Cerbul

Unul din ucenicii Sfântului Nifon, cu multă uimire povestea:
–Atâta smerenie şi blândeţe îi dăduse harul Sfântului Duh, încât se socotea pe sine că întinează lumea cu făptura sa. Ascultaţi o mărturie a virtuţilor sale.
A fost chemat odată în casa unui dregător, care avea mare evlavie către Cuviosul. Bogatul acela avea o grădină foarte mare, în care păşteau de voie mulţime de animale sălbatice, ca într-o pădure. Şi printre multii cerbi, ce îi avea, era unul nespus de sălbatic din fire, care de se întâlnea cu un om îl lovea cu picioarele dinaine şi cu coarnele cele rămuroase. Eram cu sfântul şi când am intrat în curtea dregătorului, cerbul furios s-a repezit la mine. Sfântul văzând aceasta s-a aşezat în faţa mea, să mă apere şi numai ce l-a atins că s-a îmblânzit pe dată. Apoi cerbul privind în ochi pe Sfântul s-a ruşinat şi a fugit în desiş. Am întrebat:
–Spune, părinte cum ai făcut aceasta?
–Aceasta este puterea tainică a smereniei. Când ne smerim faţă de toţi şi toate şi ne vedem cât suntem de păcătoşi, se pogoară din Cer toiagul lui Dumnezeu zdrobind pe vrăjmaşii noştrii, pe cei care ne urăsc, pe diavoli, pe fiare, tot răul.