Inchinare

de Victoria Lazarescu


Un gând umil s-a ridicat spre tine,
Sfios, ca ciocârliile spre soare,
Cãci tu ne-aduci credinta în mai bine
Si vorba ta-i o sfântã sãrbãtoare.

În tine se-ntrupeazã nãzuinta
Pe care toti eroii o purtarã :
Sã cânt-n largul zãrii biruinta,
Învingãtori si liberi, ori sã moarã.

În tine-si vãd bãtrânii tot avântul
Ce-l trâmbitau cu drag în largã zare :
Prin tine se rãzbunã tot pãmântul
Si înfloreste România Mare.

Umilu-mi gând s-a ridicat spre tine,
Sã-ti dea prinosul dragostei de frate,
Cãci tu ne-aduci credinta în mai bine
Si-n tine ni-s nãdejdile-ntrupate.

Cavoul din inima muntelui

Autori: Ionel Grama, Cristian Pompei

In coasta muntelui, pe partea dreaptă a drumului ce merge de la Mînăstirea Polovragi la peştera cu acelaşi nume, se află o grotă, care are o poveste cu totul aparte.

Atunci cînd a simţit că i se apropie sfîrşitul, călugărul Corneliu Săbăreanu şi-a amenajat în interiorul ei un culcuş şi un altar pentru rugăciune, apoi a zidit intrarea, rămînînd închis în inima muntelui. Deşi au trecut 84 de ani de la moartea sa, altarul din peşteră mai există şi astăzi, cîte un turist temerar încumetîndu-se să ajungă la el şi să aprindă o lumînare. Intr-o seară tîrzie a lunii martie, anul acesta,(articol scris acum 2 ani) după vecernie (slujba de seară), maica stavroforă Evghenia Vaida, stareţa Mînăstirii Polovragi, ne-a povestit cu voce domoală cine a fost acel om minunat, a cărui viaţă a devenit azi o legendă.
“Toate aceste amănunte le ştiu de la părintele Caliopie Georgescu, exarhul mînăstirilor din Oltenia, care a murit la vîrsta de 74 de ani. El mi-a povestit că părintele Săbăreanu era din Bucureşti şi că, înainte de a se călugări, avea funcţia de prefect al judeţului Vlaşca. Nu ştiu exact pe unde se întindea acest judeţ, dar am aflat că Săbăreanu era un om foarte bogat. A absolvit şi el, ca şi fratele său, Facultatea de Drept la Paris, iar după moartea tatălui şi a fratelui său, a rămas stăpîn peste foarte mult pămînt şi peste mulţi robi. Intr-o zi, ducîndu-se la moşie, a constatat nereguli foarte grave şi a trebuit să ia cîţiva robi, pe care i-a adus la Bucureşti, pentru a fi cercetaţi şi arestaţi. Mergînd cu căruţele, cum se circula pe vremea aceea, au ajuns în Bucureşti pe înserat. Era Joia Mare dinaintea Paştelui şi toate clopotele băteau pentru denii. Cînd a auzit sunetele lor, ceva s-a transformat în Săbăreanu, care a spus în sinea sa: «Cum să duc eu oamenii ăştia să-i arestez, cînd Mîntuitorul a murit pe cruce pentru noi?». I-a eliberat pe toţi, apoi s-a dus la mama sa, spunîndu-i: «Mamă, eu, din momentul ăsta, nu mă mai ocup de moşie. Plec, mă duc să mă fac călugăr». Şi a mers la Muntele Athos, a făcut Facultatea de Teologie la Atena şi, după o vreme, a revenit în ţară, în timpul Reginei Maria, devenind duhovnicul acesteia. In plus, cunoştea bine şi vreo cinci limbi străine. A făcut apoi anumite cercetări şi a găsit Mînăstirea Polovragi, foarte oropsită pe atunci. Era atît de săracă şi dărăpănată, încît ploua în biserică, iar pe sfînta masă era pus un lighean ca să adune apa, pentru a nu se uda altarul. Lui Săbăreanu i s-a făcut milă şi s-a dus la Novaci, a schimbat valuta pe care o avea, şi-a amanetat mai multe obiecte personale din aur, iar cu banii luaţi a construit biserica mînăstirii. Mai tîrziu, s-a stabilit aici şi a stat vreo cîţiva ani buni. Simţînd însă că i se apropie sfîrşitul, în primăvara anului 1926, s-a retras definitiv în peşteră. Nu-a mai trăit mult timp şi la 26 iulie a murit. A fost îngropat acolo, chiar în peşteră, şi abia după 31 de ani, adică prin în 1957, i s-au adus osemintele în cimitirul mînăstirii de către părintele stareţ”.
Intr-un colţ al curţii interioare, lîngă bolniţa Mînăstirii Polovragi, învăluite în tăcerea munţilor, cîteva cruci stau de strajă la căpătîiul unor slujitori ai sfîntului lăcaş. Pe una dintre ele stă scris: „Aici aşteaptă învierea morţilor arhimandritul Corneliu Săbăreanu. Născut la 25.III.1840, decedat la 26.VII.1926. Iartă-i, Doamne, orice greşeală. Amin.”

(Mulţumim maicii Mihaela Ştiopei, care ne-a ajutat în documentările noastre).

M. Popescu - Pastile

S-aude-al clopotelor cant
Prin firea, care se renaste
Si falnic iese din mormant,
Cu biruinta Domnul Sfant,
Ai azi e Paste.

Si dupa slujba ies la rand
Batrani, cu spatele-aplecat,
Barbati cu chipul luminat,
Si-n urma ies copii cantand:
"Hristos a inviat!".

In jur pe margini, stau cei mari,
Privind la falnicii feciori,
Din mandrul sir al falnicei hori;
Si-n mijloc canta lautarii,
Din cobze si viori.

Sunt veseli toti si bucurosi,
Si toti cu suflet-naltat;
Oriunde se-ntalnesc in sat,
Isi zic cum zis-au mosi stramosi:

"Hristos a inviat!"

Blandul pastor

R. Niger - Pastile in sat

Azi in sat,
Parca-i ziua mai frumoasa
Si soseaua-i mai voioasa.

Am plecat acum cu totii,
Si bunicul si nepotii,
La altar, la inchinat!

Bucurosi
Ne-am intors, apoi, acasa,
Si ne-am asezat la masa.

Apoi mult ne-am veselit
Si la masa am ciocnit
Oua rosii!

Mihai Eminescu - Invierea

Prin ziduri innegrite, prin izul umezelii,
Al mortii rece spirit se strecura-n tacere;
Un singur glas ingana cuvintele de miere,
Inchise in tratajul stravechii evanghelii.

C-un muc in mani mosneagul cu barba ca zapada,
Din carti cu file unse norodul il invata,
Ca moartea e in lupta cu vecinica viata,
Ca de trei zile-nvinge, cumplit muncindu-si prada.

O muzica adanca si plina de blandete
Patrunde tanguioasa puternicile bolti:
"Pieirea, Doamne sfinte, cazu in orice colt,
Inveninand pre insusi izvorul de viete,

Nimica inainte-ti e omul ca un fulg,
S-acest nimic iti cere o raza mangaioasa,
In palcuri sunatoare de plansete duioase
A noastre rugi, Parinte, organelor se smulg".

Apoi din nou tacere, cutremur si sfiala
Si negrul intuneric se sperie de soapte...
Douasprezece pasuri rasuna... miez de noapte...
Deodata-n negre ziduri lumina da navala.

Un clocot lung de glasuri vui de bucurie...
Colo-n altar se uita si preoti si popor,
Cum din mormant rasare Christos invingator,
Iar inimile toate s-unesc in armonie:

"Cantari si laude-naltam
Noi, Tie unuia,
Primindu-l cu psalme si ramuri,
Plecati-va neamuri,
Cantand Aleluia!

Christos au inviat din morti,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte calcand-o,
Lunina ducand-o
Celor din morminte!"

Hristos a inviat!

Imnul învierii

de Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii,
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii zidite-n temelii.

Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!
Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să
Se-mplânte Pecetea Domnului Iisus Hristos.
Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.
Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti.

Vasile Voiculescu - Pe cruce

Iisus murea pe cruce. Sub arsita grozava
Palea curata-i frunte ce-o sangerase spinii
Pe stancile Golgotei tot cerul Palestinii
Parea ca varsa lava.

Si chiar in clipa mortii hulira carturarii
Cu fierea otelita il adapau strajerii...
Radea cu hohot gloata cu spasmele durerii
Si-l ocarau talharii.

Zdrobita, la picioare-i zacea plangand Maria
Si-adanc zbucnea blestemul din inima-i de mama
Alaturi Magdalena, in lunga ei marama,
Tipa vazand urgia.

Departe ucenicii priveau fara putere...
N-aveau decat sa fuga in lumea cea pribeaga
Cu el se naruise nadejdea lor intreaga
Si fara mangaiere.

Tarziu, porni multimea in palcuri spre cetate
Pe drumurile-nguste cu lespezi pardosite
Trecura fariseii cu fetele smerite
Si barbile-argintate.

Maslini fara de frunze dormeau mocnind pe coaste
In vale, ca-ntr-o pacla, dormea Ierusalimul,
Pe cruce somnul mortii dormea de-acum sublimul
Iisus, vegheat de oaste.

Marius Ciprian Pop - Cat de parasit esti, Doamne !

Patimile si invierea Hristica in viziunea Capitanului

Acum citesc Evangheliile dela capat si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, Îl vad pe Domnul nostru lisus Christos, descris din Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine, îi vad îmbracamintea, îl vad cum paseste rar înaintea apostolilor, cum ridica bratul, cum vorbeste cu ei, cum binecuvinteaza lumea, îl vad cum a cazut jos si se roaga: «Doamne, f a sa treaca paharul acesta dela mine, daca este cu putinta»...
îl vad cum L-au prins si cum îl duc legat spre Ana si Caiafa. Ce trebuie sa fi fost în sufletul lui atunci, în drumul acela?
Ce dureri, ce griji, ce amenintari coplesitoare îi fulgerau pe dinainte!
Ce urias examen trebuia sa dea!
îl vad cum îl bat, cum îl lovesc în fata, la interogatoriul luat în noaptea aceea de catre farisei si carturari, mai marii zilelor de atunci.
Cum cauta sa-L încurce cu tot felul de întrebari si El tace si se uita la fiecare din jurul lui. Se uita în ochii lor, poate va gasi vreun sprijin la vreunul din ei. în nenorocirile lui, omul se leaga de doi ochi prietenesti. O privire calda, prieteneasca, întelegatoare, îi da sperante, puteri.
Nimic ... pretutindeni ochi de fiara, plini de ura, de viclenie, de pofta de a chinui.
Atunci II vad cum scârbit, îsi lasa ochii în pamânt...

Marti, 7 Iunie.
«Toti L-au osândit sa fie pedepsit cu moartea» (Marcu 14-64) ... «Dupa ce au legat pe Iisus, L-au dus si L-au dat în mâinile lui Pilat» (Marcu 15. 1.).
Si rasuna în inima Lui aceeasi rugaciune din gradina Ghetsema-ni: «Doamne, daca se poate, fa sa treaca paharul acesta dela mine.»
O nadejde I se aprinde în suflet: Poate Pilat îl va gasi nevinovat...
în adevar, simte lupta dintre Pilat si farisei. La urma, fariseii înving.
înca o nadejde spulberata. Pe fata coplesita de durere, de oboseala, o noua raza apare:
«Sunt Pastile. E obiceiul sa se elibereze condamnatul la moarte.»
«Pilat se va adresa poporului. Poporul e desigur cu mine si va cere eliberarea mea. I-am facut bine. Am vindecat pe atâtia... Nu se poate sa nu fie, afara, în multime, macar câtiva din acei vindecati de mine, caci toti au auzit ca sunt prins. Desigur au venit. Multimea e cu mine.»
Si-i trec pe dinaintea ochilor clipele de acum o saptamâna, ale intrarii în Ierusalim. Toata multimea L-a primit cu crengi înflorite, îngenunchind înaintea Lui.
«Cei mai multi din norod îsi asterneau pe cale vestmintele, altii taiau ramuri de copaci si le presarau pe cale.»
«Iar multimile care mergeau înaintea lui lisus si cele ce veneau în urma strigau: Osana, fiul lui David!»
«Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului. Osana, întru cei de sus.» (Matei, 21, 8-9.)
Dar cei ce se tineau cu miile dupa mine, la predici! Si ochii I se luminau. Daca Pilat se hotaraste sa ceara poporului eliberarea sa, e salvat!
Greutatea este sa se hotarasca Pilat la aceasta. Însfârsit Pilat se hotaraste. Iese în balcon si striga poporului adunat: (Matei 27.17) «Pe care voiti sa vi-1 slobozesc? Pe Baraba sau pe lisus care se numeste Christos?»
lisus aude dinauntru întrebarea si i se pare un veac minutul în care asteapta raspunsul.
loan 18.40: «Atunci toti au strigat:
«Nu pe el, ci pe Baraba.» Si Baraba este un tâlhar.
«Dar ce sa fac cu lisus, ce se cheama Christos, caci nu-i gasescnicio vina?»
«Sa se rastigneasca! striga multimea.» (Matei, 27. 22.)
«Dar ce rau a facut?»
«Si mai vârtos strigau, zicând: Sa se rastigneasca» (Matei, 27,23.)
Ei strigau în gura mare si cereau de zor sa fie rastignit. Si strigatele lor si ale preotilor celor mai de seama, au biruit.
lisus aude si I se întuneca privirile. Nu-I vine sa creada. Pare ca si judecata îl paraseste.
E scos afara în brânci... Multimea striga; dar El nu mai vede pe nimeni si nu mai aude nimic ... Acum El nu mai are puteri. Minuni nu mai f ace, caci în momentul în care a fost prins, Dumnezeu I-a ridicat puterile si L-a lasat om ca mine, ca noi toti.
Pentruca sa sufere ca om. Adica suferinta Lui sa fie maxima: numai asa va avea puterea rascumpararii, a rascumpararii noianului de pacate depana atunci si de atunci încoace, pâna la noi si pâna la sfârsitul lumii.
Daca ar fi ramas Dumnezeu, n'ar fi suferit. Neexistând suferinta, cu ce s'ar fi rascumparat pacatele lumii? Caci Mântuitorul pentru aceasta a fost trimis.
Deci, El a gândit, a suferit, a sperat pâna la ultimul moment, ca noi.
Pe El loviturile L-au durut ca si pe noi oamenii. Oboseala L-a
frânt ca si pe noi. Toate ofensele, toate injuriile, toate nedreptatile
I-au strapuns inima ca si noua. \-
De sub ploaia acestor lovituri si ofense, care curgeau asupra capului Sau, neputincios în fata lor, a oftat omeneste, a oftat ca noi.
Iata cum îsi urca crucea, îl vad cum cade sub greutatea ei: caci madularele noastre omenesti sunt slabe si se încovoaie sub greutatea poverilor, îsi sterge fruntea de sudoare, în jurul Lui sunt numai fiare. Nimanui nu-i este mila. Nimeni nu plânge pentru El. Toti râd. Iata o mica mângâiere; este cineva care îi crede durerile. Doi ochi L-au înteles. O inima care bate la fel cu a Lui, în ceasul durerii supreme.
«în urma, dupa El, veneau doua femei si norod, care plângeau.» (Luca 23,33.)
«Când au ajuns la locul numit Capatâna, L-au rastignit acolo pe El si pe facatorii de rele, unul dea dreapta si altul dea stânga.» El n'a fost un atlet ca sa reziste, sa se împotriveasca, sa se lupte pâna la do-borîre.
îl vad slab, uscat si blajin, îsi întinde mâna slaba si sleita de puteri pe lemn, si spune calailor sai :
«Bateti» ... Vai! Sunt momente, care, fiecare, par un veac. Ei i-o apuca. Iata cuiul. Simte prima atingere a lui de mâna palida. Oh! Prima lovitura. A doua. îsi simte bratul tintuit pe cruce. Dureri grozave îi strapung tot trupul. Ar racni, dar n'are putere nici pentru aceasta. Geme!
La fel cu mâna cealalta. I-o întinde, ca sa I-o potriveasca bine, caci El sta strapuns de durere si-I tremura si carnea si oasele toate. Acum prin fluerile picioarelor: iata cuiuL Se aud loviturile ciocanului, una dupa alta. Fiecare îl cutremura, îi strapung creerii.
Într'un târziu un glas pierdut: «Mi-e sete» (loan 19, 28). ... «Era cam la ceasul al saselea. Si s'a facut întuneric peste tot.
Soarele s'a întunecat si catapeteasma templului s'a rupt în doua. Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m'ai parasit? (Matei 15, 46).
Si apoi: «Tata, în mâinile Tale îmi încredintez Duhul» (Luca 23, 46).
Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Sau, ma închin: «Tatal nostru, carele esti în ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie împaratia Ta, faca-se voia Ta, precum în cer asa si pe pamânt; pâinea noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi si ne iarta noua gresalele noastre, precum iertam si noi gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi în ispita ci ne mântuieste de cel rau. Amin.»
Si catre sufletul care s'a ridicat, deasemenea: «Adu-Ti aminte de toti ai mei. Primeste-i sub scutul Tau. larta-i si odihneste-i. Da-le putere celor vii si biruinta asupra celor potrivnici, spre înflorirea României crestine, legionare si apropierea de Tine, Doamne, al Neamului nostru românesc, întru nadejdea învierii Lui. Amin.»
Hristos a înviat.
«A înviat a treia zi din groapa. L'am vazut.»
«Nu cred», a zis Toma.
Si a venit în mijlocul lor lisus. L-a chemat pe Toma si i-a zis:
Adu-ti degetul încoace si uita-te la mâinile Mele, si adu-ti mâ
na si pune-o în coasta Mea» (loan 20, 27).
«Domnul meu si Dumnezeul meu» (loan 20,28) a strigat To
ma, dupa ce a cercetat mâinile Sale, coasta strapunsa si mâinile Mân
tuitorului.
A înviat Hristos, sadind peste toata lumea, pâna la sfârsitul vremii, speranta, nadejdea, ca niciodata nu vom pieri sub piatra nedreptatilor, oricât de greu ar fî asezata peste firavele noastre trupuri.
Vom învia, vom birui.
A înviat Hristos, sadind nadejdea învierii din morti; ca viata noastra nu se termina aici, la acesti asa de trecatori 60-70 ani; ca se prelungeste dincolo; ca ne vom întâlni iar cu cei dragi ai nostri si nu ne vom mai desparti niciodata.
Ca vom învia din morti în numele lui Hristos si numai prin Hristos, adica în afara de credinta în Hristos nimeni nu va învia si nu va fi mântuit.

Insemnari de la Jilava - Corneliu Zelea Codreanu

Cartea lui Enoch

Enoch a fost un profet al Vechiului Testament care si-a scris experientele vizionare dand nastere astfel "Cartii lui Enoch" care se banuieste a fi o scriere mai veche decat "Geneza".

Cartea lui Enoch cuprinde 5 carti separate care au fost toate alaturate pentru a forma un singur document: Cartea Observatorilor , Similitudinile (Parabolele) lui Enoch , Cartea Astronomica , Cartea Visurilor si Epistola lui Enoch care include Apocalipsa Saptamanilor . Fragmente aramaice din toate sectiunile Cartii lui Enoch, cu exceptia Similitudinilor si discursului final , au fost gasite la Qumram. Au fost gasite patru copii ale Cartii Astronomice . Sapte manuscrise contin fragmente din alte sectiuni ale Cartii lui Enoch.
Corpul de texte Enoch gasit la Qumram este cartea Astronomica, care dateaza din secolul III i.Hr. si contine intuitii si relevatii pe care Enoch le transmite fiului sau de la ingerul Uriel. Majoritatea cartii contine informatii despre sistemele calendaristice solar si lunar si pozitia astronomica a corpurilor ceresti. Cartea il prezinta pe Uriel, al carui nume inseamna “lumina lui Dumnezeu” sau “flacara lui Dumnezeu” ca propovaduitorul adevaratului calendar. El este de asemenea conducatorul ingerilor care controleaza corpurile ceresti in relatie cu calendarul. Enoch mentioneaza ca toate stelele au un inger care le ghideaza si apoi continua cu descrierile rolului fiecarui inger referitor la stele si anotimpuri. In final, Uriel ii permite lui Enoch sa citeasca “cartea tabletelor divine”, care contine “toate faptele umanitatii si toti copii de pe pamant a tuturor generatiilor din lume”. Acest vers indica faptul ca, cursul existentei umanitatii a fost pre-determinat si inregistrat, astfel aratand o atitudine puternica de determinare. Capitolul este distinctiv fata de restul cartii datorita lipsei interesului fata de cosmologie si modului in care este prezentat ca o apocalipsa timpurie. Mai multi invatati au presupus ca acest capitol a fost scris mai tarziu si a fost incorporat cartii dupa ce a fost compusa Cartea Visurilor. Martinez subliniaza ca, copii a acestor capitole nu au fost gasite la Qumram, admitand ca aceasta poate avea o explicatie prin accidentele de transmitere si prin conditiile proaste in care sunt cunoscute acum fragmentele, dar tot Martinez sugereaza ca aceasta sustine posibilitatea ca lucrarea initiala nu continea acest capitol si ca acesta a fost introdus mai tarziu.
Cartea Observatorilor este a doua carte ca vechime si grupul Enoch si este cea mai veche apocalipsa cunoscuta daca consideram capitolul 81 din cartea Astronomica ca fiind o insertie mai tarzie. Cele mai vechi texte de la Qumram dateaza de la inceputul si jumatatea secolului II BC. Textul pare a fi o culegere de povestiri si traditii scrise de diferite persoane. 4QEna si 4QEnb se pare ca, contine numai aceasta scriere care dovedeste ca textul se poate sa fi circulat independent de celelalte sectiuni ale Cartii lui Enoch. Capitolele 1-5 au rolul de introducere la restul cartii, incepand cu diferenta dintre “cel ales si cel drept” si intre “cel slab si cel necuviincios”, si continua cu paradigma escatologica care se ocupa de judecata finala a celor drepti si a celor slabi. Enoch are rolul unui profet care prezice venirea si judecata lui Dumnezeu. Mentiunea este facuta pentru Observatori, care se spune ca “tremura” la relevatiile lui Dumnezeu. Capitolele 2-5 prezinta judecata in moduri diferite, ca in literatura inteleapta. Referinta este facuta atat la cei care au ales sa urmeze legea cat si la cei care de buna voie au ales calea pacatului si a raului, si ca rezultat, Enoch a aruncat un blestem asupra celor slabi, si a prezis o stare de bine pentru “cei alesi” daca vor avea in continuare o viata fara de pacat.
Cea de-a doua sectiune majora este compusa din capitolele 6-16 si prezinta povestea coborarii si pacatului ingerilor si intermedierea lui Enoch a petitiei Observatorilor catre Dumnezeu. Exista doua povesti de baza despre coborarea ingerilor: prima este focalizata in jurul lu Shemihazah in timp ce a doua il are in centru pe Asa’el (numele Asa’el in loc de Azaz’el provine de la fragmentele aramaice timpurii gasite la Qumram).
Povestea lui Shemihazah include mai multe elemente majore. Observatorii privesc din ceruri si isi doresc sa poata rade ca oamenii. Ei fac un juramant sa isi indeplineasca dorintele si coboara, se insoara, si defileaza cu femeile. In timp ce sunt pe pamant, ei le invata pe femei despre farmece, vraji, taierea radacinilor si despre plante, si depre diverse arte incluzand astrologia. Femeile au dat nastere la giganti care au consumat rezervele de mancare ale oamenilor, si au trecut la canibalism. Supravietuitorii umani suprimati au facut o petitie catre ceruri pentru a ii ajuta impotriva gigantilor, si plansul lor este auzit de ingerii care nu au coborat. Acesti ingeri au prezentat situatia lui Dumnezeu care, in consecinta, a ordonat ca gigantii sa fie eliminati si Observatorii sa fie inchisi sub dealuri pana in ziua judecatii cand vor fi inchisi in abisul de foc. Povestea in care apara Asa’el difera in mai multe moduri. Asa’el educa omenirea in legatura cu secretele divine care conduc omenirea in pacat. Aceste invataturi includ construirea de arme de lupta si prepararea de cosmetice, care le permit femeilor sa ii seduca pe ingeri. Ingerii il acuza pe Asa’el in fata Domnului de crima dezvaluirii secretelor divine pe care omenirea nu trebuia sa le afle. Raphael a fost insarcinat sa il pedepseasca pe Asa’el prin a il lega de maini si de picioare si aruncandu-l in intuneric printre pietrele ascutite si dure, unde acesta ramane pana in ziua judecatii cand este aruncat in foc. Povestea spune ca mai departe “intreaga lume a fost corupta de invataturile lui Asa’el si de actiunile sale; si a aruncat asupra sa tot pacatul”. Din cauza invataturilor lui Asa’el Dumnezeu a trimis Potopul pentru a distruge raul din lume incluzand chiar si sufletele gigantilor, astfel incat tot raul sa fie sters de pe fata pamantului.
Motivul ajungerii pacatului in lume este diferit in fiecare din aceste povestiri. In povestea lui Shemihazah, pacatul intra in lume prin casatoria dintre ingeri si oameni si prin procrearea gigantilor, in timp ce in povestea lui Asa’el, pacatul ajunge pe pamant prin dezvaluirea secretelor divine. Povestea lui Asa’el implica faptul ca inainte de transgresiunea angelica lumea era fara de pacat.
Aceste doua povesti pot fi comparate cu povestea Genezei despre fiii lui Dumnezeu si fiicele oamenilor, dar amandoua au elaborat de la textul de baza. De exemplu, in timp ce Geneza prezinta combinarea ingerilor cu femeile si copii care au aparut din unirea lor intr-un mod neutru, ambele povestiri prezinta inter-actiunea dintre ingeri si oameni ca radacina a raului si a violentei. Pasaje ulterioare din Geneza explica ca inima umana este inclinata catre rau, si ca Dumnezeu a trimis Potopul ca sa distruga raul din lume fara a face legatura dintre pacatele umanitatii si transgresiunea Observatorilor, in timp ce pasajele lui Enoch explica ca raul a aparut in lume prin intermediul ingerilor.
Dupa povestirile caderii Observatorilor, Enoch este reintrodus in capitolul 12. aici, el are rolul de intermediar intre Dumnezeu si ingerii cazuti, si efectueaza partial sarcina lui Raphael (pedepsirea lui Asa’el) si Michael (pedepsirea lui Shemihazah si a colegilor sai). Enoch mediaza pentru Observatori si ii atentioneaza – un element care demonstreaza inversarea rolului dintre Observatori si Enoch. Era rolul ingerilor sa medieze pentru umanitate, dar in schimb ei au condus omenirea in corupere. In schimb, Enoch, care ar fi trebuit sa primeasca beneficiile asistentei angelice, a actionat ca mediator pentru Observatori.
Enoch explica de asemenea de ce au fost pedepsiti Observatorii. El mentioneaza ca ingerii au fost contaminati prin contactul lor cu oamenii deoarece ei erau spirite pure care nu aveau nevoie de procreare din moment ce nu mureau. Progeniturile acestei uniuni, uriasii, au fost, totusi, ucisi, spiritele lor ramanand pe pamant pentru a ataca omenirea si pentru a produce rau. In acest mod, Dumnezeu a putut sa elimine majoritatea raului produs de ingeri, dar nu in totalitate, din moment ce raul mai poate inca fi intalnit in lume

Trăiesc flămând

Valeriu Gafencu


Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,
Frumoasă ca un crin din Paradis,
Potirul florii e mereu deschis
Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;
Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură
Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,
Potirul lacrimilor se revarsă
Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,
Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger
Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,
Din când în când din cer coboar-un înger
Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;
M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,
Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,
Grăuntele zvârlit în groapă-nvie
Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;
Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare
Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,
Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:
Iisuse, Iisuse!
Încet mă mistui, ca o lumânare.

Sfantul inchisorilor - Valeriu Gafencu

Valeriu Gafencu este unul din tinerii care au murit pentru Hristos, luptând pentru apărarea credinţei ortodoxe şi a neamului românesc. Mulţi îl numesc Sfântul închisorilor. Şi mulţi aşteaptă cu nerăbdare clipa canonizării lui. S-a născut în judeţul Bălţi în 1921, şi a murit în temniţă. Pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, conducând un grup al Frăţiilor de Cruce, a fost arestat şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Bolile contactate în regimul dur de detenţie al închisorilor Aiud şi Piteşti l-au întărit şi desăvârşit duhovniceşte. Dumnezeu l-a luat la Sine după 10 ani de detenţie.

"A fost un trăitor al Ortodoxiei, pe care a urmat-o şi cinstit-o cu dragoste. În închisoare a compus poezii, care se cântau în celule, adevărate rugăciuni închinate lui Dumnezeu. Astăzi, aceste poezii se cântă în Biserică, pe muzica lui Mihai Lungeanu.
Imnul Învierii, l-am ascultat în fiecare an în noaptea de Înviere în timpul predicii, la Biserica Sapientei, cântat de părintele Constantin Voicescu. De fiecare dată lacrimi ne umezeau ochii şi simţeam puterea cuvintelor lui cum pătrunde în noi şi ne întăreşte pe calea trăirii fierbinte a credinţei şi dragostei întru Hristos.

Fie ca noi să ducem mai departe glasul rugăciunii sale!"

Taina Dragostei", An I, Nr. 2


In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere didactice”. Pledoarie inutila.

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (1941 - 1944) si de la Pitesti.

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglinar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul. Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti. Cu aceasta figura de sfant - care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului - a trecut la cele vesnice.

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup - care supurau permanent - Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriiu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.
Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an. A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimile cuvinte: “Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale. Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata.