"În România totul trebuie Dacizat" - Mihai Eminescu - I

Poezia patriotică pornind de multe ori de la aceeaşi temă, viitorul patriei, având ritmuri înălţătoare şi pasiuni clocotitoare i-a preocupat în anii 1866 pe M.Eminescu şi Nicolae Densuşianu, cel dintâi reuşînd să atîngă însă culmile perfecţiunii. Ei întrau în competiţie cu poezii de mult consacrate, cum ar fi Hora Unirii a lui V.Alecsandri sau Umbra lui Mircea la Cozia, Bolintineanu..."Viitor de aur Ţara noastră are/Şi prevăd prin secoli a ei înălţare".
Revista Familia, Foaie enciclopedica şi beletristică cu ilustraţii, în anul 1865 prezintă în paginile ei alaturi de personalităţi de talia lui Shakespere şi operele unor români demni să figureze în ceea ce Ioşif Vulcan numea cu mândrie “Panteonul român”. Astfel îi gasim în paginele ei pe : Bogdan Petriceicu Haşdeu, Dimitrie Bolintineanu, Costache Negri, Anton Pann, Ion Heliade Radulescu şi Andrei Mureşianu. Apareau însa, în anii 1866, în revista Familia şi creatiile de debut ale lui Mihai Eminescu şi Nicolae Densuşianu.
Mihai Eminescu va publica în paginile Familiei, pornind de la tema , viitorul patriei, “ Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie”:

Vis de razbunare negru ca mormântul,
Spada ta de sânge dusman fumegând,
Şi deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tau de glorii falnic triunfând.”

Proaspatul student al “Academiei sasesti de drepturi”din Sibiu N.Densuşianu debuteaza şi el în nr.20 din 10/20 iulie 1866 al revistei cu poezia “Zâna mea”în care poetul exclama: ..Doamne arde necuratii şi-i trimite în infern..
Sau...: A ta ginte-a fi ilustra, dară steaua ei divină
Este-n ceaţa primăverii, şi înca nu s-a ivit.
Ioşif Vulcan, înzestrat cu o întuitie deosebită în a descoperi valori în tinerii lui colaboratori, va acorda prima pagina a revistei pentru “Misterele noptii” de Mihai Eminescu, în nr.34, şi deasemeni poeziei “Melancolia” de Nicolae Densuşianu, în nr.36
În toamna anului 1866 M.Eminescu a venit la Sibiu să-l întâlnească pe fratele său de sânge Nicolae Eminovici, dar nu-l gaseste acasa. Mihai Eminescu va fi însa gazduit de N.Densuşianu; el va găşi în gazda sa binevoitoare, în vârstă de 20 de ani un frate de spirit, iar în preocupările acestuia privînd mitologia şi istoria veche a poporului nostru o sursă proaspătă, şi continua, de inspiraţie ce se va reflecta în poezia sa, ca de altfel şi în toata activitatea sa de viitor.
Trecutul glorios îi pasionează pe cei doi poeţi. Dar dacă la M.Eminescu poezia este mult mai complexă şi mai sofisticată, la N.Densuşianu ea este mai simplă mai saracă, asa cum putem vedea şi din versurile următoare:
“Stefan, Domnul mare
Stia de răzbunare
La leşi şi la tătari.”
Eminescu va da însa imagini de frescă unei asemenea subiect, vezi ‘Scrisoarea III-a” (fragment)

"Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfîntei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezămînte,
Unde spumega desfrâul în mişcări şi în cuvînte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri...

Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama sfâşiînd această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi - nişte mişei!
Da, câştigul fără muncă, iată sîngura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire.


În 1877 ambii sunt stabiliti la Bucuresti şi vechea lor amicitie se reia cum se poate vedea în poemul lui M.Eminescu “Gemenii” :
Iată un fragment ilustrativ:

„O candelă subţire sub bolta cea înaltă
Lumină peste regii cei dacici laolaltă,
Care tăiaţi în marmur cu steme şi hlamide
Se înşirau în sală sub negrele firide,
Iar colo-n fruntea sălei e-un tron acoperit
C-un negru val de jale, căci Sarmis a murit.”



Să nu uităm că în 1881 Eminescu a declarat că : În România totul trebuie dacizat”, în perioada în care N.Densuşianu începuse să lucreze la volumul “Dacia preistorică” lucrare în care alaturi de arheologia materială, disciplină istorică riguroasă, el va întroduce, pentru prima oară, şi arheologia spirituală din multimea de marturii scrise ale antichitatii greco-latine, asociind, probe găsite la mii de ani sau la mii de kilometri distanţă.
Marele nostru poet naţional Mihai Eminescu a înţeles importanţa istorică şi contribuţia inestimabilă a Daciei şi a regilor ei în evoluţia societăţii noastre.

Numele unei ţări este cartea de vizită a ţării respective, este oglinda unică, prin timp, care-i reflectă, sintetic, imaginea atât în interior, cât şi pe plan mondial. Când spunem sau când auzim spunându-se numele unei ţări, gândul ne duce la poziţia ei geografică, la limbă, la istorie, la nivelul de civilizaţie, la oamenii care locuiesc acea unică ţară.
Numele unei ţări este simbolul distinctiv al acelui teritoriu şi al locuitorilor lui.
O scurtă incursiune în procesul care, a adus la alegerea cuvântului „România” ca nume al ţării noastre este foarte utilă pentru a demonstra că acest nume a fost nu numai neinspirat, dar profund neconcordant cu adevarul istoric. Ţara noastră avea un nume, Dacia, nume cu rezonanţă majoră în lumea antică, nume cunoscut şi apreciat pe tot cuprinsul Europei. De ce acest istoric nume a fost schimbat cu un altul, străin de istoria noastră şi care ne aminteşte de momente dureroase şi umilitoare ale înaintaşilor? De ce nu a primat raţiunea? De ce nu a primat mândria? De ce nu a primat logica?
Vasile Alecsandri a fost, poate, cea mai proeminentă personalitate din timpul Unirii şi probabil că ar fi fost ales Domn al Moldovei, dacă nu i-ar fi convins pe toţi cei cinci- zeci de candidaţi să renunţe şi să-l aleagă pe Ioan Cuza, care era colonel, om practic, bun administrator (fost prefect de Galaţi ), aşa încât colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate, în 5 ianuarie 1859, ca Domn al Moldovei şi, în 24 ianuarie, şi al Munteniei, tot în unanimitate. Ca atare, A.I.Cuza a devenit Domn al Principatelor Unite. Ale cui Principate Unite? Ale Daciei? Ale României? Ale Moldo-Vlahiei? Numele dat ţării nu avea... nume! O unire presupune rezultatul combinat a cel puţin două elemente. În acest caz, cele două elemente erau ţările care s-au unit: Moldova şi Vlahia (Munteania). În noul nume al ţării noastre nu apărea, însă, denumirea niciunei ţări componente care formase Unirea. Ca atare, Noi devenisem (cel puţin pentru un timp) Principatele Unite ale...nimănui!
Normal şi firesc ar fi fost ca numele noii ţări - formate din unirea a două principate - să fie numele străvechi şi ilustru al pământului strămoşesc, numele „Dacia”.
Şi, totuşi, se pare că Alecsandri şi-a impus punctul de vedere convingându-i (cu ce argumente...nu ştim) şi pe Kogălniceanu şi grupul acestuia (pro Dacia) să accepte noul nume, „Principatele Unite Rumâne”.
Marile puteri europene au interzis atunci foloşirea termenului de „Principatele Unite Rumâne”, pe motiv că Romania (Imperiul Roman de răsărit) de la sudul Bulgariei abia dispăruse. Aşa că ne-am numit „Principatele Unite ale Moldo-Vlahiei”. Dar de ce nu ale Daciei?!
Se ştie că revoluţionarii de la 1848, din ambele principate - în care la loc de frunte erau Bălcescu şi Alecsandri - au avut ca obiectiv principal unirea câtorva provincii ale vechii Dacii - Muntenia, Transilvania şi Moldova - într-un singur stat, cu numele de „Dacia”.
Ideea istorică de „Dacia” a fost omniprezentă în spiritul revoluţionar de atunci. Cu câţiva ani înainte de revoluţie (1845- 46- 47), Nicolae Bălcescu a scos - împreună cu August Treboniu Laurian - prima revistă istorică din ţara noastră, „Magazinul Istoric pentru Dacia”. Mihail Kogălniceanu, aproximativ în aceeaşi perioadă, a editat revista „Dacia Literară”, revistă care apare şi azi la Iaşi.
Vasile Alecsandri, însă, a publicat poeme istorice, cum sunt „Dan, căpitan de plai”, „Dumbrava roşie” şi „Sentinela romană”, apreciate de rege şi de oficiali, dar contestate de marele public şi de marii cărturari ai vremii.
Nocivitatea gândirii lui Alecsandri este evidentă în versurile poeziei „Sentinela romană”:
„Din vârful Carpaţilor
Din desimea brazilor
Repezit-am ochii mei
Ca doi vulturi sprintenei
Cu văzutul ce văzui
Şi pe cine întâlnii
Văzui semen de oştean
De-a împăratului Traian
Maica Romă cea bătrână
Mi-a pus arma asta-n mână
Şi mi-a spus cu glasul ei
Fiule, oşteanule!
Tu din toţi ai mei copii
Cel mai tare-n vitejii
Mergi în Dacia grăbeşte
Pe barbari (adică pe daci, n.a.) îi risipeşte...
Sosit-am şi am învins.”
Spre deosebire de oficiali şi de rege, scriitorii şi iubitorii de poezie nu au primit cu căldură versurile lui Alecsandri.
Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea şi-au manifestat protestul, mai ales că Alecsandri a primit un premiu care ar fi trebuit să-i fie atribuit lui Eminescu (atunci, pe moarte).

Cam în acelaşi timp, poetul George Coşbuc elogia eroismul dacilor în cunoscutul poem: „ Decebal către popor”:
„Viaţa asta-i bun pierdut
Când n-o trăieşti cum ai fi vrut.
Şi-acum ar vrea un neam călau
S-arunce jug în gâtul tău:
E rău destul că ne-am născut,
........................................

Din Zei de-am fi scoborâtori,
C-o moarte tot suntem datori;
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moş îngârbovit,
Dar nu-i totuna Leu să mori
Ori Câîne-nlănţuit.
.........................................
Şi-acum, bărbaţi, un fier şi-un scut!
E rău destul că ne-am născut:
Dar cui i-e frică de război
E liber de-a pleca napoi,
Iar cine-i vânzător vândut
Să iasă dintre noi!”

Lupta eroică a dacilor şi personalitatea uluitoare a ultimului rege al naţiunii noastre dacice, Decebal, au fost imortalizate în versuri de adâncă vibraţie patriotică de către mulţi artişti contemporani ai cuvântului. Prîntre ei, Marin Sorescu se remarcă prîntr-o lirică de necontestată originalitate. În remarcabila sa poezie patriotică „Bărbaţii”, sunt eternizaţi în versuri-şimbol mari conducători ai ţării: Mircea cel Bătrîn, Alexandru cel Bun, dar, peste toţi, ca un rege al regilor, străluceşte Decebal:
„ Deasupra tuturor, în turla neagră
Pe norii de otravă
Stă Decebal.”
Metafora „nori de otravă” este o aluzie dureroasă la agresiunea romană care ne-a călcat glia străbună. Pentru apărarea ei, a gliei străbune, am plătit un tribut scump de jertfă şi sânge. În ciuda jertfei supreme, Decebal „stă” neclintit şi demn „deasupra”, într-un prezent etern, ca o perpetuă aducere-aminte.
Dacă, printr-o minune, am putea înţelege, măcar parţial, lupta, durerea şi jertfa strămoşilor noştri daci care au fost furaţi, trimişi în sclavie, zdrobiţi şi ucişi de către hoarde agresive de năvălitori, nu acelaşi lucru putem spune despre recentii diriguitori ai ţării noastre; pe ei nu-i putem înţelege, pentru că a slăvi un asupritor şi, mai mult, a da ţării tale numele cetăţii de unde au venit năvălitorii este un act de umilire, este un act de continuă subestimare a propriului popor.

Un deosebit de senşibil şi profund poet al patriei noastre adevărate, Dacia, Pavel Coruţ, evocă - în „Sămânţa geto-dacă” - nu numai un tablou dureros de realist al înfrângerii dacilor, dar şi speranţa unui neam milenar care renaşte din „recea carapace dacă”:
“Ploua cu spaimă şi durere
Peste cetatea mea învinsă,
Cădeau bărbaţii în tăcere,
Murea un Zeu cu tâmpla ninsă…
Ardeau străbunele altare,
Se coborâse Ceru-n bernă,
Treceau oştirile barbare
Peste cetatea mea eternă.
Stam gol pe vechile altare,
Priveam tăcut oştiri străine,
Lovind în trupu-mi de cleştare,
Făcându-mi templele ruine.
În recea carapace dacă,
Eram sămânţa de milenii,
Un bob de jar sortit să facă
Un foc splendid, la semnul vremii»