Orasul din adancuri

Autor: Ionel Grama

O legendă a amerindienilor yucateos, ramură a mayaşilor care au trăit în peninsula Yucatan, între Golful Mexic şi Marea Caraibilor, spune că, în vremuri imemoriale, în mijlocul strîmtorii care desparte Mexicul de Cuba a existat o insulă, pe care s-a dezvoltat o civilizaţie înfloritoare.

Din motive necunoscute, nişte „zei albi veniţi din ceruri” s-au supărat pe locuitorii acelui pămînt şi au prăvălit peste ei un potop de ape ce au înghiţit totul. Unii cercetători legau legenda de enigmatica Atlantidă, în vreme ce alţii găseau în ea un argument în favoarea Potopului biblic. Intîmplări din zilele noastre au dus însă nu numai la confirmarea poveştii, dar şi la descoperiri uluitoare, socotite cele mai mari din acest mileniu.

Spionaj şi vestigii istorice
S-a spus că, în urmă cu mai mulţi ani, doi canadieni, soţ şi soţie, specializaţi în căutarea epavelor corăbiilor mayaşe ce transportau aur, au localizat în largul coastelor Cubei, în dreptul Capului San Antonio, nişte construcţii bizare pe fundul mării. In realitate, lucrurile au stat puţin altfel. In perioada Războiului Rece, cînd URSS avea baze de rachete în Cuba, Paulina Zelitsky, pe vremea aceea cetăţean sovietic, oceanograf la bordul unui submarin nuclear rusesc aflat în misiune de spionaj în Strîmtoarea Yucatan, a descoperit pe fundul oceanului, cu ajutorul sonarelor, anumite formaţiuni bizare, pe care nu le-a putut cerceta îndeaproape. Mai tîrziu, acestea au fost fotografiate şi de un satelit-spion american, ce căuta să surprindă dispunerea silozurilor de rachete ruseşti în Cuba. In iulie 2000, Paulina Zelitsky şi soţul ei, Paul Weinzweig, deveniţi între timp cetăţeni canadieni, cercetători la ADC (Advanced Digital Communications), erau îmbarcaţi la bordul lui Ulises, un submarin de cercetare, cu aprobarea cubanezilor, şi au început prospectarea fundului strîmtorii. La circa 20-25 km de coastele Cubei, la o adîncime între 600 şi 750 m, sonarele au descoperit o serie de structuri megalitice din piatră, cu forme geometrice regulate. In iulie 2001, cercetătorii au adus un ROV (Remotely Operated Vehicle), un robot submersibil dirijat prin cablu, capabil să coboare la asemenea adîncimi şi să facă fotografii. Imaginile captate prezentau blocuri de piatră înalte de peste trei metri, dreptunghiulare, circulare sau sub formă de piramide şi coloane. Senzaţional a fost şi faptul că megaliţii respectivi sînt făcuţi din granit, o rocă magmatică masivă, care nu se găseşte nici în Cuba, nici în peninsula Yucatan, astfel că s-a emis ipoteza că materia primă a fost adusă din centrul Mexicului. La 7 octombrie 2004, o echipă internaţională de arheologi aflată la bordul unei nave mexicane a efectuat ample cercetări în zonă. Printre altele, au fost fotografiate nişte piramide înalte de 35 de metri, dar şi mai multe inscripţii aflate pe blocurile de piatră, a căror descifrare nu a fost dată publicităţii. O primă concluzie formulată este aceea că structurile respective au fost făcute şi folosite de fiinţe inteligente. „Străzile” şi forma arhitecturală a megaliţilor seamănă foarte mult cu construcţiile străvechi din Europa Centrală şi de Sud, fapt pentru care se crede că au fost realizate atunci cînd continentele erau încă unite între ele. Inscripţiile de pe zidurile de piatră par însă mai vechi decît civilizaţiile europene şi lasă impresia că le transmit un mesaj celor care vor veni în viitor. Iniţial, s-a emis ipoteza că megaliţii din adîncurile strîmtorii Yucatan au peste 6.000 de ani vechime, adică sînt ceva mai bătrîni decît piramidele egiptene. Dr. Manuel Iturralde, cercetător geolog cubanez, a ajuns la o concluzie care răstoarnă însă toate ipotezele. El a admis ideea că oraşul scufundat a fost construit cîndva pe pămînt, de fiinţe care trăiau în zona Europei de azi şi care au ajuns în acele locuri. Conform teoriilor cunoscute pînă în prezent, în zona Cubei uscatul se scufundă în mare cu o viteză de 16 milimetri pe an.
In această situaţie, pentru ca megaliţii să ajungă la adîncimea la care se află acum, au trebuit să treacă… 50.000 de ani! Aici însă, toate calculele îşi pierd orice logică: acum 50 de milenii, în centrul Europei trăia Homo Neanderthalensis, omul de Neanderthal, care este şi azi o enigmă nedezlegată de ştiinţă. Primul ADN al unui neanderthalian a fost extras din nişte oase fosilizate, abia în 1997. Paradoxal, dar nici măcar o singură secvenţă a acestui hominid nu se regăseşte la oamenii actuali. In plus, omul de Neanderthal nu era capabil şi nu dispunea de cunoştinţele şi tehnicile construirii unui astfel de oraş. El a dispărut brusc de pe firmamentul istoriei în urmă cu 30.000 de ani. Există vreo legătură între acest precursor al omului, oraşul scufundat din largul Cubei şi zeii albi veniţi din cer, care au revărsat un puhoi de ape peste acele construcţii? Poate cercetările viitoare vor ridica măcar un colţ al vălului de mister care învăluie totul.