Verbele raului

Motto: Daca am stii ce putere fantastica se ascunde intr-un singur cuvant, poate atunci am tacea trei ani, ca in scolile pitagoreice, inainte de a ne adresa semenilor nostri!

In minunata sa carte, „O istorie a raului”, Michel Faucheux gaseste patru tipologii distincte ale raului in lume: in numele Domnului, in numele Diavolului, in numele istoriei si in numele omului. Pornind de la intelesul tainic al Scripturii: „La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu”, autorul intuieste si demonstreaza ca in esenta, raul este o pervertire, o virusare a cuvantului, si astfel neneorocirile incep sa se abata asupra creatiei umane. Daca Iisus Hristos este cuvantul Iubirii, cuvantul creator, eliberator, nascator, verbul diavolului este pur si simplu negarea scanteii divine in om. De la cuvantarile papei Urban al II-lea care au alimentat cruciadele pline de sange, la discursurile pline de zel ale papei Inocentiu al III-lea care au generat cea mai tenebroasa activitate umana-inchizitia, la cuvantarile furibunde ale lui Hitler, capabile sa puna in miscare odioasa masinarie a crimei in lagarele de concentrare, pana la indemnurile fundamentalistilor islamici care aduc teroarea prin fum, foc si daramaturi, omul a pus uneori cuvantul in slujba haosului si al pierzaniei. Sigur istoria se leagana, cand intr-o parte, cand in cealalta, individul gasind in el si capacitatea de a construi o viata si o lume, mai bune prin puterea aceluiasi cuvant. Sa nu uitam ca marile realizari ale umanitatii se sprijina pe ideile unui Platon, Hermes Trismegistos, Agrippa, Picke si, de ce nu pe dialogul nascator al unei Europe unite dintre Mitterand si Kohl. Imi propun in acest articol sa vorbesc, sau sa tac, dupa caz despre cuvantul care raneste iremediabil pe aproapele nostru. Aducem, desigur, din nestiinta in vocabularul uzual cuvinte atat de grele, incat urmele pe care le lasa in sufletele celor care le primesc, se termina, de cele mai multe ori, tragic. Cati copii nu s-au sinucis dupa ce unul dintre parinti l-a ocarat atat de tare, incat le-a anulat orice urma de demnitate, cate sotii nu si-au parasit partenerul de viata dupa ce au auzit orori de nedescris? Sa nu uitam de experimentul doctorului Masaru Emoto, care a supus apa unor infleunte vibratorii ale cuvintelor. Astfel sub puterea lui: „te iubesc”, „esti frumoasa”, apa s-a cristalizat minunat, iar aflata sub potopul unor vorbe grele ca „ te urasc”, „proasto”, „esti un nimic”, a capatat o imagine neconturata, haotica. Daca mai adaugam aici si forta concreta a blestemului, putem avea o imagine destul de completa asupra importantei, semnificatiei si misticii cuvantului. Imi amintesc cu placere, definitia pe care gnosticii i-o dadeau creatorului: „Verbul Vietii!”. Prin analogie, atunci, diavolul nu poate fi decat verbul pieirii!. In intelepciune lui, taranul roman a gasit proverbul nimerit: „blestemul de muma e ca ghiara de ciuma, blestemul de tata, e ca stana de piatra”.
Asadar, am putut lesne observa, chiar in jurul nostru forta devastatoare a cuvantului care desparte, usuca, pustieste familii, neamuri, popoare dar si puterea binecuvantoare a cuvintelor: pace, dragoste, iertare, integrare, intelegere, toleranta...semnificatii care ne invata unitatea umanitatii sub acelasi cer, pe acelasi pamant. Suntem chemati, in fiecare generatie sa ne alegem cu grija vocabularul vietii. De noi, si de cuvintele noastre depinde daca traim in liniste sau in razboi. Si, daca am vorbit despre blestem, sa amintesc atunci despre descantecele, atat de frumoase si strans legate de puterile tamaduitoare ale satului romanesc. Iata un exemplu:

Eu voi întoarce ulcica asta
Şi ulcica întoarce vatra
Şi vatra întoarce soba
Şi soba întoarce grinzile cu horna,
Şi grinzile întorc podelele,
Leaţurile şi şindilele,
Şindilele întorc crângurile
Şi crângurile întorc pe Sfântu Spiridon
Şi pe Sânziene
Şi Maica Domnului
Să întoarcă inimile celor împricinaţi,
Unul asupra altuia,
Cu cugetele
Şi cu dragostea
Să se împăciuiască!

Ma gandesc, uneori cu sincera tristete, urmarind mesajele politicienilor, ca omul cand nu are nimic in cap si in inima dezgoleste cuvantul de ori ce mister, de ori ce lumina transformandu-l in gaunoasa limba de lemn! Si atunci cum sa nu apreciezi vorba de duh: “ daca taceai, filosof ramaneai”!
Si, ca nu cumva sa puteti spune si despre mine acestea, plictisindu-va prea mult cu mica mea cuvantare, am sa inchei cu un text, drag mie si care ii apartine lui Maurice Blanchot: “ Ei bine, acum intelegem acest cuvant rezervat altcuiva, inexprimabil, neasteptat, in acelasi timp neintrerupt, afirmand silentios ca acolo unde ori ce raport lipseste, subzista inca, incepe chiar relatia umana in preemineta ei suprema, este acel cuvant cu adevarat infinit, care, revenit in lume, toti cei ce indurasera acea experienat imposibila de a fi un pentru sine insusi, s-au simtit chemati sa ne reprezinte vorbind, pentru prima oara, fara sfarsit, fara oprire”
Pace voua!
Articol scris de catre Oreste Teodorescu si publicat in Revista Tango.