Edgar Cayce si Spiritele Naturii

Spiritul locurilor

Daca exista un "inger" sau Deva menit sa vegheze asupra fiecarui peisaj natural, exista unul si pentru fiecare sat, pentru fiecare casa...
Dorothy Mac Lean povesteste ca ea a avut ocazia sa locuiasca pe povirnisurile muntelui Lassen, in California. Acesta este un vulcan care doarme doar cu un ochi! Ingerul sau s-a prezentat astfel:
Stau in adinc si par nevazut - dar lucrez din greu ca sa pun in miscare deseurile acumulate de secole, caci acum a venit timpul transmutarii lor. Dar daca fiintele ca voi ar putea deveni luminoase si stralucitoare, cu spiritul plin de lumina, ati putea si voi sa transmutati deseurile - si am fi uniti intr-o activitate comuna. Eu lucrez cum am facut-o dintotdeauna, dar mereu legat de o schema de functionare, pe care am acceptat-o acum o vesnicie. Voi ceilalti, oamenii, sunteti floarea fina a acestei scheme si este rindul vostru sa folositi focul pentru a schimba Pamintul, asa cum constientizarea voastra trebuie sa arda deseurile inauntru si afara... " (Gradinile din Findhom).
Traditia afirma ca exista locuri bune si rele. Unele locuri sunt considerate "magice", au ceva misterios, o putere ascunsa in adincuri, cum spune si ingerul vulcanului Lassen. (...)
Roger de Lafforest, vorbeste mult despre aceste "Spirite ale locurilor" care pot fi o zana, ingeri, diversi ghizi spirituali... sau, in cazurile "locurilor rele", prezente malefice apartinind diverselor categorii ale astrului inferior (Prezente invizibile, Ed. R. Laffont). Caci exista si asa ceva...
Manifestarile spiritelor rele sunt in mod sigur unul din motivele care au determinat Biserica primitiva sa condamne in bloc toate spiritele Naturii. Un teolog german, pe nume Weinel, a scris o carte unde arata ca:
"Schimburile cu spiritele bune se produc dupa aceleasi legi si in aceleasi conditii ca si comunicarile cu spiritele raului. Numai prin continutul si comportamentul spiritelor se poate vedea diferenta." (Comunicari cu lumea spiritelor lui Dumnezeu, Johannes Greber).
Sigur ca acele culte inchinate spiritelor naturii, nimfelor din fintini si pesteri, spiritelor padurii etc. au fost partial pervertite.
Spiritele rele - puteri care se manifestau zi de zi (...) erau vazute de clarvazatorii acelor epoci (romana si greaca).
In mod sigur a fost o degenerescenta a cultelor pagine, bacanale sau Saturnalii care s-au transformat in nebunie distructiva, in loc sa dea o forma de psihoterapie colectiva, cum este cazul in Africa, de exemplu).
Epoca n-a permis alegerea: o facem mult mai usor azi:
"Marea drama a Occidentului nostru este ca am pierdut ritmul, am scos dansul de la locul ceremoniei. Biserica s-a opus intotdeauna vehement melodiilor care riscau sa-i aduca pe crestini in transa, considerind ca aceasta este calea pe care demonii, diavolii, ingerii decazuti, spiridusii sau vircolacii incearca sa-i recucereasca pe cei carora le este ingaduit sa-l adore numai pe Unul Dumnezeu. In ziua cind dansatorii au fost alungati din Biserica, in ziua cind nu a mai existat dansul sacru, s-a produs o ruptura teribila (...). La un anumit nivel de perceptie, totul cinta. Exista un limbaj magic, un mod de acordare a lumii interioare cu cea exterioara, de gasire a ritmurilor care ne acordeaza sufletele cu locurile...(Sa nu uitam de cuvintele lui Gheorghe Zamfir, din video-clipul Adevarata istorie a Daciei + Pactul Luminii)
Caci locurile au si ele "un suflet" si nu au toate aceleasi vibratii. Exista locuri inspirate, dar si locuri rele. Sigur ca poti fi posedat de entitatea unui sat, a unui riu, a unui lac, a unei paduri; iata-ne in mijlocul driadelor, hamadriadelor, nimfelor, elfilor - tot ce a sters iudeo-crestinismul nostru nemailasind - in satele noastre din acest freamat al invizibilului sau misteriosului, decit micile fecioare naive, adapostite in nisele fintinilor antice."
“Traditiile relateaza existenta zanelor locale, legate nu numai de un izvor, o fintina, o pestera etc, ca nimfele - dar foarte des, la noi, si de o ruina. intr-o comuna din Morbihan al carei nume l-am uitat, era un castel vechi, despre care se spunea ca e locuit de o zana. Proprietarul, care locuia la Paris, fara sa creada in superstitiile locale, hotarise sa vinda aceasta ruina care nu-i aducea nici un folos. In ziua vinzarii, cind cel care conducea licitatia a anuntat pretul, s-a auzit clar o voce de femeie care a spus: "Ei bine, eu propun atat." ("atat" era o suma de zece ori mai mare). Toti barbatii s-au privit dezorientati intrucit nu era nici o femeie in sala. Scena se petrecea in 1911 si era obiceiul, in Bretania de jos, ca femeile sa nu participe la vinzarea publica. Vocea invizibila nu putea fi decit a zanei. Atunci, barbatii au parasit sala, unul cite unul: conducatorul licitatiei a ramas singur. Iar zana cu glas cristalin a ramas linistita in ruina ei pe care nimeni nu s-a mai gindit sa o revendice.

Arhitectii de altadata erau cu mult mai sensibili decit noi la "spiritele locurilor". Aceasta perceptie, aceasta atentie se vad in cele mai frumoase dintre monumentele noastre vechi. Se degaja din ele o armonie structurala, desigur, dar si o armonie cu spiritul locului si cu entitatile invizibile care il populeaza. Este acea armonie totala care atrage turistii, chiar daca nu-si dau seama de ea. (...)”