Când copacii prind viaţă…

Iarna a trecut şi primăvara aduse cu sine noi primejdii pentru Dacia. O nouă armată romană , condusă de renumitul general Tettius Iulianus înainta dinspre Panonnia cu intenţia de a pătrunde spre Sarmisegetusa. Erau mulţi, câtă frunză şi iarbă şi conduşi de un general iscusit….
La Sarmisegetusa, Decebal tine sfat cu generalii săi. Erau acolo Diegis, Deleos, Gerula, Tzinto, Comosicus, Argepor, luptători încercaţi dornici sa-şi apere ţara ameninţată din nou de primejdia romană. Decebal, după ce sfatul luă sfârşit începu să de-a porunci şi toate la modul imperativ, fără drept de apel:
- Pârjoliţi totul în calea romanilor!
- Otrăviţi fântânile!
- Bătrânii şi femeile să ia copii şi avutul şi să meargă în munţi şi-n păduri!
- Aprindeţi focurile pe înălţimi şi să sune buciumele, să ştie bărbaţii să se adune sub arme!
Poruncile erau respectate întocmai. Focurile s-au aprins pe înălţimi vestind primejdie mare pentru Dacia. Buciumele transmit din sat în sat chemarea la oaste. În faţa armatelor romane pământul e pustiit în întregime. Călăreţii romani desprinşi de grosul trupelor pentru pradă se întorc mai flămânzi decât au plecat şi mai istoviţi căci nu mai rămăsese nimic de luat. Asta în cazul în care se mai întorceau şi nu cădeau sub ascuţişul sabiei sau loviţi de săgeţile luptătorilor daci. Uriaşa armată romană se îndreaptă spre trecătorile munţilor unde încercatul general Tettius Iulianus ştia că e aşteptat de Decebal.
Se crăpa de ziua şi Decebal deja era pe înălţimea unde şi-a stabilit centrul de comandă ce domina întregul peisaj. Decebal dădea acum ultimele ordine:
- Diegis, tu îi împingi sub munte!
- Tzinto, le tai retragerea!
- Gerula, să ţii de poziţiile tale cu dinţii!
În depărtare se auzeau deja semnalele de atac ale legiunilor romane. Zidul de scuturi şi suliţe se puse în mişcare revărsându-se pe vale pe versanţi şi pe culmile munţilor. La centrul de comandă al lui încordarea era maximă. Mâinile luptătorilor din spatele întăriturilor dace se crispară pe mânerele săbiilor. Decebal trimitea mereu după veşti şi primea acelaşi răspuns afirmativ: ”Îi batem!”. Moralul era bun în faţa înspăimântătorului zid de scuturi şi suliţe.
Cetele lui Diegis ataca legiunile romane şi le împing sub munte. O ploaie de bolovani începu a se prăbuşi peste nefericiţii romani. Generalul roman sesizând pericolul şi încercând să salveze resturile formaţiunii decimate trimite în ajutorul lor cavaleria. Numai că Tzinto acţionă repede dimpreună cu arcaşii bastarni şi le tăie retragerea. Atunci, la un semn al lui Tzinto, parcă întreg muntele se prăbuşi. Cele două formaţiuni de luptă romane erau decimate aproape complet. Numai că romanii mereu aruncau în luptă forţe proaspete. Ale dacilor se epuizau încetul cu încetul…
Gerula deja intrase în luptă. Cetele lui Tzinto şi Diegis se împuţinau văzând cu ochii şi le trebuia ajutor. Luptau cu curajul disperatului. Diegis şi Gerula făceau minuni. Nu le stătea nimic în cale. Păreau nişte demoni smulşi din adâncurile Iadului, aşa, stropiţi de sânge, cu fălcile încleştate şi cu ochii arzând de febra luptei. Încleştarea era crâncenă. Daci erau copleşiţi numeric, dar nu dădeau un pas înapoi…Parcă prinseseră rădăcini în pământul pe care-l apărau.
Generalul roman auzise despre curajul şi vitejia dacilor în lupte dar era nedumerit:
- Ăştia se distrează când se bat.. mor zâmbind!
Consilierul său pentru problemele dace îi spune:
- Mor fericiţi apărându-şi pământul!
Generalul roman zise rece:
- Să moară atunci!
Trupul uriaş a lui Diegis era acoperit în întregime de răni. Nu le lua în seamă. Nu-l mai dureau. Ştia un singur lucru: „Romanii nu trebuie să câştige teren”. Izbea, în dreapta şi în stânga, cu sabia-i grea despicând duşmanii ce-i ieşeau înainte, lovea cu picioarele, cu pumnii, muşca. Era conştient însă că nu mai putea rezista mult în faţa mereu înnoitelor forţe romane. Lângă el lupta un tânăr dac…Se întoarse, îl prinse cu un pumn uriaş de piept şi răcni:
- Să mergi să-i spui lui Decebal să trimită întăriri! Te acopăr până ieşi din vălmăşag! Şi Diegis porni înainte făcând uliţă prin rândurile romanilor. Orice era viu şi era roman şi-i ieşea în cale pica ca secerat!
Gerula era atacat de trupele auxiliare. Tzinto abia mai făcea faţă.
Pe colina unde se afla punctul de comandă al lui Decebal veneau veşti din ce în ce mai proaste. Şi fiecare îl lovea pe Decebal în inimă ca tăişul unei săbii. De-l vedeai ziceai că în cele câteva ceasuri de când a început bătălia îmbătrânise cu zece ani.

Tânărul trimis cu veste de Diegis ajunse pe colină:
- Diegis are nevoie de întăriri! şi căzu mort într-o baltă de sânge
- Gerula cere ajutor! veni altă veste
- Tzinto e pe cale să cedeze! altă veste proastă
Decebal ordonă scurt:
- Comosicus, menţii poziţia lui Diegis cu preţul vieţii!
- Argepor, ajuţi pe Gerula!
Amândoi porniră ca din coarda arcului. Pentru o vreme balanţa bătăliei se mai echilibră. Dar începeau din nou să vină vesti proaste. Dacii deşi rezistau eroic nu mai puteau face faţă forţelor proaspete pe care le arunca în luptă generalul roman.
- Poziţiile bastarnilor au căzut. Sussagus e mort!
Vestea căzu ca un trăsnet peste Decebal. Era neputincios nu mai avea ce să arunce în luptă. Afară de garda sa Marele Preot Vezina şi generalul Deleos care conducea garda regala.
Decebal porunci plin de furie stăpânită cu greu:
- Vezina! Dă-mi steagul!
- Nu Decebal, eu trebuie să duc Marele Steag în faţa luptătorilor!
Decebal stătu puţin pe gânduri:
- Vezina! Ridică Marele Steag în faţa luptătorilor!
- Deleos, conduci garda mea şi ridicaţi toate steagurile căzute! Să se ştie că încă n-am capitulat şi n-am murit cu toţii! Să se ştie că atâta timp cât un dac mai mişcă în valea asta, romanii nu pot trece mai departe. Mai bine ne aflăm mormântul aici decât să ne retragem fie măcar un pas înapoi!
Vezina urcă pe calul alb al regelui şi urmat de garda regală condusă de generalul Deleos dădu năvală în vâltoarea luptei care continuă aprigă. O încleştare în care dacii ţineau cu dinţii de pământul şi libertatea lor deşi forţele erau inegale. Ajutoarele, oricât de puţine erau ele, au dat luptătorilor daci epuizaţi un nou elan. Vederea steagului le-a dat aripi. Ştiau, acum, că Zamolxe încă nu i-a părăsit, deci mai era speranţă dacă continuau să reziste.
Vezina pătrunse adânc în rândurile romanilor iar decurionul roman se prăbuşi sub izbitura suliţei sale. Apoi Vezina dispăru cu steag cu tot. La scut timp steagul se ridică din nou falnic. Era Deleos! Garda regală reuşi în scurt timp să ridice steagurile căzute. Se amestecau în aer răgnete, sudalme, în latină şi în dacă, zăngănit de arme, şi gemetele răniţilor şi muribunzilor.
Se lăsa seara. Trompetele romane sunau încetarea bătăliei. O pace aparentă se lăsă peste câmpul de bătălie. La cortul lui Decebal se adunau căpeteniile de cete. Decebal era tras la faţă, palid, disperat, conştient fiind că nu mai are cu ce face faţă romanilor. Statura lui falnică era gârbovită de povara ce o purta pe umeri. Soarta neamului dac…depindea de ceva ce putea face doar el. Spuse parcă cu frică:
- Diegis!
- La poruncă mărite rege!
Faţa lui Decebal se însenină puţin
- Gerula?
- Aici-s Mărite!
Privi spre Gerula. Acesta avea un braţ bandajat şi atârnat în gât şi alte câteva tăieturi adânci care încă nu apucaseră să fie oblojite. Mută privirea spre Diegis, nici acesta nu arata prea strălucit. Un bandaj roşu de sânge îi înfăşura fruntea şi rănile căpătate în timpul luptei încă sângerau. Privi spre ceilalţi, toţi obosiţi, epuizaţi, palizi. Aşa nu vor putea lupta a doua zi! Fără un plan salvator nu vor mai putea face faţă romanilor!
Vezina apăru în cort dintr-o dată. Aceasta învioră situaţia. El era Marele preot , mesagerul lui Zamolxe! Aceasta chiar aduse e feţele obosite ale generalilor un zâmbet şi apoi vestea făcu înconjurul taberei din om în om:” Vezina trăieşte!”

În depărtare se vedeau luminile rugurilor aprinse. Bastarnii îşi ardeau morţii! În faţa cortului lui Decebal un tânăr spătos, atletic fu oprit de garda regală:
- Cine eşti?
- Spargapises, noul conducător al cetelor de bastarni!
Văzându-l pe rege se plecă şi zise:
- Aştept poruncile tale Decebal!
Măcar o veste bună pe ziua de azi…. Bastarnii nu s-au retras.. vor lupta mai departe.
Decebal se întoarse spre generali şi întrebă pe un ton aproape părintesc:
- Mai puteţi feciorii mei?
Gerula zise :
- Eu, mărite rege, mai am o mana si pana pot ţine sabia în ea o să ma lupt pentru libertatea neamului meu şi pentru pământul bun şi frumos al Daciei noastre!
Diegis zise simplu:
- Braţul meu încă mai poate curma vieţile romanilor ! Eu lupt!
Decebal era mulţumit. Toţi generalii săi doreau să lupte până la ultimul strop de sânge pentru libertatea tării şi a neamului dac. E era mândru ca are astfel de oameni pentru care viaţa nu era mai presus de interesele Daciei. Pentru care Dacia însemna totul.
- Deleos!
- Poruncă!
- Mâine vei conduce atacul oamenilor vii! Eu şi Vezina, împreună cu ceilalţi generali vom conduce oastea… de copaci!
- Diegis! Dezbracă morţii şi răniţii!
- Gerula! Ia oameni care mai pot lucra şi tăiaţi pădurea de la capătul văii la un stat de om! Până în zori trebuie să fii gata!
Oameni se uitau la Decebal ca la unul venit din altă lume. Cine a mai auzit să câştigi o bătălie cu trunchiuri de copaci?
Gerula se încumetă:
- Mărite, înviem morţii, că nu pricep?
- Dacă nu mai avem armată destulă să-i înfruntăm pe romani, atunci ne-om face una! Zise Decebal cu voce fermă şi fără drept de apel.
Tzinto, ia-ti oameni, şi faceţi larmă, cântaţi chefuiţi, înţeles-ai?
În tabăra romană era linişte, se auzeau doar zvonurile „chefului” din tabăra dacilor. Hărmălaia era menită să acopere zgomotul topoarelor care va deveni pe dimineaţă oşteni. Dacii în loc să se odihnească după bătălia crâncenă de pe te zi, lucrau. Lucrau cu sârg pentru ţara lor, pentru libertatea lor, sub conducerea atentă a lui Decebal.

Dimineaţă pe colina din faţa taberei romane se înşiruia o nouă armată , numeroasă, mută, ameninţătoare. În ochii generalilor romani se citea teama. Tettius Iulianus dete ordinul de retragere unei armate care timorată, bătea de mult în retragere.
Vezina şi Decebal se aflau în faţa oştirii. Regele ridică sabia dând semnul de atac. O armată construită din arbori şi o mană de oameni care se mişcau astfel încât să pară cât mai mulţi, sub atenta conducere a lui Deleos, puneau pe fugă o armată romană, debusolată, cu frica morţii intrată în oase, condusă de un general nedumerit.
Tettius Iulianus avea şi de ce să fie nedumerit. El se întreba continuu, în fuga sa spre graniţa Daciei:” De unde au primit dacii ajutor tocmai atunci când era să fie înfrânţi. Tocmai atunci când trebuia să aibă loc confruntarea finală care ar fi dus la robirea Daciei şi a Dacilor?”
Era si firesc ca romanii să nu înţeleagă. Ei nu puteau pricepe că într-o ţară de oameni liberi, pentru care libertatea valora mai mult decât însuşi aerul pe care îl respirau, morţii se transformă în arbori pentru a reveni la luptă. Ei nu ştiau că aici, în Dacia, cei ce-au murit pentru neamul lor întotdeauna revin: în ape, în fum, în holde şi în stânci, în oameni şi … în arbori!