Maresalul incoruptibil

Maresalul Ion Antonescu şi-a câştigat reputaţia de militar incoruptibil şi duşman al „piloşilor şi învârtiţilor” încă de la începutul carierei sale de ofiţer. La aceasta s-a adăugat şi faima lui de militar înzestrat cu toate darurile inteligenţei şi efortului, care absolvise, ca şef de promoţie, mai toate şcolile şi cursurile frecventate. Nu e de mirare că foarte mulţi ofiţeri auziseră despre atitudinile sale intransigente. Între acestea a rămas celebru „episodul” de la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte.
Colonelul Radu Davidescu, unul dintre ofiţerii care l-a cunoscut îndeaproape pe Antonescu, avea să povestească peste ani:
„În anul 1915, căpitanul Ion Antonescu era comandantul escadronului de elevi la Şcoala de Ofiţeri de Cavalerie din Târgovişte. Sâmbăta după-amiaza şi duminica era obiceiul ca elevii să fie învoiţi. În cursul unei săptămâni, căpitanul Ion Antonescu a consemnat întregul escadron, elevii neputând părăsi localul şcolii. Vineri dimineaţa, anterior duminicii de consemn, este chemat la telefon:
- Domnule căpitan, Bucureştiul la telefon. Palatul doreşte să vorbească cu dumneavoastră.
- Bună ziua, Antonescu! La telefon colonelul Socec (adjutant regal, viitor general – D.R.); uite de ce te deranjez. Alteţa sa Regală, Principesa Maria, doreşte ca fraţii Romalo, din escadronul dumitale să vină duminică la Bucureşti (mama fraţilor Romalo avea bune relaţii la Palat – D.R.).
Cu o voce tăioasă şi categorică Antonescu a răspuns:
- Domnule colonel, este imposibil, escadronul este consemnat de mine şi nu pot reveni asupra hotărârii luate.
- Antonescule, văd că eşti puţin enervat, voi reveni peste o oră, mai reflectează.
După o oră, Palatul îl caută din nou la telefon:
- Ei, Antonescule, ai reflectat?
- Da, domnule colonel. V-am raportat că-i imposibil. Acum e mai imposibil pentru că i-am băgat la arest din cauză că au intervenit pe căi lăturalnice…”
În urma acestei întâmplări, căpitanul Antonescu a fost îndepărtat de la comanda escadronului de elevi. Pedeapsa nu a făcut decât să-i crească şi mai mult faima în rândurile ofiţerilor tineri. Antonescu – intransigent, Antonescu – adversar al nepotismelor, Antonescu – duşmanul incompetenţilor. Şi totuşi, atunci când Antonescu a ajuns în funcţii importante, nu au fost puţini cei care au avut curajul şi tupeul să-i solicite fel de fel de servicii. O analiză a scrisorilor primite de Antonescu între anii 1915-1927 dezvăluie caractere dintre cele mai îndoielnice. Din cele 82 de scrisori cercetate, 35 conţin solicitări exprese în interes personal. Cu alte cuvinte, autorii îi cereau mai mult sau mai puţin voalat, să le pună o …pilă!? O mostră în acest sens este scrisoarea unui oarecare Mihăilescu (probabil, prieten cu Antonescu, căci i se adresează cu „iubite Ionele”) care încă din primele rânduri îşi dă arama pe faţă: „Acum vreau să-ţi arăt bucuria ce am avut când am auzit că au început să vie ai noştri la putere (Antonescu avea, în acel moment – decembrie 1916 – gradul de maior şi fusese numit şeful biroului Operaţii al Armatei I – D.R.) şi au dispărut şlehtele care ne-au adus la această mare „victorie” de am reuşit să ocupăm… Moldova.” După această „periuţă”, autorul scrisorii intră direct în subiect: „Ceea ce te rog foarte mult să-mi dai voie să profit (subl. mea, D.R.) de puterea ta şi să faci posibilul să vin la M.C.G. (Marele Cartier General) în locul vreunuia de acolo, care s-a odihnit destul şi care, pentru instrucţia lor, să mai vină şi ei să vadă marşuri în retragere. Mai pune tu unul din ei, că sunt destui acolo, să vină în locul meu.”
Nu s-a păstrat răspunsul lui Antonescu la această impertinenţă. Probabil că el a fost dur, pe măsura aroganţei expeditorului, deoarece nici o altă corespondenţă pe adresa lui Antonescu nu va mai purta numele Mihăilescu!