Erezii

Articol scris de catre Oreste Teodorescu si publicat in Revista Tango.

Motto: „ Cand Iisus le-a vazut lipsa de intelegerele-a spus: De ce tulburarea v-a dus spre manie?

Ma uluieste din ce in ce mai tare discrepanta dintre propovaduielile lui Iisus Hristos si practicile bisericii crestine.(...) Mi-am amintit privind ghiulurile cardinalilor, mitrele si podoabele sfintelor lacase de vorbele mantuitoruliui: „mai degraba trece camila prin urechile acului decat bogatul in imparatia cerului” si atunci de ce toate aceste podoabe din aur masiv, apoi m-am gandit ca tot Iisus ne invata ca suntem fii aceluiasi Tata, asadar frati intre noi si cu El care este fiul Omului si al lui Dumnezeu si m-am mirat de efectul de furnica pe care ti-l da imensitatea catedralei. Am zambit cand mi-au aparut in minte cuvintele despre iubirea care este cea mai mare dintre puteri, despre blandetea de porumbel asociata cu intelepciunea sarpelui, despre imparatia accesibila doar copiilor, despre deschiderea mainilor si imbratisarea fiintei, dar m-am intristat brusc cand am vazut ca toate in jurul meu imi impuneau teama. Cum a fost posibil ca biserica celui care s-a rugat pentru iertarea pacateloir celor care ii bateau piroane in mani sa conduca o mie de ani de inchizitie, cu arderi pe rug, cu torturi de neimaginat cu distrugri de biblioteci si carti, cu fanatism de nedescris. Tot in Franta m-am cutremurat vazand in muzee macelul dintre catolici si protestanti. Toate aceste sentimente contradictorii mi-au lasat un gust amar. M-am mutat cu mintea inspre ortodoxia traditionala din care fac si eu parte, dar n-am gasit o alinare mai mare. Legatura atat de profana si derizorie a bisericii cu politicul, opulenta si grandomania mai marilor bisericii, intoleranta fata de ceilalti, lipsa de implicare in social, timiditatea si ipocrizia in fata intereselor atat de trecatoare ale puternicilor clipei, toata obscuritatea care a invaluit moartea patriarhului, rigiditatea si fariseismul purtatoruliui de cuvant Stoica, nu au avut decat un efect de profunda mahnire pentru mine. Asadar iata-ma in plina traire eretica! Dar nu, eu nu am de ce sa ma tem de ceva pentru ca reperul meu absolut si sublim este Iisus-pastorul cel bun, domnul iertarii si al dragostei, mangaietorul celor intristati, vindecatorul. Am citit in excursia asta trei carti care au pus si mai multe paie pe rugul nedumeririlor mele privind biserica: Evanghelia dupa Iuda, edita National Geografic si Manuscrisele de la Marea Moarta si cele de la Nag Hammadi. Dintr-o data perspectiva despre cel mai ingrat personaj din Noul Testament, Iuda Iscarioteanul se schimba aici. El nu numai ca nu mai este tradatorul si vanzatorul Domnului, dar este prezentat ca singurul care i-a inteles adevarata natura Divina, cel care a sacrificat omul care-l invaluia eliberand scanteia divina a celui care vine din „taramul nemuritor al lui Barbelo”. Apoi ceilalti apostoli care vorbesc in numele Lui, au ratacit calea pierzandu-i pe cei care ii urmeaza. In textele vechi descoperite la Marea Moartea si la Nag Hammadi il prezinta pe creatorul acestei lumi ca pe o divinintate inferioara si sangeroasa (poate asa se explica si cruzimea Vechiului Testament), Iisus apare ca fiul Dumnezeului din Cer, cel atot puternic spunand clar, chiar si in cele patru evanghelii devenite canon: „Imparatia mea nu este din lumea aceasta”. Imi pun dintr-o data o intrebare pentru care, cu siguranta as fi fost ars pe rug acum cateva sute de ani! Daca biserica creata de imparatul Constantin cel Mare, Biserica Romei, un adevarat imperiu care guverneaza peste un miliard de suflete, din trunchiul careia s-au desprins pe rand si suratele ortodoxa si protestanta se bazeaza pe invataturi care nu au nimic in comun cu invataturile celui care ne-a iubit atata de mult incat s-a facut om pentru noi? De ce lumea asceasta este atat de putin perfecta? Si mai ales de ce a spus Iisus Hristos inaine de rastignirea ca se apropie stapanitorul acestei lumi! Ma tulbura mai ales pasajul acesta din Evanghelia dupa Iuda: „ Caci neamurilor de oameni li s-a spus adica niste slujitori ai pacatului. Dar Domnul care porunceste este Domnul Universului. In ziua de pe urma ei sunt facuti de ocara!” Ori cum, daca nu esti putin familiarizat cu disputele dintre primele comunitati de crestini, daca nu ai citit cate ceva despre Irineu din Lyon si lupta lui acerba impotriva ereziilor nu poti pricepe mare lucru, si chiar o poti lua lesne pe campii. Insa dilema mea nu este de natura religioasa, caci ea nu pune la indoiala credinta mea ca Iisus este Adevarul, Calea si Viata ci ma pune pe ganduri cu adevarata natura a ministerului lui Dumnezeu, aceasta institutie numita Biserica, pe care Insusi Mantuitorul o cearta in Apocalipsa lui Ioan, aceasta constructie ierarhica domninata de legi si trairi care nu au mai nimic cu spiritualitatea divina, ci mai de graba cu patima omeneasca. Cu cat ma indepartez mai tare de aceasta lucrarea umana care a crucificat un Om ca mai apoi sa I se inchine, cu cat ma revolt mai mult impotriva celor care vand indulgente si isi intind plini de inganfare mainile sa le fie pupate de credinciosii ingenunchiati, cu atat mai mult ma simt mai aproape de Jeshua, fiul lui Iosif si al Mariei care darama tarabele din templu si care le arunca cu manie in ochi slujitorilor pacatului vorbele ca va darma temmplul asta putregait si-l va recladi in trei zile! In noi se afla scanteia Divina! Iisus ne invata sa nu mai ingenunchiem si sa nu ne mai temem, ci sa Iubim stand Drepti in fata Tatalui, caci este un Parinte Bun!