Secretele faraonilor

Autor: Ionel Grama

Piramidele egiptene ne-au impresionat întotdeauna prin măreţia lor, prin rezistenţa în faţa timpului, prin bogăţiile şi tainele pe care le ascund în măruntaie. In camerele mortuare, pe capacele uriaşelor sarcofage din piatră, în picturile sau sculpturile de pe pereţi, în măştile mumiilor, faraonii egipteni, regii unor popoare dispărute şi ai unor istorii încă necunoscute, au fost întotdeauna impresionanţi prin statura şi prin expresiile feţelor lor.
Desenate sau încrustate în piatră ori în metale preţioase, ei ne apar ca fiind extrem de puternici, calmi, hotărîţi, stăpîni parcă pe toate secretele văzute şi nevăzute ale lumii. „Master Poziţia“ era poziţia în care faraonul stătea cu picioarele uşor depărtate, cu piciorul stîng mai în faţă, cu privirea îndreptată înainte, fermă şi cu pumnii strînşi, ţinînd în fiecare mînă „ceva“. Multă vreme egiptologii au crezut că regii aceia ţin în mîini nişte papirusuri, documente cu înscrisuri importante pentru regatele lor. Mult mai tîrziu însă, cineva a remarcat că aşa-numitele „tije ale lui Ra“, sulurile aflate în mîinile faraonilor, sînt, de fapt, nişte „tuburi“ diferite, cu un rol extrem de surprinzător. La toate mumiile dezgropate, bărbaţi sau femei de rang foarte mare, s-au găsit un tub din cupru în mîna dreaptă şi altul de zinc în cea stîngă. Căutîndu-se explicaţiile legate de acestea, s-a ajuns la concluzia că tuburile erau elementele unui dispozitiv galvanic, care funcţiona avînd ca electrolit transpiraţia organismului, iar drept conductor de legătură însuşi corpul omului respectiv. In interiorul tuburilor s-au găsit umpluturi diferite, cărbune, cristale sau magnetit, în funcţie de scopul pentru care erau folosite. Intregul dispozitiv furniza un curent continuu de circa 0,8-1 V, suficient pentru a avea un efect benefic asupra persoanei care îl utiliza. In acest mod se putea acţiona asupra sistemului nervos, liniştindu-l sau anihilînd durerile, era influenţată circulaţia sangvină sau pH-ul organismului, se controla tensiunea arterială, se accelera procesul de vindecare în caz de boală sau se mărea imunitatea organismului împotriva factorilor de risc. Reacţia piezoelectrică a tuburilor metalice, în funcţie de încărcătura din interiorul lor, putea influenţa însă şi chakrele 6 şi 7, stimulînd funcţionarea hipotalamusului şi, implicit, a sistemului nervos central. Toate aceste descoperiri au ridicat o nouă serie de întrebări, la care se caută răspuns.
Electricitatea este cunoscută din Antichitate, dar abia de vreo 500 de ani - de cînd fizicianul Wiliam Gilbert (1544-1603) a constatat că aceasta nu este o proprietate constantă a materiei, ci un „fluid“ care apare în anumite condiţii - putem vorbi de folosirea ei în mod controlat. Dar dispozitivele electrice descrise mai sus au fost folosite de faraoni acum 4.500-5.000 de ani. Cunoşteau ei acest „secret“, pe care noi l-am descoperit doar în urmă cu jumătate de mileniu? Primul aparat medical cu impulsuri electrice, „Diapuls”, a fost construit abia în anul 1930, adică acum 80 de ani. De unde ştiau egiptenii de efectele benefice ale acestuia şi, mai ales, cine i-a învăţat cum să-l construiască?