România, vatra vechii Europe

Marija Gimbutas, cercetător şi profesor la Universitatea California din Los Angeles, studiind începuturile culturii şi civilizaţiei în Europa, spune în prefaţa cărţii sale „Cultura şi Civilizaţie’’că „ România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6.500-3.500 î.Ch, axată pe o societate matriarhală, teocrată, paşnică, iubitoare şi creatoare de artă, care a precedat societăţile indo-europenizate, patriarhale, de luptători, din epocile bronzului si fierului (…). Uluitoarele descoperiri făcute în România şi în ţările învecinate, după cel de-al doilea război mondial, asociate datărilor cu radio-carbon, au făcut posibilă înţelegerea importanţei începuturilor culturii vechi europene, o cultura a unei societăţi de agricultori. A devenit, de asemenea, evident că această străveche civilizaţie europeană, o precede cu câteva milenii pe cea sumeriană….”
Deci, clar şi fără comentarii, afirmat însă de străini, nu de romani! Noi încă mai stăm să ne gândim dacă o fi sau nu aşa şi-l luăm pe „dar dacă” în braţe sau şi mai rău, pe „nu se poate aşa ceva”! Poate totuşi odată o să fim de acord…măcar cu ce spun străinii despre noi, dacă nu-i credem pe ai noştri!
Dar cine puteau fi purtătorii acestei culturi vechi europene, de care vorbeşte Marija Gimbutas? Ce nume purtau ei?
Pelasgii – locuitorii vechii Europe din Carpaţi

Cine au fost purtătorii civilizaţiei vechi europene despre care vorbeşte Marija Gimbutas, ne spune Nicolae Densuşianu în monumentala sa lucrare „Dacia Preistorică”: „…(pelasgii) au fost cei dintâi care au adunat în societate familiile şi triburile răspândite prin caverne, prin munţi şi păduri, au întemeiat sate şi oraşe, au format cele dintâi state, au dat supuşilor lor legi şi au introdus modul lor de viaţă mai blând… Pentru poporul grec, pelasgii erau “cei mi vechi oameni de pe pământ”. Rasa lor li se părea atât de arhaică, atât de superioară în concepţiuni, puternică în voinţă şi în fapte, atât de nobilă în moravuri, încât tradiţiunile şi poemele greceşti atribuiau tuturor pelasgilor epitetul de - dioi – divini, ce întru adevăr l-au meritat prin darurile lor fizice şi morale”.
Si iată cum Vechea Civilizaţie europeană îşi capătă numele de drept, Civilizaţia Pelasgă!
Tot Densuşianu, în concordanţă cu tradiţiile antichităţii, ne spune şi cine a fost primul conducător al pelasgilor care va deveni apoi părintele lor eponim. „… după cum ne spune Pausanias, căci cel dintâi om născut pe Pământ a fost Pelasg, un bărbat, care se distingea prin mărimea, prin frumuseţea şi puterea figurei sale şi care îi întrecea pe toţi ceilalţi muritori prin facultăţile spiritului său; că acest Pelasg, după ce a început să domnească., a fost cel dintâi care a învăţat pe oameni să-şi construiască colibe, pentru a se apăra de incomodităţile frigului, a ploilor şi a căldurilor; că el a învăţat pe oameni să-şi facă haine din piei de oaie; le-a interzis să se mai nutrească şi mai departe cu frunze, cu buruieni şi cu rădăcini…”
Concluzie: vechea civilizaţie europeană de care vorbea Marija Gimbutas îşi are sediul central în România iar purtătorii ei erau pelasgii, cum îi numeşte Densuşianu, strădacii sau dacii străvechi, aflaţi sub conducerea unui rege şi mare preot numit Pelasg.
Răspândirea pelasgilor şi a culturii lor

La un moment dat în decursul istoriei pelasgii, a căror primă vatră de locuire a fost spaţiul carpato-dunăreano-pontic, datorită suprapopulării respectivului spaţiu au început sa se reverse asupra teritoriilor învecinate şi nu numai. India şi China ar fi un bun exemplu pentru extinderea la care a ajuns rasa pelasgă. Îi găsim în toata literatura antică şi găsim toate denumirile lor etnice în toponimele si antroponimele româneşti, ceea ce ne împinge să tragem concluzia ca respectivele triburi colonizatoare ale Europei Occidentale şi nu numai, au pornit din vechea Dacie, actuala Românie!
De pildă în Spania veche, avem o seama de triburi dacice precum: ablaidaci, albocenses, ambirodaci, argeli, arevaci, orienses, bainenses, barbarii, berones, comenesciqi, corovesci, cosetani, couneidoqi, daci/dagae, dagenses, datii, decii, ergavicenses, gruii, ilergetai, indigetes, letani, lacetani, lunari, misgetes, ossigi, pelendones, sacani, terraconenses, turdetani, turduli, vaccaei, virvesci, vloqi.
Dacii stăvechi au ajuns şi prin părţile Galliei de sud, unde îi aflăm pe: ambari, boxsani, cocosates, daciates, dati, decieni, longeidoci.
Spre răsărit, dacii sau întins pe diferite tronsoane geografice care par a indica valurile succesive ale mişcării lor. Îi găsim între Prut si Nipru sub numele de tyrageţi, între Nipru şi Munţii Urali sub numele de tisageţi, iar între Urali şi China sub numele de massageţi. Nu degeaba se numea Asia, casa cu geţi !
Şi pentru a nu lăsa găuri în prezentarea noastră, este bine să –i numim şi pe: vorbitorii de limbă sanscrită, care sub conducerea prinţului Rama au plecat spre Valea Indusului, sumerienii, plecaţi de la Tărtăria de Mureş, ducând cu ei o scriere deja veche în zonă, etruşcii plecaţi în mileniul IV î.Ch din Apuseni spre Italia; dardanii din Dardania – teritoriu locuit de pelasgo-daci în sudul Moesiei, vecin cu strâmtoarea Dardanele (recunoscut ca dioceză a Daciei sub împăratul bizantin Constantin), plecaţi sub conducerea lui Dardanus, spre Italia în mileniul III î.Ch, aheii plecaţi tot în mileniul III î.Ch din nordul Dunării spre Grecia de azi, latinii conduşi de Latinus în jurul 1300 î.Ch; triburile dace din Elveţia care vorbesc dialecte cu multe cuvinte româneşti :ladin, sursilvan, retoroman, romanş; occitanii din sudul Franţei care vorbesc o limbă foarte apropiata de cea romană; geţii din Polonia unde s-a descorit o cetate numită Getidava; vechii locuitori ai Germaniei antice care şi ei, vorbeau o limbă latină conform lui Suetonius.
Şi culmea este că toate aceste regiuni nu au fost ocupate prin luptă! Dacii străvechi ba chiar şi cei clasici şi-au extins dominaţia prin înţelepciune, definindu-se nu ca ocupanţi ci ca şi civilizatori!
Este de la sine înţeles că o cultură nu se poate răspândi, fără ajutorul unei limbi cu care să poată fi propagată, iar cel mai important lucru care ne-a rămas de la dacii străvechi este chiar limba.
În Biblie găsim o afirmaţie cel puţin ciudată la prima vedere: „Tot pământul avea o singură limbă şi aceleaşi cuvinte”….o limbă care a dat naştere ulterior la multe dintre limbile europene şi a lăsat urme şi în altele precum sumeriana, sanscrita etc. Această limbă era numită de autorii antici lingua prisca adică limba bătrână după cum ne spune Isidor din Sevilla. De la greci aflăm că pelasgii vorbeau o limbă barbară, iar Quintilian ne spune că dacă se adăugau sau eliminau silabe din cuvintele latineşti se obţinea această limbă barbară.
Limba pelasgilor, o limbă cu specific vechi european, prelatina numită de unii istorici şi protolatină şi-a păstrat unitatea devenind în cele din urmă suportul pe care se vor construi limbile latine europene.
Nu mai avem acum decât să ajungem la aceeaşi concluzie ca şi marele nostru istoric Nicolae Densuşianu (nerecunoscut de mulţi dintre istoricii noştri):” Aici la Dunărea de jos şi în special în ţările Daciei – faptul este cert – s-a format şi închegat centrul cel mare şi puternic al populaţiei neolitice din Europa” populaţie care a dus şi răspândit în întreaga Europă, ”noile elemente de civilizaţiune, fondară aici cele dintâi state organizate şi deteră o nouă direcţiune pentru destinele omenirei”