Traian învins!

Războiul daco-roman din 101-102 se încheiase.
Pacea pe care Traian a impus-o lui Decebal n-a fost decât un armistiţiu, un armistiţiu pe care regele dac l-a folosit să câştige timp şi să îşi încheie socotelile cu trădătorii din războiul care abia se termina. Căci prin trădare pierduse şi primul război.
Încă din primul an al armistiţiului Decebal a întreprins o expediţie de pedepsire a yazigilor care-l trădaseră atacându-l pe la spate în Panonia deoarece Aurutralis , conducătorul lor, fusese cumpărat cu aur de romani. Acum, asupra yazigilor s-a abătut năpasta. Tăvălugul dac le-a pustiit aşezările lăsând în urma lui doar distrugere şi vetre de sate arse şi pustiite. Aurutralis, care primise destul aur pentru trădarea sa se stabilise în cetatea Tomis, fălindu-se acum cu cetăţenia romană şi cu faptul ca-şi va trimite fii la studii în Atena. Va reuşi oare?
Decebal îi hotărâse o pedeapsă groaznică. Sărmanul! Nu stia ce-l aşteaptă. Pană când, într-o noapte zări o umbră scheletică ce se prelingea pe lângă pereţii casei. Auzea zgomote suspecte. Stătea deja de câteva luni la Tomis când, ,într-o noapte cu lună plină, auzi gemete în odaia copiilor. Luă o făclie şi se duse într-un suflet acolo. Se cutremură: toţi trei copii săi iubiţi îl priveau cu ochi sticloşi şi cu groaza morţii întipărită pe chipuri.Toţi erau fără suflare. Morţi.
Trecu un răstimp şi nu se mai întâmplă nimic. Dar…la următoarea noapte cu lună plină, când să se întindă pe blana de urs pentru odihna de peste noapte, atingându-şi soţia o simţi rece şi ţeapănă. Încremeni. Pe gâtul ei se vedeau urmele fine ale ştrangulării. Era moartă! Iar lângă el se afla făptaşul. Un om înalt slab , aproape scheletic, cu părul lung şi barba albe ca neaua, care-i spuse cu glas măsurat , dar hotărât: „ E rândul tău!”. Degetele scheletice ale bătrânului se strângeau în jurul grumazului său, privirea i se împăienjenea iar în urechi îi răsunau cuvintele bătrânului „E rândul tău, E rândul tău”. Apoi, tăcere.. pedeapsa lui Decebal era deplină!
Iscoadele lui Decebal veniseră cu vesti proaste de la Roma. Noi trupe erau pregătite şi aşteptau semnalul să pornească spre Dacia. În consecinţă, Decebal atacă garnizoanele romane şi-l i-a prizonier pe Longinus, un pretorian apropiat împăratului , cu ajutorul căruia spera să-l poată şantaja pe Traian. Viaţa generalului său contra opririi înaintării în Dacia.
Prinsul fu dus în faţa sfatului tarabostes-ilor. Decebal stătea falnic pe tron. Era încă stăpân la el acasă. Decebal întrebă pe un ton egal dar plin de manie stăpânită:
- Romanule cine eşti tu şi ce cauţi aici?
- Sunt general roman, mă numesc Longinus, şi nu dau socoteală de faptele mele decât împăratului Romei! Cine eşti tu să-mi ceri socoteală?
Pentru câteva momente se aşternu o tăcere mormântală. Tarabostes-ii erau uimiţi de îndrăzneala lui Longinus. Decebal încruntă din sprâncene dar se stăpâni, glăsuind pe un ton egal:
- Eu sunt regele Daciei! Eu, îţi cer socoteală în numele acestei ţări şi acestui popor căruia i-ai calcat pământul cu gând vrăjmaş. Am dreptul sfânt de a-ţi cere socoteală şi ţie şi împăratului Romei si chiar zeilor dacă aşa trebuie! tună glasul lui Decebal
Romanul nu se pierdu cu firea şi continuă pe un ton trufaş:
-Decebal, nimeni nu are dreptul de a cere socoteală Romei!
Câteva săbii încovoiate zvâcniră din teacă. Decebal ceru tăcere:
-Romanule cine sunteţi voi de nu are nimeni dreptul de a vă cere socoteală? Îţi fi poate zei sau alte făpturi cereşti?
Longinus ricană:
-Noi suntem stăpânii lumii, Decebal!
Decebal răspunse aproape silabisind:
- Doar când om pieri noi , Longinus!
Longinus fu uimit de răspuns dar nu lasă să se vadă nici o tresărire pe faţa sa. Decebal continuă pe un ton mai potolit:
-Aţi transformat neamurile într-o turmă de sclavi, Longinus! Pe noi nu o să ne puteţi învinge! Pentru noi libertatea e ca aerul, ca apa, ca lumina pe care ne-o dă marele Zamolxe. Noi om muri poate, apărând pământul sfintei noastre Glii, dar s-or naşte alţii şi alţii. Nu ne puteţi omorî pe toţi, romanule. Cât timp va exista suflet de dac în ţara asta, nu veţi fi bine primiţi ca si cuceritori.
După un moment de gândire Longinus spuse pe acelaşi ton trufaş:
-Rege al dacilor cruţă viaţa ta şi a celor ce sunt alături de tine. Nu veţi putea învinge!
Decebal ricană:
- Atunci om muri Longinus! Până la unu dacă trebuie! Dar nu ca si nişte câini care ling mâna stăpânului ci ca oameni liberi cu fruntea sus şi apărând pământul lăsat nouă de străbuni!
Longinus era impresionat. În faţa sa se plecaseră capete ornate cu coroane de aur şi acest cap „încoronat” de o cuşmă stătea cu fruntea sus sfidând de unul singur puterea Romei. Nu se putea abţine să nu admire atâta curaj. Cu un ton care se dorea oarecum împăciuitor spuse în tăcerea care se aşternuse în sală:
-Orice aţi face stăpânirea Romei se va întinde şi asupra neamului vostru Decebal. Cu toţi veţi deveni supuşi ai Romei şi veţi învăţa să-i respectaţi legile!
Gerula nu se mai putu stăpâni. De la începutul discuţiei fierbea. Trufia romanului îl scoase din pepeni:
-Ho! Că te despic! Vorbe ca astea să nu mai grăieşti romanule. Eu nu stiu cuvânta ca măritul Decebal, da’ ştiu lovi cu sabia… şi se alege prafu’. Înţeleseşi Romanule?
După un moment de linişte, Gerula continuă mai molcom:
-Romanule ai văzut cum curg apele Dunării spre izvoarele luminii? Ai putea face ca acele ape să curgă invers?
- Nu . Este peste puterile omeneşti!
- Atunci pricepe romanule, ,aşa cum nu poţi întoarce din drum apele sfinte ale Dunării tot aşa nu poţi sugruma dorinţa de libertate a neamului nostru! Înţeles-ai?
Decebal fu trezit din gândurile sale de tăcerea care se lăsă în sala tronului. Ridică capul şi spuse cu voce egală:
-Nobile Longinus preţuiesc viaţa şi curajul tău şi de asemenea ştiu că eşti omul de nădejde al împăratului. Aş vrea să-ţi las viaţa ţie şi generalilor de sub comanda ta.
- Ce trebuie sa fac rege a dacilor?
-Să faci carte lui Traian şi să-i ceri să nu treacă Dunărea. Vei primi toate cele de trebuinţă pentru a trimite veste împăratului.
-Eu nu pot face aşa ceva, aş cere împăratului un preţ prea mare pentru viaţa mea
-Atunci vei muri! Gândeştete!
În aceeaşi noapte Longinus se sinucide bând otravă. Planul lui Decebal eşuase. Romanii trec Dunărea şi se îndreaptă direct spre inima Daciei, Sarmisegetuza. Capitala regatului dac cade sub presiunea romană. Decebal se oferă pe sine jertfă lui Zamolxe pentru a se pune scut între neamul lui şi romani:
- Zamolxe! primeşte la tine pe cel mai de seamă dintre fiii Daciei sfinte şi pecetluieşte legământul apărarării libertăţii neamului meu. Apoi luă în pumn ţărână o puse pe piept şi zâmbind, convins că Zamolxe l-a ascultat, îşi tăie gâtul.
Traian cucereşte Dacia pas cu pas. Bicilis cel care trădase spunând romanilor pe unde se poate intra în Sarmisegetuza şi unde se afla tezaurul lui Decebal. Asupra lui căzuse mania zeilor. Fiul său fu găsit cu un pumnal în spate. Fiica lui a fost ucisă în bătaie. Şi el, ca un Iudă al neamului dac, se ascundea mereu purtând cu sine plata trădării. Dar… un călugăr al lui Vezina l-a găsit şi scoţându-i ochii l-a lăsat să trăiască pentru a-şi duce mai departe vina trădării.
Odată cu terminarea războiului Traian începu să înţeleagă…să înţeleagă că de fapt nu a câştigat nimic. În sufletul lui împăratul se simţea învins. Femeile dace năşteau mai departe copii cărora le povesteau despre măritul Decebal, despre Gerula şi le cântau lângă leagăn:
Nani, nani copilaş
Dormi cu mama fecioraş
Că neamul nostru-i fără de-nceput
Şi fără de sfârşit pe-acest pământ!
Puiu mamii puişor, dormi cu mama binişor,
A lui Decebal fecior, …din stirpea lui te-ai nălţat,
S-aperi libertatea şi pământul dac!
Să nu pleci capul, niciodată,
C-aşa a scris Zamolxe-n carnea noastră, odată.
Traian a înţeles în sfârşit! Un asemenea popor nu putea fi învins! Un popor care punea atâta preţ pe libertate şi credinţă nu putea fi redus la tăcere şi supus de lege omenească!