Urme de viaţă pe Lună

Autor: Ionel Grama

In octombrie 2009, prin misiunea LCROSS (Observarea Craterelor Lunare şi a Satelitului Sensing), NASA şi-a propus să detoneze o rachetă într-un crater de la polul sudic al Lunii, pentru a analiza ce cantităţi de apă există în solul selenar.

La acea dată, americanii mai ţineau încă sub tăcere faptul că pe satelitul nostru există apă. Cei mai mulţi oameni cred că apa de pe acest corp ceresc este necesară doar pentru consum, ca apă de băut sau pentru nevoile de întreţinere a membrilor misiunilor care vor ajunge acolo. Lucrurile nu stau însă aşa. Paul Spundis, cercetător la Institutul Lunar şi Planetar din Houston, a precizat: „Atunci cînd este în formă gazoasă, apa ar putea fi condensată într-o formă extrem de rece, cea criogenică, de oxigen şi hidrogen lichid, care este, de asemenea, o încărcătură explozivă pentru rachete”. Cum misiunea LCROSS urmărea şi alte obiective, acelaşi specialist a mai spus: „In alt scop, putem folosi apa pentru protecţia împotriva radiaţiilor. Ea este un scut foarte bun, deoarece stopează o mulţime de particule cu energie înaltă. Astfel, se poate îmbrăca habitatul gonflabil cu o pernă de apă, ce s-ar comporta exact ca un scut împotriva radiaţiilor”. De la data iniţierii acestui program a mai trecut încă un an şi, dacă americanii încearcă să ţină secret faptul că au descoperit pe Lună peste 40 de cratere care conţin apă îngheţată, staţia indiană Chandrayaan -1, lansată la 22 octombrie 2008 de ISRO (Indian Space Research Organisation), a transmis deja centrelor de urmărire că pe Selena sînt cratere de doi pînă la 15 kilometri diametru, care conţin un strat de apă îngheţată de cîţiva metri grosime. Acelaşi Paul Spundis a afirmat, în final, că pînă acum s-au găsit pe Lună cam 600 de milioane de tone de gheaţă, formate dintr-o apă pură, care a îngheţat cu milioane de ani în urmă şi care s-a menţinut la o temperatură de -248 de grade Celsius. Bineînţeles, nimeni n-a suflat o vorbă de unde a apărut atîta apă pe satelitul nostru „natural”. Doctorul Spundis a mai făcut însă o afirmaţie extrem de interesantă: „Dacă am echivala această cantitate în combustibil pentru navetele spaţiale, gheaţa identificată pînă acum pe Lună ar fi suficientă pentru a lansa cîte o navă pe zi, vreme de 2.200 de ani“. Normal, deoarece apa poate fi descompusă în oxigen şi hidrogen, elemente folosite în prezent de rachetele spaţiale. Acum, cînd specialiştii indieni spun că „prezenţa straturilor mari de gheaţă din regiunile polare ale Lunii şi descoperirea moleculelor de apă de acolo conduc teoriile spre posibilitatea existenţei materiei organice pe satelitul natural al Pămîntului” (sursa - Dn@aindia), americanii şi-au amintit brusc că, în iulie 1969, misiunea cu echipaj uman Apollo 11 a adus pe Pămînt mostre de sol lunar ce conţineau componente de carbon şi că au găsit urme de aminoacizi, baza existenţei vieţii, ceea ce indica prezenţa materiei organice pe Lună.
Deşi perspectivele sînt optimiste, în februarie 2010, preşedintele Barack Obama a oprit derularea programului Constellation, prin care SUA urmau să trimită un echipaj uman pe Lună. Hotărîrea, care nu are nicio legătură cu criza mondială, rămîne un mister. In august 2010, sateliţii artificiali ce ţin sub supraveghere Luna (de ce o fi nevoie s-o ţinem sub control?) au alertat staţiile terestre că acolo se întîmplă ceva: Luna se dezumflă, crapă, plesneşte şi… se micşorează! Da, pentru că aceia care au adus-o cîndva se pregătesc să o ia şi să o ducă în altă parte a Universului, acolo unde vor începe, probabil, un nou program Terra!