Mesajul strabunilor

Autori: Ionel Grama, Cristian Pompei
„Nu mor strămoşii niciodată
Războiul lor în noi şi-l poartă,
Căci li-e ţărîna spulberată
Dar nu li-e duşmănia moartă“
(Octavian Goga, Strămoşii)

„Imediat după Anul Nou, am primit un e-mail de la o cunoştinţă, care şi-a petrecut revelionul pe Măgura Uroiului, lîngă Simeria. In Attachment, mi-a trimis şi cîteva fotografii, făcute chiar în acea noapte. Intr-una dintre ele, se vede o piatră pe care sînt trasate nişte linii curbe, ce par a reprezenta ceva. Aştept părerea dvs.“, stă scris în e-mailul pe care l-am primit de la Florin Boroiu, din Slătioara, prietenul nostru alături de care am făcut mai multe expediţii prin munţii din zonă. Analizînd imaginea respectivă, am observat capetele unor daci, avînd cuşmele pe frunte, şi steagul dacic, acel şarpe cu cap de lup, care scotea ţipete ascuţite, băgînd spaima în duşmani. Cum era şi normal, l-am rugat pe Florin să obţină mai multe informaţii de la autorul fotografiei şi nu mică ne-a fost uimirea cînd am văzut că e vorba despre dl Paul Ionescu, o persoană care, cu ceva timp în urmă, mai trimisese şi alte imagini inedite.
Măgura Uroiului
Aprofundînd căutările, am găsit că Măgura sau Muntele Uroi este socotit Muntele Sfînt al dacilor, acel misterios Kogaion(on), despre care s-a scris foarte mult, dar pe care nimeni nu l-a localizat pînă acum. Se pare că pe unele hărţi, încrustate chiar în pietrele muntelui, sînt marcate toate locurile importante din zonă, dintre aceste nelipsind Sarmizegetusa Regia. Săpăturile făcute pe Muntele Uroiul încă din 1921 au scos la iveală faptul că omul a vieţuit acolo de la începuturile Epocii Fierului, adică din mileniul al II-lea î.H. Figurine zoomorfe, brăţări, securi, cuţite, unelte de tăiat lemne, toate au dus la concluzia că acolo a existat o vatră locuită încă din cele mai vechi timpuri. Cercetările din anii 2003 şi 2004 au confirmat, de asemenea, prezenţa omului pe Muntele Uroi încă din Eneolitic, din perioada 3500-2300 î.H. Dar urmele găsite, cioburile de ceramică, oasele, scoicile erau arse puternic, semn că acolo a avut loc o tragedie, o distrugere violentă, rămasă necunoscută pînă în vremurile noastre.
Solii de dincolo de timp
Contactat de Florin Boroiu, dl Paul Ionescu ne-a trimis o frumoasă descriere a drumului spre vîrful muntelui, pe care o redăm în rîndurile care urmează. „Incepem ascensiunea şi ceva se întîmplă... o bucurie imensă îmi cuprinde sufletul, nu mai simt nicio apăsare şi timpul parcă se dilată. Toţi membrii grupului sesizează acelaşi lucru. In mai puţin de 15 minute, ajungem pe platou. Peisajul e mirific, copacii şi boscheţii sînt acoperiţi de chiciură şi parcă ne plimbăm printr-o pădure de argint. Vizităm sanctuarul şi decidem apoi să ne instalăm pe versantul nordic. (…) Priveliştea este fantastică. Se văd localităţile luminate: Simeria, Uroiul, Simeria Veche, Hunedoara, Rapoltu Mare şi, vag, disting prin negură munţii Metaliferi şi Şureanu. Deva este învăluită într-o ceaţă deasă şi, din cînd în cînd, se aud exploziile petardelor. Aprindem două făclii pentru liniştea sufletelor noastre, apoi turnăm alcool tehnic în două farfurii de inox şi îi dăm foc. Splendidă imagine! Se apropie momentul... In Simeria şi în toate localităţile din jur încep focurile de artificii. Ridic ochii spre cer şi, spre surpriza noastră, doar aici cerul este senin. Se disting patru stele dispuse sub forma unui pătrat imens, marcînd parcă punctele cardinale. Steaua dinspre est are luminozitatea cea mai mare. Prietenii mei privesc spectacolul de la poalele Măgurei Uroiului, în timp ce se uită spre cer. Simt cum îmi explodează sufletul de bucurie, o bucurie nepămînteană. Nici nu îmi simt corpul, nici frigul de afară. Simt doar că, de cîteva minute, plutesc într-o altă lume”.
Dar, dacă aşa cum susţin unii cercetători, Uroiul este Kogaionul, înseamnă că, acolo, anumite energii ancestrale păstrează în ele istorii pierdute sau mesaje pentru generaţiile următoare. La trecerea dintre ani, dl. Paul Ionescu a avut o ocazie pe care, probabil, nu o va mai întîlni în viaţa sa, de a primi un astfel de mesaj. Iată însă continuarea poveştii.
„Undeva, în planul al doilea al privirii mele, apar dintr-odată patru bărbaţi îmbrăcaţi în alb. Sînt de o simplitate rară. Unul dintre ei are o barbă mare, albă, şi este cel mai în vîrstă dintre ei. Toţi au capetele descoperite şi mă privesc cu o bunătate venită parcă din sufletul lor. Cel mai în vîrstă mi se adresează cu o voce caldă: . Nici nu s-a stins ecoul mesajului transmis, că bărbaţii au dispărut din imagine. Tîrziu, realizez că sînt aceleaşi chipuri care mi-au apărut şi în munţii Şureanu, lîngă peştera Ciclovina. Interesant! Mă întorc spre Simeria şi urmăresc finalul spectacolului lumesc. Liniştea se lasă peste toată zona. Mîncăm şi ciocnim cănile cu şampanie îngheţată. La un moment dat, dinspre sanctuare se aude mişcare. Indreptăm frontalele spre zona din care s-au auzit zgomotele şi vedem o căţeluşă veselă, care se apropie de noi. (…) Impachetăm şi coborîm în linişte. Ne apropiem de oraş şi atmosfera este tot mai apăsătoare. Sînt energiile degajate de oameni la “marea bubuială”. Pe jos e plin de cioburi şi ambalaje de artificii. Tineri “afumaţi” caută ţigări pe la chioşcurile deschise non-stop. Căţeluşa ne însoţeşte pînă la gară, apoi, dintr-odată, dispare. Ciudat! Gara este pustie şi în tren sîntem singuri. Sîntem deja în 2011”.
Nu ştim dacă protagonistul nostru cunoaşte că prin Vîrful Uroi trece Marea Linie Dacică, un fel de cordon imaginar ce uneşte cetăţile şi sanctuarele străvechi, pornind de la Pecica, cu Vîrful Omu, şi că toată geometria dacică după care acestea au fost amplasate se baza pe mersul Soarelui şi al Lunii, precum şi pe aşezarea stelelor pe cer. Dincolo de toate acestea însă rămîne mesajul, adus din neguri de timp de sufletele celor care au trăit cîndva acolo. Le mulţumim lui Florin Boroiu pentru prietenia lui şi dlui Paul Ionescu pentru că ne-a încredinţat acest mesaj să îl transmitem mai departe.



Iar eu, le multumesc respectuos celor de la revista Lumea Misterelor pentru minunatele articole ce adauga un margaritar de cunoastre si ne cimenteaza iubirea de tara.