Carpaţii, solniţa Europei

"Intelectul uman a produs în imense perioade de timp numai erori." - Nietzsche

Înţelegerea n-a fost totdeauna aceeaşi: atomii lui Democrit reprezentau o înţelegere a realităţii, cei comtemporani o cu totul altă înţelegere a aceleiaşi realităţi. Nu realitatea s-a schimbat, ci înţelegerea noastră. Din aceste puţine considerente rezultă că adevărul poartă pecete istorică, că fiecare epocă are adevărurile ei… Puţinătatea cunoaşterii este răspunzătoare de faptul că istoria scrisă în Evul Mediu şi chiar pînă în secolul al XIX-lea, deşi cu pretenţii de ştiinţă, n-a însemnat uneori mai mult decît povestiri ştiinţifico-fantastice.
Cînd celebrul Max Müller, la jumătatea secolului trecut, “descoperă” un leagăn primar la Arienilor (agricultori şi păstori) pe cel mai înalt platou al Asiei, la peste 4 500 m altitudine, unde solul nu se desgheaţă decît două săptămîni pe an, n-a suscitat nici o reacţie din partea savanţilor contemporani lui. Să-l cităm chiar pe Max Müller:
…Il existait un petit clan d’Aryas établis probablement SUR LE PLUS HAUT PLATEAU DE L’ASIE CENTRALE (subl. ns.) et parlant un language qui n’était encore ni le sanscrit, ni le grec, ni l’allemand, mais qui contenait les germes de tous cesdialectes. Ces Aryas étaient AGRICULTEURS (subl. ns.) et étaient déjŕ parvenus ŕ un certain degré de civilisation (…Exista un mic grup de arieni, stabiliţi probabil PE CEL MAI ÎNALT PLATOU AL ASIEI CENTRALE (subl. ns.) şi vorbind o limbă care nu era încă sanscrită, nici greacă, nici germană, dar care conţinea în germeni toate aceste dialecte. Aceşti Arieni erau AGRICULTORI (subl. ns.) şi ajunseseră deja la un oarecare grad de civilizaţie).
Conaţionalul său Isaac Taylor califică, spre sfîrşitul veacului, descoperirile de acest fel:
Il n’y a pas de plus curieux exemple des aberrations de la science (Nu există exemplu mai curios de aberaţii ale ştiinţei).
Noi am găsit, din păcate, numeroase astfel de erori fundamentale scrise şi răspîndite chiar de unii savanţi iluştri, dar nu este aici locul de a le menţiona:
I. Taylor citează cîteva astfel de nume:
Il est instructif de voir combien sont médiocres les arguments qui suffirent ŕ convaincre les plus grands érudits de l’Allemagne et de l’Angleterre Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen et Max Müller que les Aryens étaient originaires de l’Asie, d’oů, par migrations successives, ils étaient venus s’établir en Occident… cette opinion, quoique peu fondée, fut universellement acceptée… (Este instructiv de văzut cît de mediocre sînt argumentele care fură deajuns să convingă pe cei mai mari erudiţi ai Germaniei şi ai Angliei, Pott, Lassen, Grimm, Schleicher, Mommsen şi Max Müller că Arienii erau originari din Asia de unde, prin migraţii succesive, veniră să se stabilească în Occident. … această părere, deşi puţin fondată, fu acceptată în mod universal……).
O eroare nu mai puţin importantă este inventarea de către istoriografia medievală a unor Goţi, care nu au putut să existe şi care nu reprezintă, fără doar şi poate, decît un alt nume pentru Geţi. Această dovadă va fi făcută în Studiul Introductiv al unei ediţii bilingve, latină/română, a Istoriei Geţilor, scrisă de Iordanes, la 551 e.n., operă al cărei titlu original este: De origine actibusque Getarum (Despre originea şi faptele Geţilor), în care numeroşi istorici au văzut o imaginară confuzie a lui Iordanes, get el însuşi, între aşa-zişii goţi şi geţi.
Dacă ar fi luat ca îndrumar Natura, savanţii pe care i-am amintit, şi mulţi alţii, s-ar fi scutit de a aduce lemne în pădure, bufniţe la Atena şi apă cu sacaua la Mare, adică să-şi irosească viaţa fără vreun folos. Condiţiile de mediu, cele care asigurau conservarea vieţii oamenilor şi a animalelor care le susţin existenţa, erau cele dintîi de identificat. Dacă ar fi făcut acestea, aceşti savanţi iluştri n-ar mai fi trebuit să caute la mii de kilometri distanţă, în Asia centrală, ci le-ar fi fost deajuns drumul ideatic pînă în centrul Europei, în Spaţiul Carpatic, Canaanul Europei, cum a numit Tröster Ardealul.
În Istoria Transilvaniei, compendiu anonim, din Biblioteca Vaticanului, manuscris latinesc 6 263, cca 1530, filele 204-253 scrie: Principatul este mai mult decît fericit şi mai mult decît oricare altul este fertil pentru orice… aici s-a trăit extraordinar de uşor. Asemănător raportează numeroşi alţi martori oculari, Paul Strassburg (1632), Evlia Celebi, Marsigli, Petrus şi Paulo Manutius (1596), Johann Filstich (1728) etc. etc. Să-l mai cităm, parţial, pe Erasmus H.S von Weismantel (1688-1749):
Această ţară are pămîntul cel mai minunat şi cel mai mănos… cu puţină muncă şi osteneală el produce cele mai frumoase şi mai bune grîne, cît şi zarzavaturi şi bucate…
Este curios cum istoriografia maghiară din secolul trecut a susţinut teza, care s-a prelungit pînă în contemporaneitate, că Ardealul, care, împreună cu zonele extracarpatice, constitua în mileniile precedente singurul spaţiu din Europa ce asigura integral condiţiile necesare zămislirii, conservării şi desăvîrşirii vieţii umane, a fost nelocuit timp de 1000 de ani pînă au sosit ungurii din centrul Asiei ca să-l populeze. Această istoriografie pentru somnambuli este ridiculizată de aspecte limpezi din geologie, fiziologie etc. imposibil de pus la îndoială şi de contestat.
Obiectul cercetării profesoarei M. Gimbutas au fost resturile arheologice din neolitic (6000 – 2700 î.e.n.). Urmele de vieţuire umană şi obiectele descoperite în săpăturile arheologice se găsesc, în toate ţările, în muzee şi în locuri special amenajate. În mileniul V î.e.n., Europa, cu excepţia spaţiului Carpatic şi a zonelor pericarpatice, era o imensă pată albă, reallitate care se coroborează cu absenţa scheletelor din neolitic în ceea ce astăzi se numesc Franţa, Anglia, Germania etc. Surprinsă, la sfîrşitul cercetării sale, M. Gimbutas scrie: Nu este clar ce a determinat impulsul iniţial pentru dezvoltarea culturală a Vechii Civilizaţii Europene.
Întrebarea este legitimă. De ce în Carpaţi a apărut o societate umană organizată, s-a dezvoltat o civilizaţie primară grandioasă, iar în alte zone ale Europei nu s-a întâmplat nimic asemănător. Numărul erudiţilor care au observat şi scris despre această diferenţă calitativă este foarte mare: Mommsen, Virchow, Clémence Royer, André Lefčvre, André Piganiol, Pierre Lévęque etc. etc., dar fără să găsească şi explicaţia acestui fapt.
Noi am publicat bilingv, română/engleză, un articol intitulat Sarea, criteriu pentru regîndirea istoriei în care, pe baza datelor oferite de fiziologie, am conchis că nu există sare, nu există viaţă de tip uman şi, evident, nici istorie şi istorici, lingvistică şi lingvişti etc. etc. Sarea este absolut indispensabilă vieţii fiziologice a omului.
Fără să ştie de Na şi K, prin observaţii de toată ziua, ţăranii din străvechea antichitate ştiau că fără sare nu există viaţă. Numai aşa se explică textul din Evanghelia după Matei 5/13: Voi sînteţi sarea pămîntului. Capra cu trei iezi aduce pentru ieduţii ei drob de sare la spinare, iar în basmul Sarea în bucate morala este: fără miere şi fără zahăr poate omul să trăiască, dar fără sare nu. Ceea ce ştiau ca ţărani, au uitat după ce s-au făcut domni şi au fost şcoliţi prin universităţi domniile lor istoricii şi lingviştii din diverse timpuri şi locuri.
Să cităm în context şi două referinţe americane:
Without salt, the body goes into convulsions, paralysis, death (Fără sare, corpul intră în convulsii, paralizie, moarte).
Over many generations, only those humans survived who could carefully conserve enough sodium for good health. The rest perished (După multe generaţii, numai acei oameni au supravieţuit care au putut să-şi păstreze cu grijă destul sodiu pentru o bună sănătate. CEILALŢI AU PIERIT).
Cu mult înainte noi scrisesem partea de fiziologie a nutriţiei pentru o enciclopedie practică de artă culinară, ocazie cu care ne-am încredinţat de rolul covîrşitor al celor 15-16 oligoelemente (oligo = oleacă, puţin) anorganice care, deşi se găsesc în cantităţi mici sau foarte mici în organismul uman, sînt indispensabile pentru realizarea funcţiilor vitale minimale ale organismului. Între celelalte, sodiul (Na) şi potasiul (K) sînt implicaţi în metabolismul muşchiului inimii, în realizarea şi păstrarea tonusului, prin rolul lor în producerea excitaţiei neuromusculare, a tuturor muşchilor, inclusiv a celui cardiac, la păstrarea echilibrului acido-bazic, la realizarea presiunii osmotice intraorganice etc. Concluzia: deşi ponderea Na şi K în organismul uman nu reprezintă mai mult de 0,5 – 0,6% din masa corpului (un corp de 70 kg conţine cca 245 g K (0,35%) şi 105 g Na (0,15%).
La lapte şi produse lactate, cantităţile de K conţinute sînt de cca 2-3 ori mai mari decît cele de Na; la carne şi produse din carne, acelaşi raport variază în genere de la 1/2 la 1/4-1/5 în favoarea potasiului. Cam acelaşi raport se regăseşte şi la peşti şi alte vietăţi acvatice etc. Însă, la produsele cerealiere, legume şi fructe, disproporţia dintre Na şi K este foarte mare, Na putînd reprezenta 1/10 faţă de conţinutul de K, dar ajungînd în unele cazuri şi 1/100 sau chiar 1/200.
Concluzia: cantitatea de K de care organismul are nevoie se obţine din alimentele ingerate, în timp ce nevoile de Na ale organismului nu pot fi asigurate prin alimentaţie. Fără o alternativă la această situaţie limită, mamiferele superioare, inclusiv omul, ar fi fost sortite dispariţiei. Alternativa au reprezentat-o depozitele de sare gemă.
Cel mai bogat continent în resurse de sare este Europa, urmată de America de Nord. Cele mai dezavantajate continente sînt Asia, Africa şi America de Sud. România este spaţiul cel mai favorizat de pe glob, atît în ce priveşte cantitatea de sare, cît şi calitatea sării şi mai ales prezenţa unor masive de sare la suprafaţa solului. Ca un corolar al fiziologiei umane, viaţa de tip uman nu a putut apărea decît într-un spaţiu cu surse de sodiu la îndemînă. În Europa nu a existat decît un singur astfel de spaţiu, cel Carpatic, leagănul civilizaţiei europene.
Încă din Neolitic în curtea fiecărui ţăran exista un bolovan de sare pe care, cînd se-ntorceau de la cîmp, vaca, oaia etc. îl lingeau, luîndu-şi raţia de sodiu pe care le-o cerea organismul. Cînd plecau în transhumanţă cu turmele de oi, la iernatic, ciobanii carpatici duceau cu ei, pe măgăruşi, cantităţi suficiente de sare pentru ei şi pentru oi, ca să le ajungă pînă-n primăvară, pînă la revenirea acasă, în Carpaţi, singura sursă de sare la suprafaţă în tot spaţiul transhumant pericarpatic. Am reţine atenţia asupra unui fapt deosebit de important pentru istoria Europei care n-a fost încă menţionat: au existat sălaşe ale păstorilor valahi în spaţiul din Nordul Mării Negre, pînă-n Caucaz, în Peninsula Balcanică, pînă la Marea Egee şi Marea de Marmara, în Iliria şi Panonia, pînă la Marea Adriatică, de unde primăvara turmele reveneau în Carpaţi. În toate spaţiile circumcarpatice menţionate mai sus nu există sare la suprafaţă, de aceea, la fiecare plecare, în transhumanţă, toamna, păstorii luau cu ei sarea trebuincioasă pînă la revenirea în Carpaţi, în solniţa Europei. Nu există, şi nu era posibilă, o transhumanţă inversă, din aceste zone adiacente spre Carpaţi, pentru că nimic nu putea veni din zone fără sare, unde, înainte de stabilirea unor drumuri ale sării, pentru aprovizionarea continuă cu sare, nici oamenii, nici animalele lor nu puteau dăinui. Oaia a fost domesticită, în Spaţiul Carpatic, încă în Mezolitic, cu circa 10 000 ani în urmă, de unde s-a răspîndit prin astfel de pendulări periodice, la început, neapărat cu samarii doldora de sare cărată pe măgăruşi.
Necesarul minim de sare este stabilit astfel, în lucrările de specialitate: 1g/zi la copii sub un an, 10 g/zi la cei între 1 şi 14 ani, 25 g/zi la adulţi, la muncă uşoară, şi 35 g/zi la muncă grea, în zona temperată. Cifrele medii de consum de sare variază de la ţară la ţară. În practică rezultă o cantitate medie de cca 7,5 kg/an/persoană. Pentru animale sînt necesare: 10-30 g/zi de vacă care de lapte (în ultima vreme se preferă furaje sărate), 7-15 g/zi de oaie, 5-10 g/zi porc etc. În industria alimentară se folosesc: 2-2,5% sare la unt şi margarină, 1,75-3,25% la brânzeturi, 1,5-2% la legume conservate, 3-20% la legume murate, 2-6% la mezeluri şi carne conservată, 10-30% pentru conservarea peştelui etc.
Din cifrele de mai sus rezultă că pentru existenţa fizică a oricărui grup uman sînt indispensabile mari cantităţi de sare… De asemenea, trebuie reţinut că, pînă la apariţia frigiderelor, mari cantităţi de sare erau folosite pentru conservarea alimentelor.
Eminentul antropolog român Dr. Dardu Nicolăescu-Plopşor, într-un interviu (v. “Magazin” nr. 33 din 13 august 1983, p. 7) arată: Sarea a fost dintotdeauna folosită de om în alimentaţie. O dovadă indirectă a acestei supoziţii o constituie, după unii oameni de ştiinţă, faptul că aşezările omeneşti cele mai vechi se regăsesc, de regulă, pe văi şi NUMAI ÎN APROPIEREA IMEDIATĂ A UNOR MASIVE DE SARE. Această menţiune a regretatului Dardu Nicolăescu-Plopşor, referitoare la aşezările umane d i n Carpaţi, coincide pînă la identitate cu relatările lui Herodot (sec. V î.e.n) care, în Cartea IV, pomeneşte diverse populaţii vieţuind lîngă un deal de sare şi un izvor de apă.
Viaţa umană nu a putut apărea decît într-o zonă cu sare la îndemînă. Spaţiul Carpatic reprezintă un astfel de loc priviligiat natural. Între toate zonele lumii, Spaţiul Carpatic se bucură de cea mai mare densitate de resurse de sare: peste 300 masive de sare, de calitate deosebită, uşor de exploatat, unele fiind chiar la suprafaţa solului, sub forma unor munţi (dealuri) de sare. În afara acestor peste 300 masive de sare, situate pe ambele versante ale Carpaţilor, în Spaţiul Românesc se mai găsesc peste 3 000 de izvoare sărate şi numeroase lacuri sărate. Mama noastră ne-a spus că, în copilărie, după primul război mondial, în comuna Pietricica, judeţul Bacău, luau, cu găleata, apă sărată, dintr-o slatină, cu care găteau mîncarea.
Începînd din mileniul VI î.e.n. are loc o explozie demografică, iar apoi o înmulţire permanentă a populaţiei, astfel că oamenii au trebuit să se răspîndească, să trăiască şi în zone lipsite de zăcăminte de sare. Dependenţa de sare fiind fiziologică, naturală, a făcut ca această răspîndire a populaţiei să fie condiţionată de asigurarea aprovizionării continui cu sare a populaţiilor care roiau din Spaţiul matcă. Aşa s-au dezvoltat străvechile drumuri ale sării care pleacă din Carpaţi, radial, în toate direcţiile: spre sud, spre vest, spre nord, spre est, ca o Roză a vînturilor. De-a lungul acestor drumuri au apărut noi şi noi aşezări omeneşti, din ce în ce mai depărtate de sursele de sare. Un astfel de drum pornea de la salina Slănic, trecea prin Bucureşti, unde a şi rămas o arteră care poartă numele Drumul sării, traversa Dunărea şi ajungea pînă la Bosfor.
Transportul la distanţe din ce în ce mai mari nu era scutit de dificultăţi şi de pericole, riscuri care trebuiau plătite. De aceea, sarea era scumpă, ajungînd în unele momente, în anumite zone, monedă de schimb. Din această situaţie s-a născut expresia a fi (prea) sărat = a fi (prea) scump, referitor la un bun, o marfă. De asemenea, avem expresia dacă se varsă sare iese ceartă, justificată numai de raritatea şi preţul ridicat al sării în acele timpuri. Fiind un produs de mare preţ, sarea făcea parte, în unele zone, dintre produsele care se aduceau ca daruri la altarele diverselor divinităţi. Pe măsura îndepărtării oamenilor de sursele naturale de sare ia naştere un comerţ deosebit de prosper cu sare, ca aliment de strictă necesitate. Rolul sării în istorie a fost crucial: Veneţia s-a dezvoltat, la-nceput, datorită comerţului cu sare şi a purtat războaie ca să nu piardă monopolul comerţului cu sare, iar Londra şi Hamburgul s-au dezvoltat în legătură cu comerţul cu sare.
În Căluş, un ritual preistoric atestat numai în România, o datină multimilenară în legătură cu o zeitate zoomorfă (CALUL), în Cercul sacru se depun pentru a fi vrăjite de Căluş, numai produse – simboluri ale alimentaţiei – ale Spaţiului Românesc: DROB DE SARE, seminţe, dar numai din plante care cresc în Spaţiul Carpatic din străvechime: grâu, mei, orz, ovăz, secară, niciodată porumb. Aspectul magic este foarte răspîndit: sarea se foloseşte în diferite descîntece şi în talismane, pentru vindecarea unor boli (14, p. 19, 84, 202, 245, 247, 376, 384, 388, 393). Ca simboluri ale alimentaţiei, ale condiţiilor minimale de existenţă, la Români, şi numai la Români, oaspeţii dragi erau şi sînt primiţi cu pîine şi sare, în semn de prietenie şi de ospitalitate.
Două forţe ocîrmuiesc lumea: Foamea şi Dragostea (Schiller). Foamea era condiţia de existenţă a insului, dragostea a speciei. Ca specia să subziste trebuie ca inşii care o compun să-şi asigure, în primul rînd, existenţa individuală. De aceea, alimentaţia reprezenta o constantă existenţială care-i jalonează insului şi, indirect, speciei, viaţa, de la naştere la mormînt. Nimic nu se făcea fără rost în momentele de început ale existenţei umanităţii ca şi pe tot parcursul evoluţiei sale, pînă de curînd, la apariţia aşa-zisei societăţi de consum. În antecedentele sale omul a depins de natură şi a colaborat cu ea, într-un proces, el însuşi, natural. Viaţa nu era uşoară, iar omul era format şi pregătit pentru lupta zilnică a vieţii. De aici totul, în existenţa sa, decurgea şi se înfăptuia sub imperiul necesităţii, moaşa oricărui act conştient din lunga istorie a umanităţii.
Cînd, azi, constatăm că numeroase popoare europene, ne referim la cele care ne-au lăsat menţiuni în acest sens, îşi revendică originea Carpatică (spanioli, francezi, englezi, danezi, scandinavi), iar pentru altele, dacă nu găsim arătări ale lor, directe, ne vorbesc documentele de diverse feluri, tot scenariul de desfăşurare al acestei evoluţii îşi are temeiul în condiţiile mai uşoare, mai favorabile pentru viaţă oferite, în mod natural, de Spaţiul Carpatic, una din acestea fiind aceea că a reprezentat, milenii în şir, solniţa Europei.
Carpaţii, solniţa Europei, un articol de Gabriel Gheorghe pe site-ul Fundaţia Gândirea