Mama

de George Cosbuc

În vaduri ape repezi curg
Si vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Carari ce duc la moara -
Acolo, mama, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.

Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard.
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din când în când
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecând
Prin colturi de odaie.

Cu tine doua fete stau
Si torc în rând cu tine;
Sunt înca mici si tata n-au
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Începe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai îngândurata.

Si firul tau se rupe des,
Caci gânduri te framânta.
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tânta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfira...
Te uiti la el si nu-l ridici,
Si fetele se mira.

...O, nu! Nu-i drept sa te-ndoiesti!
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti -
- "Ce vezi?î întreab-o fata.
- "Nimic... Mi s-a parut asa!
Si jalea te rapune,
Si fiecare vorba-a ta
E plâns de-ngropaciune.

Într-un târziu, neridicând
De jos a ta privire:
- "Eu simt ca voi muri-n curând,
Ca nu-mi mai sunt în fire...
Mai stiu si eu la ce gândeam?
Aveti si voi un frate...
Mi s-a parut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.

Dar n-a fost el!... Sa-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Sa-l vad o data-n fata.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Sa n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!

Afara-i vânt si e-nnorat,
Si noaptea e târzie;
Copilele ti s-au culcat -
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plângând:
E dus si nu mai vine!
S-adormi târziu cu mine-n gând
Ca sa visezi de mine!