Victimele represiunilor comuniste din regiunea Cernăuţi, Ucraina, păstrează memoria celor căzuţi

Pentru nenumărate familii de români, pe 28 iunie 1940 a început un adevărat calvar, un lung şir de suferinţe, presărat cu numeroase victime, singura lor "vină" fiind aceea că erau etnici români şi fuseseră lăsaţi de autorităţile de atunci în "teritoriile cedate", în urma ultimatumurilor guvernului sovietic din 26 şi 28 iunie 1940, ca urmare a punerii în practică a prevederilor din punctul 3 al protocolului adiţional secret din Pactul semnat de miniştrii de externe sovietic şi german la 23 august 1939, intrat în istorie sub numele de "Pactul Molotov-Ribbentrop", care a permis declanşarea, peste doar o săptămână, al celui de-al Doilea Război Mondial. Suferinţele atâtor oameni din perioada dictaturii comuniste sovietice ar fi rămas anonime dacă odată cu prăbuşirea URSS şi apariţia statelor succesoare, inclusiv a Ucrainei independente de azi, victimele de atunci şi urmaşii lor n‑ar fi avut posibilitatea de a se organiza şi a consemna pentru generaţiile care vin sensul suferinţelor şi jertfelor lor.
Desigur, au avut de suferit atunci nu doar etnici români, dar şi de alte naţionalităţi, inclusiv ucraineni, toţi cei care nu acceptau sistemul dictatorial comunist sovietic. După 1990, în regiunea Cernăuţi s‑au pus bazele primei organizaţii a celor care au fost victimele represiunilor din perioada sovietică, începută cu 28 iunie 1940. Este vorba de societatea românească "Golgota".

Societatea "Golgota"
La Cernăuţi am dialogat mai întâi cu domnul Octavian Bivolaru, preşedintele Societăţii "Golgota" din oraşul Cernăuţi. Ea s‑a înfiinţat pe 30 martie 1991.
Siberia

– Domnule Bivolaru, care este scopul declarat al societăţii "Golgota"?
– Ea se ocupă cu studierea tuturor jertfelor stalinismului, adică noi alcătuim liste cu victimele, făcute pe sate, mai ales a celor cu populaţie majoritar română. Aşa avem liste în raioanele Herţa, Storojineţ, Noua Suliţă, Hliboca şi oraşul Cernăuţi.
Siberia


– Câte victime aţi reuşit să identificaţi până acum?

– E greu de spus câți! Pentru că doar într-o singură noapte, de 12 spre 13 iunie 1941, au fost ridicaţi din actuala regiune Cernăuţi peste 13.000 de români. Pe baza căutărilor noastre în arhive, a mărturiilor de la oameni, în perioada stalinistă, a puterii sovietice, au avut de suferit peste 20.000 de români.

– Timpul a trecut şi mulţi dintre cei care au fost deportaţi şi au reuşit să supravieţuiască, să se întoarcă, au îmbătrânit şi au trecut în lumea drepţilor; câte dintre victime mai trăiesc?

– Au rămas foarte puţini. Astfel, în raionul Herţa mai sânt 40, în oraşul Cernăuţi 19, în Hliboca 23, alături, în raionul Storojineţ – 20, în satul Mahala mai avem vreo 10. Au rămas foarte puţini, mai sânt copii, nepoţi ai lor. În cei 17 ani de când ne‑am înfiinţat ca societate noi am publicat liste, amintiri.

– Cum colaboraţi cu autorităţile de stat ucrainene din regiune?

– Autorităţile ne ajută. Concret, cu transport, adică ne pun la dispoziţie maşini sau bilete ca să putem organiza în fiecare an câte o acţiune de comemorare în fiecare localitate; primim ceva bani ca să cumpărăm ceva cununi, lumânări, colaci şi plătim slujbe pentru memoria celor deportaţi şi ucişi.

– După 1990, cei care au avut de suferit au primit compensaţii, bani în plus la pensie, anume facilităţi, gratuităţi?

– Primesc ceva, dar suma este mizeră. Câteva grivne. Cheltuieşti mai mult pe drumuri ca să aduni hârtii. Ceva la pensie se adaugă, dar nu va pot da cifre concrete...

– Totuşi, organizaţia "Golgota" a înălţat în multe localităţi monumente în memoria victimelor...

– Da, din 1991 până acum am reuşit să ridicăm 40 de monumente în regiune, din care 4 monumente simbolice în Cernăuţi şi o placă memorială, basorelief cu chipul lui Alexandru cel Bun, care a semnat primul document în care apare numele târgului Cernăuţi, în urmă cu 600 de ani.Colaboram şi cu societatea similară a ucrainenilor, numită "Poliviazni", adică a represaților politici ucraineni. Împreună cu ei am ridicat în 1991 steagul nostru tricolor în faţa KGB, apoi în cea a Puşcăriei şi la Gară, de unde plecau deportaţii. Noi am pus steagul tricolor, ucrainenii pe al lor, galben şi albastru. Tricolorul a stat trei ceasuri în faţa KGB, după care a fost rupt, la fel şi cel ucrainean. Apoi, în faţa Puşcăriei, tricolorul a rămas trei zile, iar pe al ucrainenilor nu l-au rupt. La fel şi în faţa gării, ambele au rezistat până la lăsarea nopţii. Dar, în ultima vreme relaţiile noastre cu ei s-au răcit, pentru că la ei sânt prea mulţi naţionalişti acum.

– Din partea familiei dumneavoastră cine au fost cei persecutaţi, deportaţi?

– Din familie au fost deportate două mătuşi, surori de‑ale tatei, care nu s‑au mai întors. Doar o vară, care a murit şi ea între timp. Iar din partea mamei, fratele, care nu s‑a mai întors. Eu nu am fost deportat, pentru că eram prea mic. Dar părinţii au avut mereu necazuri cu autorităţile sovietice.

– Colaboraţi cu organizaţii similare din România?

– La început da, acum nu.

– În acest an, 2008, care au fost principalele activităţi pe care le‑aţi organizat?

– Prima noastră manifestare a fost la Fântâna Albă, acolo unde au fost împuşcaţi români de către grănicerii sovietici în 1941. Apoi, în satul Mahala, de lângă Cernăuţi este o alee unde de un an au fost aduşi unii din cei circa 300 de români împuşcaţi de grăniceri la 7 februarie 1941, în lunca Prutului, lângă Herţa. O parte dintre cadavre au fost aduse la Mahala ca oamenii să‑şi recunoască morţii şi să-i îngroape. Au rămas 37 de necunoscuţi. Noi am făcut şi pe 7 februarie o slujbă de pomenire pentru ei, acolo la Mahala. Pe 6 mai a avut loc o pomenire în satul Stăneşti, raionul Hliboca. Pentru noi, luna iunie este o lună de doliu, în memoria tuturor victimelor noastre. Pe 8 iunie la Mahala, duminica următoare pe 15 iunie la Storojineţ, pe 22 la Herţa, iar la Cernăuţi pe 20 iunie. Toate au loc la miezul zilei; o slujbă de pomenire, un praznic, pentru toţi cei represaţi.


Mărturii zguduitoare ale unor supravieţuitori ai masacrelor staliniste.
În urmă cu peste un deceniu am fost prezent la Herţa, într-o zi de duminică, 29 iunie 1997, la ceremoniile desfăşurate acolo şi în lunca Prutului pentru a comemora victimele. Mai întâi, în parcul orăşelului Herţa a fost reamplasată şi sfinţită o troiţă în memoria celor trei militari ai armatei române morţi într-un incident în timpul retragerii armatei, în urma ultimatumului sovietic. Dacă militarii respectivi, exasperaţi de retragere, au deschis focul, poate graniţa actuală ar fi avut alt amplasament! A fost atunci un moment de neuitat. Din România a venit o delegaţie militară, cu ofiţeri din trupele de grăniceri, dar şi una politică, cu subprefectul de atunci de la Botoşani, Lucian Feodorov, şi vicepreşedintele Consiliului judeţean, Gh. Ciobanu, veteranul de război originar din zona de frontieră Costache Pavăl. La ceremonialul militar, în faţa militarilor români şi ucraineni, ai omologilor de la Cernăuţi, de la Administraţie şi Rada regională, am văzut oameni lăcrimând şi spunându-mi, bătrâni impresionaţi, că au văzut, în sfârșit, ofiţeri români, salutaţi cu onor de colegii ucraineni şi omagiind împreună victimele armatei roşii sovietice. A urmat o altă ceremonie, la Herţa, în lunca Prutului, aproape de graniţă, unde din iniţiativa Societăţii "Golgota" şi a Alianţei Creştin-Democrată a Românilor din Ucraina, în 1993 s-a ridicat o impresionantă cruce din piatră. Pentru memoria celor peste 400 de români ucişi în noaptea de 6 spre 7 februarie 1941. Acolo, pe 29 iunie 1997, la locul martiriului atâtor sute de români am avut şansa să întâlnesc doi martori, doi supravieţuitori ai masacrului.


Mai întâi, iată, ce mi-a declarat atunci, pe bandă de magnetofon, Ion N Bujniţă. "În noaptea de 6 spre 7 februarie 1941 am plecat spre graniţă. Am pornit cu mare spaimă. Veneau prin sat (Mahala, lângă Cernăuţi) şi-i ridicau pe oameni şi-i duceau. A mers un zvon că pe tineri îi ia în armată şi apoi nu se vor mai întoarce... Şi-au venit aici copii de la 13 la 20 de ani. Ne-am pornit zicând: ori murim, ori trăim! Dar, cea mai mare parte din ei, aici au murit. Eu am scăpat. Acolo, sus, pe deal, era o mitralieră şi bătea de acolo, încoace. Noi, câțiva, pe sub malul Prutului, ne-am târât, am luat mitraliera pe la spate şi am ieşit acolo, pe deal, şi-am ajuns la români. Aceia au scăpat. Pe cei care au rămas aici i-au vânat pe toţi, ca pe iepuri, până la unul! Eu am fost primul om care a trecut în România. Şi acolo ne-am înrolat în armata română", mi-a istorisit, calm, dar vibrându-i glasul rememorând, Ion N. Bujinţă.
Un alt consătean de-al său, Ştefan I. Ruptaş, mi-a făcut alte mărturisiri cutremurătoare. Recitindu-le acum, peste ani, parcă nu-mi vine a crede că oamenii pot îndura atâtea şi să fie înţelegători şi iertători. "Am plecat de acasă de la Mahala. Am ajuns aici, pe Prut, spre dimineaţă. Atunci s-a deschis foc. A murit foarte multă lume. Băietan fiind, m-am prins de tufe şi m-am căţărat pe dâmb, pe celălalt mal, unde m-am ascuns în zăpadă. Dimineaţa, grănicerii au venit cu câinii. M-au prins acolo. M-au luat şi dus la pichet şi de acolo la Cernăuţi. Am stat acolo cinci luni; n-a ştiut nimeni de acasă de mine. Sânt viu sau nu? Deşi eram un copilandru, m-au judecat şi mi-au dat 10 ani de puşcărie. Am stat în lagăr, în Siberia, 10 ani, apoi încă 6 ani în regiunea Krasnoiarsk, lângă Urali. Abia în 1956 m-am întors să trăiesc aici. Cu mine a mai fost un frate de-al meu, care a murit aici în lunca Prutului. Pe el l-am dezgropat, apoi l-am îngropat în cimitir, în sat, la Mahala..."
Acolo, în lunca Prutului, era atunci o explozie de vegetaţie care acoperise rănile pământului şi ale oamenilor. Un alt bătrân, căruia din păcate nu i-am notat numele, mi-a povestit ce i-au spus părinţii şi lui, în acea noapte cumplită şi dimineaţă însângerată: era iarnă, pământul îngheţat, şi grănicerii sovietici nu au mai trudit să sape gropi, ci au băgat multe cadavre sub gheaţă, însoţindu-le cu sudalma: Lăsaţi-le să se ducă la România lor pe apa Prutului!

Un sat ras de pe hartă
Am aflat şi de o altă dramă, dar de data aceasta a unui întreg sat, care pur şi simplu, fiind chiar la frontiere, a fost spulberat. Da, a dispărut, dar prin voinţa vecinilor noi, sovietici. E o mărturie aflată tot de la un supravieţuitor al tragediei satului Frunza, de lângă Herţa, adică Drobota Ion a lui Panait, pe care l-am cunoscut în urmă cu un deceniu, ca locuitor al satului Lunca, Herţa (sovieticii au rebotezat până şi satul Lunca, centrul de comună, numindu-l satul Nou – Nuovoselo!).
Aşa cum am arătat, în 1940 noua frontieră a fost trasată arbitrar, intrând în componenţa URSS şi teritoriul plasei Herţa din fostul judeţ Dorohoi. S-a ajuns la situaţia în care târgul Herţa să fie luat de sovietici, iar satul limitrof cu acelaşi nume să rămână în România, unde e şi azi, sub numele de Fundu Herţei, comuna Cristineşti, judeţul Botoşani. Dar, lângă cele două a mai fost un sat, cu un nume parcă predestinat: Frunza. Dar, iată ce mi‑a mărturisit atunci bătrânul Ion Drobota: "Eu sânt născut şi am copilărit în satul Frunza. În 1940, satul a rămas în România, frontiera trecând pe lângă el. Dar, în 1944, în primăvară, când a trecut pe aici frontul şi s-au întors ruşii, aceştia au împins frontiera cu un kilometru mai încolo, din cauza boierilor de aici, familia Munteanu, de loc din Constanţa. Aveau acolo moară, păşune, oi la stână, vreo 600 de hectare de pământ. Doamna Ileana a vorbit ruseşte cu comandantul sovietic ca să mute frontiera ca să prindă ei toată moşia. Pentru că oamenii din satul Frunza, cele 38 de familii, trăiseră în România, iar avutul şi casele au rămas dincolo, n-au putut lua cu ei decât ce-au pus în căruţă. Lucrurile le-au vândut ruşii, iar casele le-au distrus. Acum, acolo, pe deal, unde a fost satul Frunza, au mai rămas doar câțiva copaci".
Cele spuse de locuitorul satului ras de pe hartă, dar şi din teren, mi-au fost confirmate de documente din arhive. Astfel, într-un raport al prefectului judeţului Dorohoi se arată că în martie 1945 sovieticii au mutat frontiera pe o lungime de peste 4 km, şi o adâncime de circa 500–600 de metri, ocupând o suprafaţă de 59 de hectare. În primăvara anului următor au efectuat o nouă mutare a frontierei, cuprinzând încă 445–500 hectare de teren. Luând astfel islazul satelor Oroftiana de Sus, Prisaca, terenurile arabile ale celor din Pilipăuţi şi părţi din pădurile satelor Frunza şi Pilipăuţi. Abia după februarie 1947, când delegaţia română a semnat la Paris Tratatul de Pace cu Naţiunile Unite, iar în 4 februarie 1948 s-a încheiat Acordul de prietenie şi colaborare cu URSS, s-a definitivat frontiera dintre cele două state vecine. Astfel, un sat, cu nume atât de frumos, Frunza, de lângă Herţa, rămâne totuşi nume pe o hartă, care ne doare, deşi sovieticii s-au străduit să nu rămână nimic din el, ca o frunză strivită de tăvălugul uriaşului de la Răsărit...

Mărturii ale unor copii
Dar, dramele oamenilor aveau să continue şi după terminarea războiului. Au urmat alte deportări, foametea şi atâtea altele. Noi martori şi mărturii, la fel de zguduitoare, am putut să consemnez.
Astfel, în 1944, după ce în primăvară trupele sovietice au "eliberat" teritoriul de nord luat după 28 iunie 1940, ca represalii, pe lângă execuţii şi deportări pentru "colaboraţionismul" românilor din zonă cu autorităţile "fasciste" române, au luat la muncă forţată copii şi adolescenţi, ca "pedeapsă" colectivă. Mătuşa Zamfira Tataru, din satul Hreaţca, de lângă Herţa, avea doar 14 ani în 1944. Pentru că era cea mai mare din cei 7 fraţi şi surori, au luat-o la muncă forţată tocmai în bazinul carbonifer Dombas, din Ucraina. Acolo "trăiam în barăci din lemn şi aveam normă la încărcat cărbune. Dacă făceai norma primeai cartelă pentru mâncare. Era un fel de apă fiartă cu o frunză de varză şi un cap de peşte sărat! Atât. Dimineaţă, în zori, mergeam la lucru, cine rămânea pe prichici era considerat mort, chiar dacă mai sufla, şi era dus la groapa comună. Aşa au trecut trei ani. Dacă evadai, şi am încercat de două ori, erai adus înapoi şi nu-ţi mai dădeau de mâncare! Totuşi, am ales să evadăm din nou. Eram trei fete din sat. Eu cea mai mică, iar cea mai mare împlinise acolo 20 de ani. Ne-am furişat toamna, pentru că paza era mai mică, iarna bătea la uşă! Mergeam numai noaptea, iar ziua întrebam unde-i cimitirul. Acolo, pe morminte dormeam ziua. Aşa nu riscam să fim date la autorităţi. Ne-am mai suit noaptea şi în trenuri. Două săptămâni am mers aşa. Când am ajuns la Noua Suliţă, era ultima greutate. Trebuia să trecem apele Prutului. Peste pod erau patrule. Ne-a văzut o bătrâna care avea şi ea pe cineva dus şi ne-a arătat un vad. Aşa am ajuns acasă. Mama nu m-a recunoscut în ce hal eram. Doar câinele..."
Soţul doamnei, acum octogenară în Herţa, Tudor Buga, a rămas atunci acasă. Doi fraţi mai mari făceau şcoala de meserii în 1940 şi au fost luaţi la evacuare în România. Trăiesc azi la Petroşani. Toader a devenit "capul familiei" pentru ceilalţi trei fraţi şi o soră. În 1946–1947 a fost marea foamete ordonată de Stalin. "Echipe veneau din casă în casă şi strângeau ultimul bob de la oameni. Norocul nostru că un unchi ne-a dat un sac de grăunţe. Le-am ascuns sub o movilă mare de bălegar. Acolo nu s-au dus să caute... scoteau şi duşumelele la case... mergeam noaptea şi luam câte un pumn de grăunţe. Mama le pisa, punea buruieni şi făcea un cir. Aşa am trecut noi foametea. Dar câți n-au murit atunci!"
După asemenea mărturii zguduitoare nu mai pot adăuga nimic.

Autor: Corneliu Filip, doctor în istorie
Sursa:
www.evenimentul.ro