat din astă lume, care-i tare frumoasă, aşa cu durerile şi necazurile ei; de-o îndrăgeşti, multă înţelepciune şi bucurie aduce. Necazu-i că tare anevoie îi desluşeşti rostul. Iacă, acum eu ştiu că tu m-auzi, dar nu aşa cu urechile astea zdrelite, ci mai în adânc... sufletul tău ascultă!"
După un timp, când socoti c-a venit vremea şi coptura se vin-decase, merse de luă nişte crengi mai viguroase şi legă mai strâns picioarele de-a lungul lor, să ţină bine oasele la locul cuvenit. La fel îngriji şi mâinile, acolo unde erau loviturile. Aşa ţintuit, băiatul părea D păpuşă ţeapănă, înfăşurată bine... doar zbaterea pleoapelor arăta că acolo e cineva viu, ce încă doarme. „Poate-i mai bine aşa, Dă de s-ar mişca, coastele s-ar tulbura de ia locul lor şi nu s-ar orinde la loc cum le e rostul."
Stătea lângă el, veghindu-l: mai pleca pe la albine şi furnici să e ia darul, culegea ceva frunze de pătlagină sau brusture; se urcase ?i pe culmi, doar o întâlni vreun sălaş de om, sau urrne măcar... dar nimic, de parcă numai ei erau; ei şi fiarele pădurii, ce cutezau a veni uneori tare aproape de culcuşul unde rănitul zăcea. Steaua năiastră se îndepărtase pe cer, şi lui i se părea că se uită în urmă după el, chemându-l... dacă-şi lua vreun cal, ajungea mai repede... dar, la Muntele Sfânt primise sfatul de a merge pe jos... de ce?.. Doate doar aşa va fi vrednic de Marea întâlnire.
într-o zi, pe când stătea pe gânduri lângă băiat aşteptând, văzu deodată că acesta deschisese ochii mari şi-l ţintea. Avea privirea jşor tulbure, de parcă nu s-ar fi desprins de tot din lumea viselor; nişcă uşor din buze, încercând să îngaime ceva. Călugărul îi £âmbi cu toată făptura şi se aplecă să-l înţeleagă; era un grai ce aducea bine cu cel dac, doar rostirea nu era întreagă, încă.
- Unde... sunt? Cine... eşti?
- Păi, dragule, nici eu nu ştiu prea bine cum i-o zice locului
acestuia, da ştiu că-i tare pustiu şi prăvălit... ai căzut cumva de pe
culme, aici în vale, între stânci. Eu sunt un dac.
Privirea tânărului arăta mirare; părea a zice ceva din ochi.
- Nu ştii ce caut aici? Păi, Zalmoxe m-a adus prin nişte prieteni
de-ai tăi; aveam drum spre miazăzi şi... oricum, am ajuns la timp,
altfel... cine ştie care era soarta ta!
-Zalmoxe... parcă ştiu de undeva...
- Ei, din bătrâni, sigur; doar neamul nostru, al tracilor, se întin¬
dea şi pe meleagurile astea. Dar ia spune-mi, cum ai ajuns pe aici,
cum ai căzut? Şi ce-ai căutat prin aste sălbăticii, de unu! singur?
Dintr-odată, ochii băiatului se umplură de lacrimi şi Călugărului îi păru rău de întrebare, începu iar a vorbi:
- Să ştii că tare mult te iubeşte Cerul! Te-a ferit de moarte şi
te-a ocrotit. Mare minune că nu te-ai zdrobit de tot; gândesc c-ai
fost tare ostenit şi fără băgare de seamă şi uite c-ai căzut; dar acum
totu-i spre bine, mai ai puţin şi te poţi sălta singur.
- N-am căzut... m-au... aruncat... şi tânărul închise ochii, stri¬
vind boabe de lacrimi.
- Ei, cum asta, cine să fi avut inima asta să te arunce... aşa...
Glasul tânărului abia se auzi:
- Fraţii... fraţii mei... cei mari...
Călugărului i se păru că, desigur, n-a înţeles el prea bine, aşa ceva nu se putea; dar semnele durerii de pe faţa băiatului poves-teau despre nedreptăţi. Obosit parcă de mărturisirea făcută, acesta oftă din greu şi închise ochii... după câteva clipe intrase din nou în lumea viselor.
„Aşa, dragul moşului, dormi şi te odihneşte; linişteşte-ţi sufe-rinţa. Le-om găsi noi leac la toate, cu ajutorul Cerului." Dar în suflet îi rămăsese o mare nedumerire... adică cum, să-l arunce fraţii lui? în prăpastie... ca să moară., de ce... era o viaţă de om, ba era chiar sânge din sângele lor... ce străşnicie ascundea, ce ură rănise de moarte vlăstarul atât de tânăr şi de mândru al acelui neam?
Abia a doua zi tânărul putu vorbi mai mult şi, deşi Călugărul încercă să ocolească izvorul durerii, acesta parcă aştepta să-şi lim¬pezească sufletul, mărturisindu-se... şi istoria unei familii se înşiră, tristă şi nedreaptă...
- Tatăl rneu era regele ţinutului de peste munţii aceşti... mai
am doi fraţi, mai mari... nu ne-am înţeles bine niciodată... nu pri¬
cep de ce mi-au căutat veşnic pricină... mai ales de când tata căzu
bolnav... în noaptea cu pricina, tocmai mă duceam la ei... vracii
spuneau că nu mai are multe zile... mi-au ieşit în cale... pe după
nişte coloane, pe întuneric şi... m-au lovit cu ceva în cap... mai ştiu
c-am căzut jos şi apoi un timp n-am mai simţit nimic... eram într-o
beznă, aşa... nedureroasă... După un timp, nu ştiu cât, am simţit
deodată hurducătura calului... am auzit glasurile lor spunând ceva...
m-au apucat şi... m-au zvârlit într-un hău mare... n-am simţit dure¬
re... nimic... doar un întuneric ca de vată... Apoi am auzit o voce...
atunci ştiam ce zice, dar acum... am uitat.
- Lasă, că-ţi aminteşti la nevoie!
Tânărul îi zâmbi şi povesti mai departe:
- Când am deschis ochii... am văzut un chip blând, cu plete
lungi... albe... care mă oblojea... mă mângâia, cum nu m-a mai
mângâiat nimeni de când o murit măicuţa... tu erai, nu-i aşa?
Călugărul se scutură de durerea care-l cuprinsese ascultând şi, după câteva clipe, zise:
- Eu sunt un simplu călugăr. Din Ceruri, Zalmoxe ţi-a trimis aju¬
tor; întâi cu nişte urşi... căci vezi tu, de multe ori animalele sunt mai
blânde şi mat grijulii decât oamenii. Apoi ei m-au adus pe mine...
şi eu am făcut ce-am ştiut, ce m-au învăţat şi pe mine învăţătorii
mei. Să ridici mulţumire Cerului şi Pământului... mare minune-i că
trăieşti! Toate oscioarele ţi-erau făcute bucăţele; abia acum au în¬
ceput a se prinde la loc, aşa cum trebuie să fie. Hai, nu fi trist, ai să
fii din nou întreg, aşa cum ai fost!
Tânărul clătină trist din cap, a îndoială; oftă încet, încercând a opri drumul lacrimei spre obraz. Ridicând ochii spre Călugăr, întrebă cu sfială:
- De unde ştii c-am să fiu întreg?
- Sufletul meu mi-o spune! Şi dorinţa ta!
- Să nu mă părăseşti şi tu!
Glasul se auzi şoptit, revărsând durere, şi Călugărul îşi sirnţi inima plângând.
- Nu te teme! Sunt lângă tine, cât o fi nevoia.
- Nu... rămâi de tot? Să stai cu mine... mă iartă, dar... parcă
eşti... tatu ca.
- Nu pot! Am o solie a duce!
Tânărul întoarse capul, ca suferinţa să-i rămână ascunsă. Călugărul tăcea şi el, cugetând.
- Şi ce-am să mă fac, de acum? Nu mai am familie... tatăl meu
o fi murit deja... iar fraţii mei m-or arunca din nou, dacă mă văd.
Sunt singur şi sărac... ce rost mai am eu pe lume? Poate era mai
bine să fi murit! - zise trist tânărul, ciătinându-şi amărăciunea o
dată cu pletele-i castanii.
- Ei, flăcăule, asta să n-o mai spui nicicând! Durerea îţi întu¬
necă ochii sufletului, dar crede-mă, viaţa e un mare dar al Cerului,
în fiecare dimineaţă să fii fericit că trăieşti... cu necazuri şi tristeţi,
dar şi cu mari bucurii; cu amărăciuni şi îndoieli, dar şi cu împliniri
ce te întregesc şi te fac puternic, la spune-mi, ţi-ar plăcea o hrană
numai dulce?... Nici nu i-ai mai simţi gustul şi curând te-ai plictisi;
dar aşa, cu puţintică sare... cu picături de amar ici-colo... ce gust
nemaipomenit are mierea.
Rămase gânditor un timp, apoi continuă:
- Am să-ţi povestesc multe despre viaţă, despre înţelepciunea
amarului... căci mai avem ceva timp de stat împreună.
Ridică privirea spre steaua care se îndepărtase pe boltă; se
ducea spre miazăzi... şi el încă nu pleca. „Am să mă grăbesc tare...
şi-am să ajung, cu ajutorul Cerului. Nu pot să-l las acum, aici, aşa
neputincios şi singur... ar muri curând... eu trebuie să ajut viaţa...
bine că trăieşte." Şi, întorcându-se spre băiat, dădu a spune ceva,
dar acesta respira uşor, a visare, şi un zâmbet părea a se înfiripa
pe sub pleoapele lăsate. Călugărul se-ntinse şi el alături, atent să
nu-! atingă, şi adormi ostenit şi el de durerea încrâncenării unei
familii.
A doua zi, erau amândoi treji când razele soarelui prinseră să străpungă vălul nopţii,împrăştiindu-l.
- Bine ai venit. Soare! Bună să-ţi fie ziua, flăcăule!
Glasul călugărului răsună a bucurie, împrăştiind pretutindeni, în fire şi-n sufletul rănit, dragostea de viaţă. Tânărul zâmbi cu toată faţa, dar tăcu.
- Ei, lasă c-or trece norii... hai să ne vedem de ale noastre. Şi
ritualul începutului de zi îi ţinu preocupaţi o bună bucată de timp;
dura ceva vreme să schimbe fesele, să spele trupul rănit, să-l ungă
cu alifia tămăduitoare, apoi iar să-l încingă în frunze şi cânepă; iar
după ce-şi termină şi el scalda de dimineaţă, înălţară o rugă de
mulţumire către Cel de Sus şi se aşezară, sau, mai bine zis, Călu¬
gărul se aşeză la tăinui hranei, îi puse băiatului pe buze stropi din
mierea albinelor, ceva fructe uscate din traistă, câteva înghiţituri de
apă rece şi limpede... ei, şi-apoi se aşternură la povestit. Călugărul
îl iscodi:
- la spune-mi, îţi plac animalele?
- Tare mult. Tata ţinea la curte nişte câini mari, din aceia care
se luptă cu lupii; tot mereu mă hârjoneam cu ei. Tare mă iubeau...
nu ştiu unde or fi fost în noaptea cu pricina; ei m-ar fi apărat.
- Să lăsăm asta pe altă dată... Dar, spune-mi de alte animale...
- Şi caii îmi plac, mă înţeleg tare bine cu ei... tata zicea că
parcă m-aş fi născut călare...
- Dar din animalele pădurii?
- Nu înţeleg ce vrei să ştii... mie toate animalele îmi plac; drept
e că nu m-am întâlnit până acum cu lupul...
- Dar cu ursul? - şi Călugărul îl privi atent, provocând taina să
se dezvăluie.
- Ei, cum am uitat; căzătura cred că e de vină. Când eram mai
tânăr...
- E drept că acum deja ai ajuns la bătrâneţe, zâmbi hâtru Că¬
lugărul.
Băiatul încercă a râde printre răni şi continuă:
-Tata mi-a adus doi pui de urs... rămăseseră fără mamă; eu i-am îngrijit, le-am dat lapte de capră cu un ulcioraş mai mititel; într-o zi i-am spălat în curte şi ce mai bălăceală s-a stârnit...
Zâmbind amintirii, toată făptura tânărului parcă se înviorase.
-Şi?
- Le-am făcut, mai târziu un fel de colibă la marginea pădurii...
de atâtea ori nu mă găsea nimeni, eu eram cu ei... când au cres¬
cut mai mari, plecau ziua în pădure şi noaptea se întorceau la
culcuş... apoi, deodată nu s-au mai întors. Nu mai ştiu nimic de ei,
de ceva timp...
- Ţi-au întors darul de suflet, să ştii! Ei te-au găsit, te-au păzit
şi m-au adus şi pe mine aici... cum? Taina Cerului şi a firii.
-Adică... mi-au salvat viaţa?!
- Cam aşa; altfel eu îmi vedeam de drum şi cine ştie când mai
trecea cineva prin locurile astea sălbatice. Ţi-au răsplătit dragostea;
vezi tu, aşa-i în viaţă, totul se răsplăteşte... după cum ai făptuit...
- Cum arătau... erau, bine? Abia acum îmi dau seama că mi-e
dor de ei.
- Ei, cum să arate, ca nişte urşi adevăraţi. Gândesc că şi-or fi
făcut şi ei familii, or fi având pui... de aceea n-au mai venit...
- Mă iartă de întreb, dar tu unde mergeai, Călugăre? Ziceai
ceva de o solie.
- Ei, asta-i altă taină... ţi-oi spune odată... oricum, am de dus
un dar Fiului celei mai mari împărăţii... Şi nădăjduiesc c-oi reuşi,
cu ajutorul Cerului.
- Ţi-ai întârziat solia pentru mine? - şi tânărul îşi plecă ochii,
vinovat.
- Sper c-oi ajunge la timp... la timpul care-i dat. Oricum, zilele
tale... câte ţi-or mai fi date, îs de nepreţuit... aşa e sufletul nostru
învăţat, să slăvim viaţa mai înainte de orice... s-o bucurăm şi s-o
încununăm cu bine, cu cât mai mult bine făcut.
- Dar nici măcar nu-ţi sunt rudă, nici nu mă ştiai... şi ai rămas
pentru mine. E ceva atât de... pentru...
Flăcăul lăsă capul în jos şi unda lacrimilor prinse iar a-i spăla ochii.
- Mai ai multe de învăţat! Să ştii că pentru mine, pentru noi,
orice făptură e din neam... din neamul omenesc... e un dar de
mare taină şi trebuie ocrotită cu grijă.
- Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc... ce să zic...
- Păi de zis, mie nu-mi zi nimic, mulţumeşte Cerului, iar de
făcut, eu te-aş ruga să laşi pe altă dată gândurile triste, să te bucuri
de orice clipă de viaţă, c-aşa te-oi face mai repede sănătos.
- Aş vrea să te mai întreb ceva, de nu ţi-e cu supărare.
Tânărul aplecase capul pe un umăr, privindu-l ghiduş.
- întreabă!
- Eşti, cumva, dintre cei numiţi întemeietori?
Călugărul zâmbi, uşor mirat. Nu se aşteptase ca un tânăr de pe alte meleaguri să-l cunoască; să fi fost călugăr, era firesc, dar aşa...
- la spune-mi, de unde ştii tu de întemeietori?
Ochii tânărului râdeau; avea şi el ceva bun, cu care să-l mire je Călugăr.
- Păi, eu mă trag din neamul marelui rege Lisimah, ştii... acela
;are l-a înfrânt pe dacul Dromichete... tata îmi povestea uneori
despre daci. Dar despre întemeietori, ştiu de la un călugăr călător
:e s-a oprit într-o seară la casa noastră, cerând adăpost; şi era la
ici pe-atunci mare zavistie, iar el a încercat a face pace. Tătuca
l-a repezit, dar mie tare mi-a plăcut de el şi seara m-am dus pe furiş
în odăiţa lui, să-mi mai zică câte ceva. Avea un grai... aşa, ca
mierea aceea ce mi-o dai. El mi-a istorisit câte ceva. Era din munţii
de peste Istru.
- Ei, dragule, aşa e neamul nostru, înclinat spre pace... Şi ce
ţi-a mai spus călugărul?
- Tare multe... păcat că eram cam mic, de nu mai ţin rninte
mare lucru; ştiu doar că avea nişte straie tare mândre şi un brâu în
trei culori, nu-mi mai amintesc care... parcă roşu, alb... şi albastru.
L-am întrebat şi mi-a spus, că-i întemeietor.
Călugărul căută în traista pusă bine într-un colţ şi scoase brâul,
arătându-l.
- Acesta-i! Sunt culorile focului, a soarelui şi a cerului senin.
Nu ţi-a povestit unde mergea?... întrebă gânditor Călugărul răsco-
lindu-şi amintirile şi căutând.
- Spunea ceva tare ciudat... despre o apă fără viaţă; ştiu că
tare m-am mirat... crezi că se află pe undeva aşa ceva?
Şi atunci Călugărul îşi aminti:
- Da, există... Marea moartă... au plecat de la noi într-acoio,
dar mai ales au venit ei, aici... e acolo un trib, de îi zice esenian.
Da, uite aşa, mai învăţăm unii de la alţii să desluşim din spusele
Cerului şi ale Pământului... din marea taină a vieţii.
- Mă înveţi şi pe mine câte ceva?
- Vezi tu, dragul tatei, toate la timpul lor... sigur că ţi-oi spune,
ce-ţi este ţie de trebuinţă, în vremea ce-om petrece-o împreună.
Acum, hai de te odihneşte oleacă; am vorbit prea multe... dar ce
faci? iar ai ochii uzi... ce te doare?
- Nimic nu mă mai doare, când povestim... dar mi-ai spus într-un
fel, cum n-am mai auzit de mu!t... şi atunci aşa de rar...
- Cum ţi-am zis?
- Păi... dragul tatei...
- Ei, bătute-ar norocul şi bucuriile, asta era... şi eu începusem
să-mi fac griji. Nu prea te-au mângâiat ai tăi, nu-i aşa?
- Păi... nu prea! De când o murit măicuţa, doar o doică... şi,
uneori, tătuca; dar era mult timp dus la luptă... ştii, întemeietorule...
- Te-oi ruga ceva: să-mi zici „moşule". Am eu o amintire de la
cineva mai tânăr ca tine. Vezi tu, numele de întemeietor e tare
straşnic... e puternic doar de-l rosteşti. Şi eu, de multe ori, nu mă
simt vrednic de el... şi mai e şi de taină. Ţii minte?
- Fii fără grijă! Dar spune-mi...
- Gata cu poveştile, trebuie să te linişteşti. Dormi puţin, hai!
Şi Călugărul se ridică şi ieşi din colibă. Mergea spre firul apei
gândind la traiul lipsit de dragoste al tânărului... şi ce suflet curat avea... poate de aceea i l-a scos Zalmoxe în cale... Şi stătu pe malul stâncos o vreme, cugetând, apoi o porni în jos, spre poieniţă. Avea nevoie să-şi umple sufletul de frumos, de pace, de bine.
Şi pe când se preumbla printre flori, mângâindu-le pălărioarele, simţi pericolui... se uită în jur... totul era liniştit... şi deodată, înţe¬lese, începu a alerga spre coliba în care tânărul dormea. Se grăbea sărind şi căţărându-se pe stânci... nu era timp de ocolit.
Cum dădu colţul, văzu lupii... stăteau în jurul colibei, adulme-când, gata de prădat. Cel ce părea a fi conducătorul făcu un pas spre a intra... avea coada ridicată ameninţător... semn de atac... Şi de acolo, de pe stâncă, Călugărul sări strigând:
- Staaai!
Salt neomenesc peste colţi de piatră... ecoul aduse tăria gla-sului înapoi... Cu mâinile goale, omul stătea în mijlocul haitei, stă-pânindu-i cu forţa sufletului ce răzbătea din toată făptura sa.
Lupii se opriră, cutremuraţi parcă... cel din frunte, mai bătrân, întoarse doar capul, liniştit; mai văzuse el de astea. Dar privirea de oţel îl prinse şi pe el... era acolo ceva ce-l stăpânea... om şi fiară se înfruntau. După o vreme, lupul coborî coada şi se-ntoarse tac-ticos intrând înapoi în pădure, lăsând prada să-i scape... ceilalţi îl urmară speriaţi.
- Şi să nu mai veniţi pe-aici... mergeţi şi spuneţi regelui vostru i pe tânăr, Zalmoxe îl are în grijă... Temeţi-vă de mânia Cerului!
Căpetenia se opri şi întoarse capul; privi coliba şi pe Călugăr, >oi, parcă înţelegând, mişcă capul... a aprobare, poate... şi-şi urmă umui pierzându-se în adâncul întunecos al pădurii. Abia atunci nul se aşeză ostenit şi ştiu că prădătorii n-or să mai dea târcoale, ăsuflă de câteva ori adânc, aducând în el tăria muntelui; căci pen-j câteva clipe, alergând, îi fusese teamă.
în colibă, tânărul deschisese ochii şi zâmbea; nu auzise nimic n cele petrecute... el visase frumos şi acum voia să-i povesteas-i şi prietenului său.
- Povesteşte-mi!
- Ei, dragul moşului, Dromichete a fost un mare rege trac, din
îamul dacilor de peste Istru. Dorinţa lui cea mare era să unească
aţe triburile la un loc... toate triburile care credeau în Zaimoxe şi
nemurire... -Adică cum... în nemurire?
- Ţi-oi desluşi peste câtăva vreme şi taina aceasta, dar acum
>iai să afli despre Dromichete. Cum îţi spuneam, voia ca toţi dacii
3 fie la un loc! Vis de înţelepciune...
- Dar Lisimah? Nu era şi el tot trac?
-Aşa-i... era tot trac, dar voia el să stăpânească totul, nu pen-LJ unitate ci pentru asuprire; voia bogăţiile Daciei. Iar regatul lui era i jos de Istru, cam prin locurile acestea. Ei, şi-n lupta lor, Lisimah fost înfrânt şi luat prizonier.
- Păi, eu ştiam că...
- E bine ca şi din înfrângeri să înveţi ceva, ca să-ţi înalţi sufle-
il peste ele; Lisimah n-a făcut astfel. Dromichete l-a preţuit ca pe
n oaspete de seamă şi l-a lăsat liber, după ce l-a ospătat cu ce
vea mai bun; l-a mai şi încărcat de daruri. Dar Lisimah n-a înţeles
a atacat din nou... Şi a fost iar învins şi a murit în luptă. Aşa 3-ntâmplă cu cei ce luptă pentru cotropire, pentru jaf. Cad ei înşişi radă răului.
Călugărul zâmbi amintirii din negurile vremii, cugetând apoi la urebista, care visase şi el acelaşi vis de împlinire a neamului ca
şi Dromichete... dar fusese ucis tocmai când îl împlinise... Va veni o vreme când toţi de o limbă şi-un neam s-or uni întru aceeaşi credinţă. Nu se poate altfel, aşa e legea firii, întoarse capul spre tânărul ce nu mai scotea nici un cuvânt... stătea cu privirile spre cer, gânditor.
Şi Călugărul se ridică încet, să nu-l tulbure şi merse spre apă să-şi mai răcorească amintirile.
în zilele ce urmară, flăcăul se înzdrăveni văzând cu ochii. Călu¬gărul îi desfăşa din când în când picioarele şi braţul rupt al mâinilor, le ungea cu alifia lui cea tămăduitoare, apoi lega iar fâşiile de câne¬pă la loc. îi ungea apoi şi trupul ce-şi închisese deja rănile; doar coastele mai erau fragile la locul vătămăturii. îi mişca uşor mâinile, apoi capul, ca înţepeneala nemişcării să nu-l doară, într-una din zile chiar îl ridică cu grijă, sprijinindu-l de trunchiul bradului ce mărginea coliba.
- Ei, ce spui? Cum vezi lumea acum? Uite, te poţi uita spre râu,
până acum doar l-ai auzit...
Tânărul îşi rotea cu nesaţ privirile, voind să cuprindă deodată totul. Trecuse din moarte la viaţă şi se bucura.
- Oare totdeauna au fost aşa de frumoase? Ce măreţie a stân¬
cii..
- Da, totdeauna au fost; dar trebuie să le priveşti cu sufletul,
altfel nu le vezi. Iar despre stânci, e mai cuminte doar să te uiţi...
nu să te prăvăleşti peste ele...
Băiatul râdea... nu-i mai era teamă de viaţă, acum încerca s-o primească aşa cum este. Şi Călugărul, privindu-l, zâmbi mulţumit; începuse să i se vindece sufletul; căci altfel trupul degeaba prindea a se întregi - la prima durere prăpădul ar fi fost şi mai mare. Şi în minte îi răsună spusa înţeleaptă din strămoşi, lăsată lor de Zal¬moxe: „Ca să vindeci trupul, trebuie să vindeci întâi sufletul!"
Tânărul vorbea de un timp, iar el nu-l auzise, cufundat în amin¬tiri.
-Te rog, mă iartă, n-am fost pe-aici cu gândul şi n-am prea auzit ce spuneai...
-Păi... ziceam şi eu... oare fraţii mei ce fac acum? Şi-or fi îm-părţit moşia... s-or fi bucurat c-au scăpat de mine...
- Vezi tu, băiete, nu ei sunt de vină pentru cele întâmplate...
- D-apoi cine? Poate eu...
- îngăduie şi ai puţină răbdare. Voiam a zice că marele duş-
lan e răul ce s-a cuibărit în sufletul lor. Iar împotriva răului nu poţi
ipta decât cu binele., cu multă iubire...
-Adică cum, dacă e mult rău... aşa... din cel care ucide, cum oate binele...?
- într-o peşteră, sau într-o altă încăpere închisă, fără ferestre...
întuneric... ai zice că domneşte deplin; dar ia aprinde o singură iminiţă, cât de firavă... şi vălul de întunecime începe să se destra-le, bezna abia se mai adună, înghesuită pe la colţuri. Aşa-i şi cu ufletul omului; aprinde-i feştila iubirii şi tot ce e ură, duşmănie, icepe a se împrăştia... Atâta doar că trebuie să ai tărie şi răbdare i să ţii feştila bine aprinsă, că vântul răului, al zavistiei, de îndată
încerca să ţi-o stingă şi să scape din strânsoare. Aşa să faci şi tu u fraţii tăi. întâi să-ncerci să-i ierţi; să-ţi aminteşti doar ce-a fost un şi frumos între voi... iartă-le clipa de rătăcire... apoi să înteţeşti imina iubirii pentru ei din sufletul tău, căci am văzut că ea există.. iar pentru asta trebuie să fii puternic, mai ales cu sufletul!
-Moşule, ştii... de fapt eu... nu i-am urât niciodată, cred... am jst tare necăjit că nu mă înţeleg cu ei... dar gândesc c-oi fi avut şi u ceva vină.
- Ura, băiete, e ceva aşa, ca un putregai, de o laşi să intre,
lănâncă cugetul omului, şi-apoi acela nu mai poate gândi drept...
i mai şi miroase tare urât...
- Ura miroase?
- Şi încă tare; ai să simţi şi tu când ţi-o fi vremea. Priveşte în
jrul tău: brazii mereu verzi, ca tinereţea... iarba înaltă şi mângâie-
Dare, muşchiul acesta moale, care depărteză asprimea pietrei de
•upul tău... sau florile acelea minunate pe care ţi le aduc din
toieniţa de peste culme... ce frumos miros toate a viaţă, a bucurie,
i speranţă. Ştii de ce?
- Spune-mi..
- Pentru că ele iubesc... iubesc totul: viaţa care le-a fost dată,
;u rostul ei... iubesc soarele, munţii cu povârnişurile din jur, izvorul
;are abia se înfiripă; toate sunt unite între ele prin dragoste.
-Adică... munţii se iubesc cu brazii...
- Toate sunt la un loc, într-o singură mare curgere a firii... cu
Cerul şi Pământul. Şi toate dăruiesc omului, din drag, ce au mai
bun... parfum, culoare, căldură... tărie. Şi animalele fac parte din
ea... doar auzi ce melodios au început a cânta ceva păsărele ce
ne-au dibuit locaşul.
- Şi-atunci de unde-i răul?
- Poveste tare veche... vezi tu, la început şi omul era în
această trăire, de iubire şi împăcare... dar a apărut sămânţa mân¬
driei, a lăcomiei. Aşa s-a depărtat el din ce în ce şi s-a cufundat în
duşmănii, războaie... a uitat de unde vine şi pentru ce... dar unde¬
va, în adânc de suflet, stă aprinsă luminiţa începutului... nu trebuie
decât să dorească cu adevărat s-o înteţească... Şi-atunci domnia
răului ia sfârşit.
Tânărul stătea numai ochi şi urechi; încerca a le înţelege bine. Simţea ceva ca o căldură plăcută care-l cuprindea, de parcă cuvin¬tele aveau în ele soare... Şi-l pătrundeau până-n adânc, luminân-du-l.
Călugărul continuă:
- Vezi tu, băiete, nimic în jurul nostru nu e întâmplător. Toate
au rostuirea lor, dată de Cel de Sus... aşa, ca totul să se-mpli-
nească în bine. Crezi că noi ne-am întâlnit aşa, din greşeală? Că
întâmpător a venit ursul la mine? Da de unde; totul a fost bine po¬
trivit, ca sufletul tău să afle câte ceva din tainele vieţii, chiar dacă...
începutul a fost cu mare durere.
- Drept îi... bine-mi pare că ne-am întâlnit. Ştii, am mereu gân¬
dul că sunt la început de viaţă... parcă mă nasc din nou, dar, mai
altfel...
- Cum, mai altfel? - îl iscodi hâtru, Călugărul.
- Păi, drept să-ţi zic... parcă un pic mai deştept!
Zise şi se uită pe sub spâncene spre Călugăr, să vadă ce zice... oare nu-i mândrie?
-Ai dreptate, dragule, dar nu-i vorba aici de deşteptăciune... aceasta-i a minţii. Tu eşti acum un pic mai înţelept, ai mai adunat ceva bogăţii ale sufletului.
- Voiam să te-ntreb... dar fraţii mei?
- Ce-i cu ei?
- Ei... ce rost au în această...
- Păi, fără ei nu ne întâlneam în felul acesta; poate se putea şi
altfel. Dar, făcând ce-au făcut, ei au scos răul din inimi ia lumină...
să se vadă şi să fie cunoscut. Acum tu, cu dragostea ta, va trebui
să te lupţi cu răul acesta şi să-l birui... să înteţeşti binele care zace
şi în sufletul lor - decât că-i tare priponit de lanţurile lăcomiei. Şi
uite-aşa şi fraţii tăi au ceva de câştigat, în bine. Dar nu uita... trebuie
să fii puternic şi statornic în iubire.
Călugărul tăcu şi, după un timp, se ridică şi porni spre izvor, lăsându-l pe tânăr cu gândurile lui...
Şi zilele treceau. Flăcăul se întrema din ce în ce. Acum putea să se ridice singur, sprijinindu-se în coate; se mai răsucea cu grijă de pe o parte pe alta; mâinile erau aproape vindecate, dar picioa-rele erau încă fragile şi Călugărul se temea să-l lase a se ridica pe ele, de teamă că s-or sfarmă la loc.
începuse a bate un vânt rece... vremea se grăbea... steaua se îndepărtase binişor şi el era tot aici. Dar sufletul lui era liniştit, ştia că face bine. Povesteau amândoi, ba de una, ba de alta şi Călugă-rul îi strecura câte o învăţătură, aşa, ca s-o prindă şi s-o înţeleagă.
într-o zi, pe când îi schimba fesele, tânărul întrebă:
- Ce-i cu frunzele pe care mi le tot pui... fac bine?
- Credeai că le pun doar în loc de cânepă, nu-i aşa? Apoi, dra¬
gule, sunt ierburi, de crezi că-s buruieni nefolositoare şi care-şi dau
seva şi frunzele lor pentru sănătatea omului... sunt tămăduitoare.
Din ce crezi tu că-i făcută şi alifia aceasta cu care te tot dau... tot
din ierburi, anume alese, fiecare pentru rostul ei. Uite, floricica
aceea mică, o vezi? Noi îi zicem arnica; mare meşteră-i la vindecat
răni. Toată firea se dăruieşte omului, dar el nu ştie şi strică. Ai privit
vreodată furnicile, alergătura lor neobosită şi parcă fără a face ceva?
- Drept să zic... nu!
- Dac-ai să le priveşti aşa, atent şi cu drag; dacă mai şi vor¬
beşti cu ele, o să-ţi arate ce fac: toată ziulica aleargă şi strâng tot
ce e putrezit şi mort din jurul lor: gâze, frunze, bucăţele de lemn...
culeg şi duc apoi în spinare spre muşuroi. Duc greutăţi mult mai
mari decât ele, dar nu se lasă... încet, încet, îl târâie... se mai ajută
unele pe altele şi curăţă tot în jur. Apoi în muşuroi, se pun ele pe
făcut, aşa... o licoare... trupşoarele lor o fac... taină mare.
- Şi ce fac cu gunoaiele?
'
Păi, le amestecă cu licoarea de care-ţi spuneam şi fac hrană
pentru ele sau... plămădeală pentru pereţii muşuroiului. Nici nu poţi
tu gândi, ce căsuţe chibzuite îşi întocmesc ele, acolo sub pământ...
cu coridoare, galerii, odăi de locuit, magazii de provizii... şi uite-aşa,
pătrunde aerul proaspăt pe-aco!o... respiră şi pământul.
- Fac curăţenie şi primenire... Nu-i aşa?
- Şi pe tine te-au ajutat!
- Pe mine? Cum?
- Păi cine crezi că ţi-a curăţat coptura şi tot ce era bolnav şi
putred pe piciorul tău? Furnicuţele!
- S-au căţărat pe mine?
- Ei, nici chiar aşa... am pus eu fesele pe muşuroi şi ele ţi-au
dăruit licoarea... Şi să ştii c-au făcut ceva deosebit: au înţeles şi
şi-au lăsat darul la lumină, direct pe cânepă. Când ai să poţi merge,
am să te duc să le vezi şi să le aduci mulţumire! Acum, culcă-te la
loc; trebuie să prinzi puteri cât mai repede.
Zilele treceau, flăcăul se înzdrăvenea... steaua încă se mai vedea arătând un drum... iar Călugărul sta cu ochii la cer, rugân-du-l pe Zalmoxe să-i mai îngăduie puţin timp, până tânărul va avea sufletul şi trupul vindecat; atunci va putea pleca şi el.
într-o noapte, după o asfel de rugă, îi apăru în vis Deceneu... era aşa cum îl ştia el, cu o privire puternică şi blândă, ce te stră-pungea cercetând... Şi ochii lui îi vorbiră: „Nu te nelinişti, fiule. Bine faci, ceea ce faci. Ai să ajungi la timp... la timpul sorocit pentru aceasta. Şi să nu uiţi să faci numai ce sufletul tău cere!"
în zori, Călugărul se trezi puţin nedumerit; îşi mai aminti o dată spusele învăţătorului său şi ie căută tâlcul ascuns... „la vremea sorocită" adică... dar se lăsă păgubaş deocamdată; acum avea treabă cu tânărul, care dorea să ştie atât de multe.
în fiecare zi vorbeau despre viaţă... alcătuirea măiastră a lucrurilor... înţelepciunea firii, îi povestise despre dansul încet şi de nevăzut al copacilor, despre forţa năvalnică a fiecărei picături de ploaie, care spală şi ia cu ea ce-i murdar în aer; despre lacrima curată ce curăţă suflete; despre pietre şi munţi... despre Pământ şi
Cer. Noaptea, înainte de ivirea lunii, îi descifra câte ceva din mersul stelelor pe boltă, răsăritul şi drumul spre asfinţit ale unora, dansul rotund în jurul stelei de miazănoapte al altora... ce spun ele oame¬nilor, de acolo de sus... ce armonie şi pace este în toată alcătuirea.
- Doar omul, băiete, cu pornirile lui de răutate strică ceea ce
a fost lăsat desăvârşit.
- Dar de ce-i aşa omul?
- Ţi-am mai spus, dar se vede că erai prea năpădit de durere
ca să înţelegi. Ei, vezi tu, dragul moşului, Cel din Lumină l-a făcut
pe om stăpân peste toate minunăţiile pământului, ca să fie fericit şi
să se bucure de ele. Şi aşa a şi fost un timp. Dar unii au început să
uite de unde le vin toate, au crezut că ei sunt mai puternici... mai
stăpâni... şi aşa şi-a făcut loc în sufletul lor mândria deşartă... apoi
lăcomia, invidia... ura...
- Şi când se vor termina toate acestea? Că doar n-or rămâne
aşa în veci de veci...?
- Când omul va dori să iubească din tot sufletul; ca făclia
Luminii, de care-ţi spuneam mai zilele trecute, să-i cuprindă toată
fiinţa... să fie el însuşi o lumină pentru alţii... să repare ce-a stri¬
cat... Atunci şi fiarele ucigaşe ale pădurii vor fi prietenii omului...
Va fi pace şi armonie pe Pământ!
- Şi când va fi aceasta?
- Nu ştiu, dragule... poate Zaimoxe o şti, dar eu nu. Orl£um,
nu peste mult timp, Părintele Cerului va face un dar mare oame¬
nilor, să le fie de ajutor.
- Taină mare, întemeietorule, nu-i aşa? - întrebă cu sfială tână¬
rul.
- Aşa-i! Ai s-o desluşeşti când ţi-o veni vremea. Drept să-ţi
spun, nici eu nu ştiu prea multe; „Toate la vremea sorocită" - aşa
mi-a zis mie cineva.
Rămaseră amândoi pe gânduri, fiecare cugetând în felul lui la ce va fi. Măreţia clipei plutea încă deasupra lor, când se întinseră la odihna, mai ales a sufletului, parcă prea plin.
Trebuia timp să aşeze toate la locul lor. Vântul se oprise şi el. Era ca o încremenire a firii...
Şi ei intrară în vis cu sufletele deschise spre înălţimi.
Tânărul se ridicase de-acum şi, sprijinindu-se în două proptele din crengi de brad, făcea paşi mici de-a lungul văii. Călugărul îl urmărea atent; îi mai domolea puţin elanul acesta al tinereţii care-l îmboldea să stea cât mai mult în picioare. Seara îi freca uşor cor-pul, să simtă tresărirea muşchiului şi mersul lin al fiecărei coaste; totul era la locul lui... asta-i bine... încă puţin şi drumurile lor se vor despărţi; fiecare va pleca spre datul lui.
în dimineaţa aceasta, după ce-şi spălase faţa şi mâinile în apa limpede şi rece a izvorului, singur, fără ajutor, tânărul se aşeză la masă, desfătându-se iară cu deliciul mierii. Luase un fagure în mâini şi-l privea atent, de parcă acum îl vedea prima oară... îl răsuci pe toate părţile şi în cele din urmă, întrebă:
- Moşule, multe taine mi-ai descifrat, multe lucruri noi am înţe¬
les... dar, iată... privesc minunăţia din mâna mea şi nu înţeleg cum
au putut nişte fiinţe aşa mici ca albinele să rostuiască o alcătuire
atât de perfectă; priveşte, toate locaşurile sunt la fel... cu câte şase
colţuri şi tot atâţia pereţi netezi şi drepţi... ce măiestrie... iar
mierea... oare există ceva mai desăvârşit?
- Dragul moşului, albinele nu sunt nişte gâze oarecare. Ele vin
de undeva, de sus, de pe steaua dimineţii... vin să ne înveţe pe
noi, oamenii... cum să trăim, în stupul lor e o ordine perfectă,
flecare albinuţă îşi ştie rostul; ştie ce are de făcut, şi nu se abate de
la el... unele curăţă stupul, altele întocmesc fagurii pe care-i admiri
acum, altele zboară din floare în floare şi cu acul lor micuţ culeg ce
e mai bun: nectarul. Apoi se grăbesc iute la stup să-l aducă... vezi
tu, ele toate trudesc pentru toate, nu păstrează pentru ele nimic;
din acest dar al florii fac mierea... hrana lor şi a omului... mai dă şi
ursul iama câteodată. Se zice că şi Zeii se desfată cu miere .
- Dar de ce înţeapă albinele?
- Nu înţeapă decât când simt primejdia, dacă cineva cu gând
de pradă le trece hotarul; ele nu iubesc duşmănia, lăcomia sau fri¬
ca, nici la om nici la animale... şi-atunci ele se apără jertfindu-se...
pentru că o albinuţă fără ac moare.
-Acum, cred că nu mi-ar mai fi teamă de ele... doar încep să le cunosc.
- Ai văzut ce culoare au trupşoarele lor?
- Parcă... galben cu ceva dungi mai întunecate.
- Au culoarea aurie a soarelui şi dungile de culoarea pămân-
iilui într-o unire... Cer şi Pământ. Şi mierea lor e ca aurul lichid...
Ei, n-ai întrebat tu degeaba de albine; mâine, în zori, dacă Zalmoxe
igăduie, om merge în poieniţa din josul râului... să treci prin proba
ilbinelor.
Tânărul aşteptă nişte dumiriri, dar, pentru că ele nu veneau, acu şi-şi văzu de treaba lui: să-şi mişte cât mai mult, cu grijă, câte i mână... apoi câţiva paşi... cealaltă mână şi tot aşa.
A doua zi, mergeau amândoi de-a lungul văii, urmând cursul rav, dar curajos al apei. Tânărul se sprijinea de Călugăr, iar aces-a îl conducea cu mare grijă printre pietre şi dâmburi, încet, încet, lai cu opriri de odihnă... iată c-au ajuns în poieniţa cu flori şi albine; ar florile erau acum pălite de frig, iar albinuţele nu se vedeau... bia după ce s-au apropiat îndeajuns, le-au auzit bâzâind în stup; e pregăteau şi ele de iernat.
-Acum, stai de te odihneşte, eu am ceva de sfătuit cu ele.
Şi, lăsându-l singur, Călugărul se apropie mai mult, până ajunse i dreptul stupului, şi stătu aşa un timp, fără a zice nimica cu glasul orbei... doar sufletul lui cerceta. Apoi, dădu din cap mulţumit şi e-ntoarse spre tânăr.
- Hai, vino! Nu te teme... dacă Zalmoxe a îngăduit, înseamnă
ă eşti vrednic... hai...
Tânărul se ridică cu greu... îl mai dureau încă locurile izbiturii... i veni şi el în dreptul stupului...
- Nu mă tem!
Călugărul zâmbi, apoi îi acoperi faţa şi mâna stângă; doar o arte din braţul drept, anume aleasă, o lăsă vederii... apoi a şoptit eva şi i-a apropiat mâna descoperită de stup... o seamă de albine u ieşit şi cuminţi i s-au aşezat pe piele, apoi... l-au înţepat. Tână-j| a tresărit dar n-a scos nici un suspin; după ce şi ultima albină lecase, Călugărul I-a tras de o parte, descoperindu-l, şi I-a lăsat ă-şi admire braţul ce începea să se umfle văzând cu ochii.
- Nu te speria, fiule, albinele ţi-au dăruit prin jertfa lor câte ceva
in fiorul soarelui... cu ajutorul acestor forţe nevăzute ştiu ele a face
igurele şi mierea. Hai să ne grăbim, căci licoarea lor a şi început
ă-ţi umble prin trup şi trebuie să-i dăm timp şi linişte să lucreze.
Toată noaptea I-a vegheat Călugărul, punându-i din când în când câte o bucată de cânepă udă pe frunte, sau umezindu-i bu-zele... tânărul avea fierbinţeală mare şi vorbea printre vise.
- Ei, dragul tatei, până dimineţă ţi-o trece focul şi-ai să fii pe picioarele tale, gata de drum... Căci mâine e ziua cea mare a plecării, şopti privind spre steaua Cerului, care abia se mai vedea. M-oi grăbi şi eu cât oi putea de tare! Vine iarna!
Şi adormi spre ziuă, după ce fruntea băiatului arăta sănătate.
în zori de zi, când se trezi, tânărul se ridică plin de o forţă nouă, de dragoste de viaţă, de speranţă. Avea o bucurie lăuntrică ce-l umplea şi-i răzbătea prin privire. Se uita, cu mirare parcă, la Călu¬gărul ce sta în picioare lângă el, privindu-l.
- Nu ştiu ce-i cu mine... mă simt altul, ca nou... mă simt pu¬
ternic... sunt mai altfel... dar parcă şi totul din jur arată într-un fel
nou, mai luminos, mai colorat. Ce-i cu mine? Sunt tare bucuros şi
nu ştiu de ce...
-Te-a dăruit Cerul şi Pământul... te-au dăruit şi albinuţele... ai primit ceva, ca o picătură din înţelepciunea firii... vezi de n-o risipi...
Amintindu-şi, tânărul îşi privi braţul; nimic nu mai arăta că tre-cuse prin durere.
- Ei, dragule, pregăteşte-te de drum. Azi plecăm!
O tristeţe trecu peste ochii senini ai băiatului.
- Ne despărţim, azi?
- Nu, cei ce se-ndrăgesc nu se despart niciodatăjnici noi nu ne
despărţim... om fi mereu cu sufletele împreună... când ţi-o fi greu,
să-ţi aminteşti de asta...
- Da, dar totuşi... rămân singur... unde să mă duc?
-Am să te mustru de gândeşti aşa... tot Cerul, cu cei nevăzuţi îţi sunt alături... toată firea... şi la urmă şi dragostea mea. Dar vezi ce faci... Om mai vorbi pe drum.
Şi cât timp se pregăti tânărul de drum, spălându-se ultima oară în izvor, Călugărul se mai uită o dată prin traistă, să nu fi uitat ceva... mângâie sabia şi aceasta parcă-i trimise o undă de căldură... săltă apoi traista pe umăr şi, după ce mulţumi întregii firi pentru găzduire şi ajutor, sta gata de plecare; dar mai era ceva care-l tulbura... mai
ra ceva de făcut şi nu dibuia ce. Privea tânărul ce se ospăta cu liere, ca la fiecare început de zi, şi gândea: „Uite-l. E gata să ia iată în piept... n-o să-i fie uşor... acum, la început, fără nimic, nici îmilie, nici de-ale traiului... unde-o să stea până s-o întrema de )t... încă-i firav... şi cu sufletul îi firav. L-am învăţat cât am putut, ar şi mai multe l-o învăţa viaţa. Cum să-l mai ajut, oare? E fiul meu e suflet... am trăit împreună cu el bucurii şi dureri... trebuie să-şi îcă rost de un cal... şi de haine, că astea de pe el, le-am curăţat u, dar sunt numai rupturi... ce-aş putea să-i mai dau... e ceva ce r mai trebui... e atât de neajutorat... îl las singur, fără nimic... Aş rea să-l dăruiesc ceva, dar ce? Ce am eu de preţ, oare?"
Sabia? Nu se poate... e darul neamului dac pentru Fiul Luminii. )ar cum o să răzbească singur şi sărac? Şi nici nu-i bine întremat ică. L-a ajutat să iasă din mrejele morţii, dar acum îl lasă... Ce să acă, oare? Privi spre Cer, apoi se hotărî deodată; îi simţea pe dacii ji alături cum spuneau: doar viaţa e tot de Sus dată... şi e mai de ret decât o nestemată. Să fie ca jertfă de dragoste!
Prinţul iubirii va înţelege!
Desfăcu traista şi scoase la lumină sabia... o ţinu cu amândouă nâinile, întâi la piept, apoi o ridică în sus spre soare... nestematele lipiră în lumină, crucea de aur luci trimiţând raza de soare înapoi, pre înălţimi, o dată cu mesajul de dragoste al omului ce sta acolo... n povârnişul muntelui, printre brazi, cu darul neamului în mâini...
Se ruga Cerului să-l ajute să nu greşească, dar el aşa simţea ;ă era bine... din senin, o adiere mângâietoare îi alină pletele şi un niros înălţător îl învălui... şi el ştiu că Zalmoxe îi răspunsese.
Lăsă sabia încet în jos, ca într-un ritual, apoi cu puţin efort icoase piatra cea verde şi chemându-l pe tânărul ce privea încre-menit, i-o întinse:
- la-o! E darul Cerului şi al neamului meu! Să-ţi fie de folos...
>i să nu uiţi niciodată să iubeşti oamenii şi să-i ajuţi la nevoie...
Tânărul era parcă una cu muntele... sta, cu ochii umezi şi nu >utea face niciun pas.
- Haide, ia-o! E a ta! E verde şi curată... ca brazii, ca firea în
zbucnirea primăverii... e triumful vieţii după somnul iernii... este
iperanţa... hai, vino! Să fii tânăr şi curat la suflet ca ea... Nu-ţi ştiu
mmele, pentru că prin tine Cerul vorbeşte celor ce au inima vie din
neamul tău. Aprindeţi făclia dragostei de oameni din sufletele amorţite!
Şi, spunând acestea, se duse spre băiat şi-i puse piatra în palmă... apoi împături sabia la ioc, o puse în traistă... luă traista pe umăr şi, zâmbindu-i blând, continuă:
- Te-oi duce până la o aşezare de oameni; acum poţi merge.
Acolo ţi-oi face singur rost de haine, de vreun cal... de prieteni...
te mai împlineşti un pic şi mai spre primăvară, te-oi duce la ai tăi,
la fraţii tăi. Ai de grijă! Nu uita să cauţi să găseşti picătura de bine
din fiecare, nu stârni răul.
- întemeietorule, nu ştiu ce să zic... cum să-ţi mulţumesc...
pentru tot...
-Altă mulţumire decât sufletul tău curat... şi ce-i face tu cu el prin viaţa ce te aşteaptă... dacă faci bine în jur, apoi altă răsplată nici Cerului nu-i trebuieşte, dară mie... eu m-oi bucura dacă cele ce ţi-am zis ţi-or fi de folos. Fii bun, curajos şi cinstit! Hai şi-om merge!
Şi, sprijinindu-l uşor, urcară amândoi pe creastă, apoi... încet, încet, luară cărăruia muntelui la picior şi merseră... mai stăteau la odihnă... iar mergeau. S-au adăpostit pentru somnul nopţii într-un intrând de munte şi dimineaţa... la drum. Şi, într-un apus de soare, zăriră în vale, la poalele muntelui, o aşezare de oameni... căsuţe frumos întocmite pufăiau glumeţe fumul... se auzeau câini de pază.
Atunci Călugărul se opri.
- Drumurile noastre se despart... eu nu mai pot zăbovi. Mergi
cu bine!
- Moşule, iartă-mi întrebarea, dar ce fel de om eşti tu?
- Măi, dar nu ţi-am spus... eu sunt dac, din partea dacilor de
peste Istru, ce n-ai înţeles?
-Ai lăsat totul deoparte pentru mine... m-ai îngrijit cum n-a mai făcut-o nimeni, mi-ai dat dragoste şi hrană pentru suflet, m-ai făcut să mă simt om... să mă-ntregesc cu Cerul şi Pământul; toate aces¬tea când pe tine te chema un drum însemnat de făcut.
- Ce ştii tu de drumul meu, hai nu-ţi fă griji...
- Am văzut mândreţea de sabie şi-am înţeles că e ceva, mai
altfel, cu solia aceasta. Cum ai avut tăria să rămâi cu mine... cine
ţi-a dat răbdarea? Şi cum ai putut să-mi faci un asemenea dar? Toţi
dacii sunt la fel?
- Oameni săritori la nevoie şi largi la suflet... dar tare aprigi
:ând un fur le calcă hotarul.
Tânărul zâmbi printe lacrimi:
- Ca albinele, nu-i aşa?
-Ai înţeles bine... întocmai ca albinele. De altfel, ştii că marele •ege al perşilor, Darius, n-a putut intra în Dacia din cauza albinelor :are i-au atacat oştirea. Asta-i ţara mea... cu albine şi oameni curaţi... e drept că mai sunt şi viespi, dar ce vrei... viaţa e o luptă Dentru desăvârşire, la aminte!
-Am să ţin minte toate câte m-ai învăţat.
- Să le ştii cu mintea şi să le trăieşti cu inima! Zalmoxe să te
aibă în pază... fiule!...
Şi, întorcându-se, Călugărul plecă repede pe potecă, să nu-i /adă tânărul boarea lacrimilor trecându-i peste ochi. El n-avea timp de stat... era în mare întârziere. Vântul rece începuse a-l bate dintr-o parte, iar steaua abia de o mai putea zări, spre orizont.
Alexandra Dumitriu - Al IV-lea Mag
Va urma.
