Ivdel, Katân-ul Basarabiei

Acesta e numele unei închisori din regiunea Saratov a Federaţiei Ruse.
Majoritatea celor arestaţi după 28 iunie 1940 “pentru trădare de Patrie” (care “patrie”, când cei învinuiţi nu locuiseră nici măcar o singură zi în URSS, iar cei născuţi după 27 martie 1918 – nici măcar în Rusia ţaristă, dacă admitem că bolşevicii o considerau pe cea din urmă patrie a lor?!) erau internaţi în acest penitenciar de lângă munţii Ural.
Bărbaţii din familiile deportate, de la 14 ani în sus, erau scoşi din tren la Tiraspol, despărţiţi de familiile, soţiile şi copiii lor, pe care n-aveau să-i mai revadă vreodată, fiind îmbarcaţi în alte vagoane şi duşi la Ivdel.
Acolo erau aşezaţi în faţa plutoanelor de execuţie şi lichidaţi.
Motivele erau diverse.
La 22 iunie 1941 din celule au fost scoase câteva mii de “români” (aşa le ziceau sovieticii basarabenilor) şi i-au împuşcat, drept răzbunare pentru faptul că România “năvălise în URSS”.
Pentru pedepsele aplicate de armata română după ce la Odesa a fost aruncat în aer Comandamentul Suprem Militar românesc (octombrie 1941), la Ivdel au fost “executaţi 15.000 de ostatici şi prizonieri români” (din cartea “Săptămâna roşie” de Paul Goma).
La fiecare nou atac al Armatei Române la Cotul Donului, în Stalingrad, în Crimeea ş.a., sute de basarabeni erau scoşi din celule şi împuşcaţi. Drept răzbunare.
Basarabenii erau lichidaţi cu miile, în aceeaşi zi, dar medicii le scriau în fişe date diferite ale morţii, semănate de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial, fixându-le şi cauze cât mai “pământeşti” ale morţii: insuficienţă cardiacă, ictus, pneumonie, tuse, diaree, tuberculoză, sughiţ cronic etc.
În cartea “Stalin mi-a furat copilăria” fostul deportat Boris Vasiliev reproduce fişa medicală a tatălui său, Ilie Vasile (tot el Vasiliev), împuşcat la Ivdel, în care, cinic, “medicul” (călăul) penitenciarului îl diagnostichează cu “un grav ulcer stomacal”, recomandându-i “dietă strictă”: doar pâine uscată şi apă.
Recomandarea tratamentului cu “dietă” a fostului primar de Malovata (asta a fost crima lui cea gravă) este făcută de “medic” la câteva zile după ce a fost împuşcat.
La “Ivdellag”, cum i se mai spunea acestui lagăr al morţii, au fost lichidaţi foştii membri ai Sfatului Ţării, membri ai tuturor partidelor politice din Basarabia (afară de cel comunist, care la 28 iunie 1940, avea doar 96 de membri), “foşti albgardişti”, chiaburi, ţărani, profesori, elevi…
La majoritatea celor lichidaţi, în sentinţă e indicată o singură învinuire: “vrag naroda” (“duşman al poporului”).
Al cărui popor? Al propriului popor? Al poporului rus?
Cum s-a manifestat “duşmănia” lui Ilie Vasile (Vasiliev), a preotului Gheorghe Buruiană de la biserica Ciuflea, a lui Efim Ojoga, tatăl ex-deputatei Olga Ojoga, ucis la Ivdellag în 1941, a profesorului Chiril Hodorogea, directorul şcolii din Selemet, localitate vecină cu satul copilăriei mele, dus şi el la Ivdellag, ş.a.m.d., faţă de poporul basarabean sau faţă de poporul rus, sau faţă de alte popoare, numai diavolul şi cei prin care îşi făceau lucrarea acesta cunosc.
Citindu-le dosarele, ai impresia că după 28 iunie 1940 toate cele trei milioane şi jumătate de basarabeni, “eliberate” de Armata Roşie, deveniseră peste noapte cei mai mari duşmani ai propriilor lor vieţi.
Conform unor statistici incomplete, la închisoarea din Ivdel au fost executaţi peste 20 000 de basarabeni.
Majoritatea lor erau ţărani şi intelectuali, oameni care nu aveau nimic în comun cu politica.
Deşi au existat şi alte penitenciare pentru basarabeni, ca cel de la Kuibâşev (unde a fost masacrat folcloristul Petre Ştefănucă), cel de la Dubinka, regiunea Krasnoiarsk (unde şi-a ispăşit pedeapsa scriitorul Nicolae Costenco), cel din Irkutsk (unde a fost închis prozatorul Alexei Marinat), cel de la Vorkuta (pentru ostaşii Armatei Române), cel de la Inta (unde au fost întemniţate rudele mele: arhimandritul Serafim Dabija şi preotul Nicodim Onu din Satul Nou), cel mai plin cu morţi de-ai noştri a fost Ivdelul.
Gropile comune de lângă închisoarea de acolo sunt pline cu oseminte de basarabeni.
Guvernul Republicii Moldova are o datorie: să înalţe un monument în memoria concetăţenilor noştri exterminaţi la Ivdel, unde conducătorii ţării s-ar deplasa cu anumite ocazii pentru a depune acolo jerbe de flori.
E necesară o înveşnicire a memoriei celor masacraţi în acest penitenciar din actuala regiune Sverdlovsk a Federaţiei Ruse.
El e Katân-ul nostru.
El e pariul memoriei noastre cu istoria relativ recentă, pentru care trebuie să facem totul ca ea să reţină sacrificiul înaintaşilor, dar şi ţinerea noastră de minte.

Nicolae Dabija