Horea

Ţara Ardealului gemea sub talpa grofilor. Ţăranii erau robiţi, bătuţi, omorâţi pentru pricini mărunte ori chiar şi fără pricină, numai aşe, că stăteau în ceasul ăl’ rău în locu în care nu trebuia. Munca era multă, păstă poate: robota crescusă, zeciuiala aşişderea, zile dă lucru gratis şi daruri pentru familiile nemeşilor. Tăt cu tătu, erau mai multe zile de lucru pentru grof dăcât o dat Dumnezo în săptămână. Taxele crescusără şi ele fără măsură încât numai’ apa şi aeru nu să plăteau. Nu mai era nici o leje afară numai. . de bunu plac a nemeşilor.
Din istea baiuri ce munceau poporu de jos şi din lacrămile ce să uscasără demult pă obrazu iobagului să rădică Nicula Ursu, dă loc din Albac, zâs altcum Horea că-i plăcea a hori la fluier. Aşe l-or ţâne minte urmaşii: Horea
Aşe, cam pă când o dat muguru pomului şi firu’ ierbii, Horea s-o gătat să margă la Viana, cu plânjere la împărăţie dăspră cum şi ce fac grofii.
- Muiere, gată merindea c-o vinit vremea a mă duce să vorbesc împăratului de baiurile multâmii, a norodului dă jos, la ce îi suspus dă cătră nemeşii cia hulpavi!
Ajuns la Viana, Horea aşteptă în anticamera împăratului a fi primit. Într-un târzâu, sluga împăratului zâsă:
- Să intre Horea!
Horea o intrat în locu unde împăratu primea pă solii viniţi din tăte părţile lumii. S-o ivit şi împăratu’ şi-o fost izbit dă simplitatea omului istuia şi forţa pă care o trimetea afară. Împăratu era obişnuit că lumea să i să ploconească, să-i facă temenele şi să-i bată mătănii ca la unu’ dintră puternicii lumii. Horea nu făcu nic din tăte aste, numai plecă oleacă capu în sămn dă salutare. Sta drept, d-a-mpicioarele, mare în simplitatea lui de tăran iobag din Munţâ Apuseni. Împăratu fu încurcat păntru câteva mominte apoi zâsă cu glas puternic:
- Vorbeşte! Am înţeles că eşti reprezentantul ţăranilor din Transilvania!
- Da, Măria ta, io mi-s şi-am vinit să aduc plânjere gre în contra grofilor hulpavi!
După o clipă dă tăcere Horea o zâs:
- Muncile şi dările păntru grofi s-or făcut dă trii uări mai mari dă oarece ani încoace. În tătă săptămâna slujim grofului cătă cinci zâle. Şi când merem acasă, în zâua a şasa, ca să lucrăm şi pă sama noastă oarice, iarăşi nu ne dau pace şi nie cheamă, ba-ntr-o partie, ba-n alta, fără rând, iarna, primăvara , vara, toamna. Apoi, să ştie Măria ta că noi sântem ăi dă secerăm, cosâm, noi strânjem bucatiele, noi le cărăm, da nu păntru noi, că tăte le dăm domnilor. Cărnuri, paseri, oauă, peşti, răşină, zdremţăle dă pă noi le dăm, păntru morile dă hârtie a domnilor ca să aibă pruncii grofilor ce ceti. Noi, Măria ta, nu ştim a ceti şi nici a scrie, numa unii, tare puţâni, cumu-s io, Ursu Nicula, care dân ceea pricină m-or trimis oamenii la Măria ta. Şi nu numai pă domni îi răbdăm în spatie ci şi pă slujile lor care, dă multie ori îs mai răi ca domnii, că ăl dă să rădică dă jos şi uită dă unde o plecat, îi mai lacom ca cela de la care o învăţat. Leje nu ieste dăcât numai bunu plac a grofului. Şi tăte ar fi cum ar fi, da a mai gre îi bajocora, nie bat, nie căzniesc, nie ieu cinstea… Şi-atunci noauă ce nie mai rămâne Maria Ta? Să nie pustiim dă pă pământu nost, dă pă pământu nost să nie pustiim, ori…
O vinit o clipă dă tăcere şi apoi Horea spusă:
…ori să nie rădicăm? Cu tăţ să nie rădicăm păntru a nu mai fi la bunu plac al grofilor.
Împăratu rămasă mut de mnirare. Ist ţăran avu daru să-l uimească cu curaju lui şi cu simplitatea cu care zâsă cuvintele ce le zâsă. Măria sa împăratu cujeta la cele auzâte şi dădu a dreptatie dân cap.
Horea apucă drumu dă întoarcere. Trimasă veste să să adune ţăranii care dă pă unde or fi. Dădu poruncă că dă la fiece casa dă ţăran iobag să vină câtie un uom înarmat şi să să alăture răsculaţâlor la adunarea dă la Mesteacăn. Tăţi obidiţâ Ardealului să rădicară să vie la Mesteacăn care cu furci, care cu coasă, care cu topoară o cu ce aveau pă lângă casă şi să pute folosâ dă armă.
În vremea asta, în tabăra răsculaţâlor, ficioru lui Horea îl întrebă:
-Tătuţă, cum îi împăratu? Cum arâtă el? Cum vorbeştie el?
-Apoi, dragu tatii, împăratu îi şi el uom ca tăţi uoamenii, numa că are vorba încâlcită, nu vorbeştie dirept. Numa noi , ţăranii, vorbim aşe. Dacă iasă binie, atunci tătă cinstea şi fala îs a lui, dacă iară, nu iasă binie, atunci n-ai priceput tu ce-o zâs iel.
-Şi ce i-ai zâs tătuţă?
-I-am zâs dă robie. Că dragu tatii, să ştii tu dă la minie, în robie, nu-i atâta dă rea robia, cât rău îi că dacă ţâne pre mult, uomu să învaţă cu ea, să obişnuieştie cu fruntia-n tărână, cu sărumâna, cu ploconitu, cu plecăciunea. Îi ca pasărea ce proastă care să-nvaţă cu colivia dă uită să mai zboare ori să tieme să nu afle stăpânu că nu o uitat a zbura. Aşe sântem noi amu şi d-aia trăbuia să-nceapă. Orişicum, cu ori fără voia împăratului, da trăbuia să-nceapă!
Oaminii să strânjeau în număr tăt mai mare la Mesteacăn şi pân-prejuru satului. În mijlocu multâmii rădicate apăru Horea şi-atunci i să adusă spră judiecată pă grofu locului cu tăţ a lui: muierea şi pruncii.
- Măria ta, zâsă unu dintre ţărani, i-am adus la tinie spră judiecare!
Horea rădică glasu:
-Io nu-i pot judieca, nu-i cunosc, n-or fost stăpânii mnei! Judiecaţâ-i voi!
Ţăranu care-l adusă pă nemeş în faţa lu Horea zâsă strâgând:
-Să ptiară! În furci cu el!
Horea să-ncruntă:
- Binie dară, dacă aşe ţâi voia, să ptiară! Începe cu pruncii că doară şi ii îs neam de grof, da judiecă cu dreptatie ce pediapsă li să cuvinie!
Ţăranu zăbăvi oleacă în mânia lui. Horea întoarsă privirile roată păstă mulţâme şi dădu cu uăchii de un bătrân alăturat norodului:
- Moşule! Tie văd cel mai vârsnic dă pă aci, ie zâ dumeta,, care-i ce mai gre pediapsă păntru voi?
-Viaţa! O viaţă ca a noastă pediapsă să chiamă! zâsă uomu după ce să cujetă oleacă.
Horea rădică iar glasu să fie auzât dă tătă lumea:
- Apoi, dacă-i aşe, dân care pricină nu-i osândiţi la a duce o viaţă ca a voastră? Să fie iobagi, că mai rău îl doare pă cela dă ptică dă sus dăcât pă cela ce-i obişnuit cu ie! Da pruncii luatâ-i voi, că ii îs mici săracii, n-au nici o vină!
O muiere din rându răsculaţâlor să dusă şi luă pruncii dă mânuţâ. Grofu să uită la ea a mulţămită şi-i zâsă:
- N-o să uit nană Mărie!
- Ba îi uita domnule! Tătdauna, când să ajunje sus, să uită! zâsă muierea cu glasu uomului care ştiie ce spunie.
Tăcerea să lăsă păstă mulţâme. La un răstâmp ţăranu mânios care vrusă să trimeată la moartie pă grof şi tătă casa lui strâgă:
- Să alungăm tăţ ungurii dă pă pământurile noaste! Să nu mai rămână nici urmă!
Mâna lu Horea să tinsă spre unu dântră ţărani şi glasu lui iar să făcu auzât dă tăţ:
- Aista-i ungur! Îl chiamă Adalbert! Să batie ca şi noi ,românii, în contra nemeşilor! Credieţi voi că dă pre mult binie s-o alăturat el nouă? Ce facem cu iel, omorâmu-l? Istalalt, şi arăta un alt uom dân mulţâme, îi săcui, iobag ca şi noi, omorâmu-l şi pă asta?
Privirea lui Horea era tăiosă şi poruncitoare. Uăchii scăpărau scântiei când s-or oprit la un ţăran ce luasă pă dânsu hanile unui grof:
- Da cu aista ce făcem? Îi român d-a nost, îl chiamă Ioan a lu Ciobanu şi uită-l că traje la grofie, nu mai is pă poftă zdremţăle noaste! Apoi pântră ghinţ io zâs uomului: Dutie mă să nu tie văz!
Horea o zâs mai dăpartie:
-Să făcem cunoscute vrerile noaşte!
-Cândia Niculae, scrie ! Astăzi, 24 novenvrie 1784 io Horea zâc: prima –iobăgie să nu mai fie, a doua – nici nemeşi să nu mai fie, a triie –fiecare să-ş găsască o slujbă după putierile lui dân care să trăiască, fie iel nobil sau om dă rând…
Şi ţăranii iobagi or pornit să-şi facă dreptatie mai dăparte. Rădicarea obijduiţâlor o cuprins tătă Transilvania. Şi Horea împărţa dreptatia lui la tătă lumea. Când o vinit iarna o dat drumu poporului la căşile lor şi el s-o tras în munţî, în Pădurea Scorocetului, la loc ferit şi sâgur, cu gând să rădice iar uamenii în primăvară până s-a face dreptatie cu tătu. Numai că s-o aflat oaricine să-l vânză.
Pân sate umbla poruncă împărătiască că cine a şti zâce undie să ascundie Horea o fi răsplătit cu liberarea dân iobăgie şi a fi plăchit cu aur. Unu, Ion a lu Căuaciu să gânde în sânea lui: „Mă duc şi le spui inde să ascundie Horea şi Cloşca că doară împăratu nu minţăşte”. Gărzâle împăratului s-or dus după spusa lu Ion a Căuaciului i-or prins, i-or pus în lanţuri grele şi or luat drumu Bălgradului cu prinşii după ei.
Pă drum Horea, ostenit dă greutatia lanţurilor şi cu buzăle arsă dă setie să opri în drept la un izvor şi o vrut să beie da soldatu o hăţât lanţurile şi nu l-o lăsat. Atunci Horea o zâs plin dă năcaz şi dân tăt sufletu:
- Săcătură!.. şi apa izvorului o săcat ase că nici soldaţî n-or mai avut cu ce-şi ostoi setia. Aste erau zvonurile care îmblau prin tăte satele după prindierea lui Horea.
Amu Horea sta în lanţuri grele în tiemniţăle Bălgradului. Şi păntru că poporul nu voia a credie că Horea o fost prins, împăratu dete poruncă că Horea şi Cloşca, numit altcum Ioan Oarcă, să fie purtaţi în lanţuri pân locurile fărădelejilor lor. Pă undie treceau uoamenii zâceau:” Horea, împăratu nost! Şi bădiţa Cloşca, căpitanu lui” să dăscoperau apoi şi rămâneau ase, în admiraţie, păntru craiul lor, pân ce căruţa condamnţilor să perdea în zare. Bărbaţâ blâstămau, muierile planjeau, copchii să opreau dân jocu lor pă undie treceau ei. Mulţ îngenuncheau şi să închinau în faţa lui Horea ce stea drept, în picioare, cu lanţurile în mâni, în căruţa care-l duce la Bălgrad, undie avea a fi pus iar în tiemniţă şi anchetat până în zua caznielor.
Ajuns odată la Bălgrad, Horea fu trimes la comisia de anchetă a împăratului. Nu spusă nimic. Apoi fusă chiemat Cloşca, da nici dă la iel nu avură a afla nimic. Apoi, văzând iei că nu pot ajunge nicăierea cu întrebările, împuternicitu imperial o cerut a-l vede pe Horea. Socotia el că pân viclenie a scoate dă la el ce n-or putut scoatie anchetatorii. Horea fu dus, în lanţuri, la legatu imperial. L-or bagat înlontru. Legatu s-o oţărât către slujbaşi:
-Nu v-am zis, fără lanţuri, Horea este oaspetele meu!
Lui Horea îi fură scoasă tăte lanţurile şi odată rămăşi sânguri legatu o început cu glas domol:
-Bună seara, Horea.
-Bună să-ţ fie inima domnule!
-Şezi la masa mea şi mănâncă din ce vrei. Acolo în faţa mea.
Horea să aşeză în capu mesii şi rămasă ase în aştieptare.
-Am auzit, zâsă legatu, că cei de la comisia de anchetă n-au reuşit să scoată nimic de la tine.
- Şi aţ gândit că oi măturisâ în faţa bucatielor şi a vinului! zâsă Horea cu un zâmbet amar.
-Horea, pentru faptele săvârşite, pedeapsa este tragerea pe roată, adică or să ţi se frângă picioarele, apoi mâinile, apoi coşu pieptului…
-Domnule, tătă lume moare înt-un fel! Io, nădăjduiesc a muri aşe fel încât ţăranilor, când ş-or aduce amintie, să le fie ruşinie a mai sta cu fruntia plecată în ţărână în faţa grofilor, în faţă la niştie uoameni fără inimă,în faţă la niştie nimenia ! Ş-apoi, dă când cu rădicarea norodului, io am ştiut d-atuncia încă că am bătut mâna şi cu moartea!
Legatu o dat glas mai dăpartie:
….apoi trupu o sa-ţi fie spintecat în patru şi atârnat în patru părţi de ţară!
Horea o zâmbit:
-Apoi, oi ave un mormânt larg…larg cât tătă Ţara Ardealului!
Văzând că Horea nu să tinsă dă nici un fel dă bucate si că nici dân vin nu bău, legatu i-o zâs:
-Nădăjduiesc că nu te temi că vreau a te otrăvi?
-N-ai dumnieta aie inimă domnule. Pă cinie-ţ mai căzni atunci ? zâsă râzând Horea
-Pentru crimele şi prădălniciile ce ai săvârşit…dădu a zâce legatu numai că l-o oprit Horea care zâsă:
-Dacă-i crimă a-ţ cota libertatia atunci am săvârşit şi faptă dă omorâre. Zâceţi că am prădat, da iei nu ni-or prădat pă noi până într-atâta că nici haine a mai pune pă noi nu mai avem. Zâceţi că am săvârşit crimă? Câţi nemeşi or perit la rădicarea poporului?
Legatu cujetă apoi zâsă:
-Cam 200…
-Cu ce măsură cântăreşti domnule? o întrebat Horea
-Cu măsura împăratului care m-a împuternicit pe mine sa-l reprezint în ancheta răscoalei
- Îi măsură mincinoasă domnule păcum îi şi stăpânu iei! zâsă Horea. Înt-un tărzâu Horea spusă:
-Să nu fii mânios domnule că nu ai putut afla dă la minie ce t-ai dorit. Îi o taină care o adunat pre mulţi uoameni în juru iei. Nu-i a me, nu-i a nici unuia, îi a noastă şi io oi duce-o cu minie dâncolo. Poate că iar ni-ţ robi, da românii ş-or aduce aminte că io, Nicula Ursu, zâs Horea, i-am învaţat ce-i libertatia, pă unii cu vorba bună, pă alţii cu focu, cu coasa ori cu săcurea, ca să fie pă priceperea fiecăruia.
-Toate astea se vor uita Horea!
- Nu nie cunoşti domnule… şi d-aia nu nie putieţi stăpâni. Românii, nu s-or mai sâmţât robi vreme de trii săptămâni cât o ţânut focurile, şi asta n-o putieţi lua înapoi! Rămâi cu binie domnule!
Şi iaca ca vini şi zua dă 28 fevrarie a anului 1785. Zâua în care o fost omorât din porunca împăratului, Horea, împăratu nost şi Cloşca, în cetatia Bălgradului, pân trajere pă roată. Zâua plină dă jele, că şi ceru şi pământu şi uaminii tăţi plânjeau după Măria sa Horea. Dân poruncă împărătiască, fusără adunaţi câtie trii uameni din orisicare sat dân Munţî Apuseni ca să le fie învăţătură dă minte a să mai rădica în contra nemeşilor.
Dă bună dimineaţă nemeşii or început a sărbători cum să cuvine zua asta în care să videau scăpaţ dă tăte grijile. Prima dată or început cu plăţile vânzătorilor. La intrarea în piaţu cetăţî grofii or tins masă mare la care şedea legatu imperial şi slujile lui iar pă masă să aflau plăţâle celor ce-or vândut.
Legatu zâsă:
-Apropiaţi-vă să vă luaţi plata dată vouă de bunăvoinţa imperială! Pişpecu, adicătielea episcopu, să aleasă cu o medalie de onoare că ajută cu prinderea lu Crişan, care să spânzurasă în închisoare, iar Ioan a lu Căuaciu cu un hârtie pân care era liberat din iobăgie şi oarice galbeni. Aista era preţu cu care o fost vândut Horea şi dă care vânzătoru nu s-o putut bucura. Câci căpătă actu Ion a lu Căuaciu să dusă fuga spră sat strâgând bolând de fericire: „Mi-s liber! Am scăpat de iobăgie”. O umbră s-o dăsprins din rândurile ţăranilor adunaţi în piaţ, şi ascunzându-să şi înşelând vijilenţa soldaţâlor o ajuns înaintea lui Ion în sat. Când ajunsă Ion, uamenii l-or primit încruntaţi la marjinea satului, nici nu i-or dat voie a intra în ţarina satului, să nu spurce locu. Un uom tăcut să dusă spră Ion, scoasă cuţâtu şi-l vârâ în grumazu lui Ion. Ion dădu a strâga da nu să auzâ numai un gâlgâit că sânjele îi umplusă gura. Uomu dă plini dreptatia faptielor lui Ion zâsă:
- Taci mă spurcatule că glas dă câne nu mere la cer, şi scuipând pă iel o mai zâs: Amu ieşti liber, nu ti-ar primi pământu!

La intrarea din piaţu cetăţii să orânduiră soldaţâ. Nu mai ierea mult şi căruţa condamnaţâlor trăbuia să aducă pă Horea şi pă Cloşca ca să fie supuşi caznielor. Căruţa apăru şi Horea să rădică în picioare şi şi-o rochit privirea păstă multâme. Apoi, încet s-o scoborât dân căruţă, cu Cloşca care l-o urmat. Mereau cu pas măsurat cătă locu unde urma a fi căzniţi. Treceau pă o uliţă care de o partie şi dă alta avea o mare dă ţărani năcăjiţi, cu capitiele plecate şi care îndată ce l-o văzut o început a şuşoti: „Horea, împăratu nost! Măria sa Horea! Bădiţa Horea!” fiecare după priceperea lui şi după cum îl sâmţa. Horea să opri în faţa unui tânăruţ ce şedea în rându dân faţă. Tânăru ierea fiu-sau şi plânjea ca un prunc. Horea bagă un dejt sub bărbia lui şi zâsă:
-Ce faci mă, plânji? Tu plânji mă? Apoi zâsă cu glas mare sa-l audă tătă lumea: Să fie pentru ce dân urmă oară , înţelesu-mai? Îţi ave vreme să plânjeţi când tăte or intra în făgaşu lor şi or fi iar aşe cum le-o dat Dumnezo!
Ficioru să opri a mai plânje, da tare cu greu, fusă sânguru rămas în picioare, că restu, tăţi s-or înjenunchiet să cinstească pă Horea si moartea lui ce ierea atâta dă aproape.
Horea ajunsă la locu execuţii şi încetu urcă scară şi să opri pă platformă urmat aproape de Cloşca. Legatu împărătiesc începu a ceti sentinţa cu glas tare să audă tătă lumea şi cu opriri păntru a da condamnatului putinţa de a răspundie:
- „Sentinţa procesului împotriva lui Horea din ziua de 28 februar a anului 1785. Numitul Nicula Ursu, zis şi Horea să face vinovat de jaf şi crimă…
Horea nu zâsă nimic, numa zâmbi că aşe videau grofii şi împăratu dreptatia, ca pă crimă şi ca pă jefuire.
- …de ridicare împotriva legilor nobiliare ale statului Transilvania şi împotriva autorităţii imperiale
Horea zâsă:
-Apoi dacă asta-i vină, să coţi dreptatia ălora obijduiţi, ălora robiţi şi supuşi poftielor domneşti , mă fac vinovat de rădicare împotriva lor. Apoi cu glas puternic o zâs: Dacă am rădicat poporu nu l-am rădicat numai că aşe am vrut io, l-am rădicat c-o fost musai, că nu mai pute ţăranu a duce ce-i pune nemeşu în spinare, că i-o ajuns cuţâtu la os. D-aia m-am sculat şi am rădicat tătă Ţara Ardealului cu minie odată!
- … şi de faptul că a declarat că Ardealul, domeniu imperial, este al românilor
Horea zâsă tare şi răspicat şi sâmplu, să-l priceapă tătă lumea adunată la faţa locului:
- Păcum şi ieste!
Un cârd de popi să urcară pă platformă. Mulţâmea şedea tătă înjenunchiată, muierile planjeau, bărbaţâ lăcrămau şi blăstămau. Pişpecu să apropie dă Horea şi începu:
-Pământ ieşti şi în pământ vei merge….
Horea prive în zare, apoi să uită la pişpec şi la medalia ce strălucea pe chiptu lui, zâcând:
- Taci părintie! Lasă-nie a muri în pace!
Popa muţâ. Apoi Horea să întoarsă spre Cloşca şi-i zâsă parcă din altu veac:
-Îs proşti ,mă Ioane, îs proşti! Bălgradu…Bălgradu lu Vodă Mihai , ni-l dau astăz nouă. Nu l-am luat noi, ni-l dau iei dă bună voie. Şi cum vor iei a ne uita românii când nu l-or uitat nici pă cel Mihai vodă care io unit, aşe cum i-am unit noi, şi le-o arâtat cum îi a fi liber.
Apoi tăcu, să uita numai în zare, drept, cu fruntia sus, parcă-l videa acolo sus pă Mihai vodă. Vini călău. Horea să uită la el dârz. Călău căzu în jerunţ şi zâsă:
- Horea, Măria ta, io îs numa un slujbaş al împărăţâiei şi plinesc porunca împăratului, tăte aste le spusă cu voce vinovată ca şi cum şi-ar fi cerut iertăciune.
-Scoală, plinieşte dară porunca împărătiască!
Cloşca fu luat dă ajutoarele călăului şi tins pă lemn ca să fie zdrobit cu roata. Când l-or luat Horea i-o zâs sâmplu:
-Meri cu binie Ioane!
Apoi oasăle începură a trosni sub greutatia roţâ. Cazna lu Cloşca să sfârşisă, îşi dădu sufletu. Horea rădică glasu şi zâsă:
-Să le vorbiţi pruncilor voşti dă libertatie, daţâ-i la şcoli, suferiţi de foame, trăjeţi cu ghinţii, să fie mai învaţaţ ca pruncii grofilor, şi câtiodată mai aminchiţâ-le şi dă minie, da mai rar… ca să nu să ieftiniască
…. Şi Horea nost s-o duc la străbunu Mihai, în ceru sfinţâlor, la Dumnezo ăl bun şi milostiv.
Pă câmpia Bălgradului iera frig da în inimile uaminilor era cald păcum lacrimi calde le curau pă obrazurile bărboase ascultând povestea străbunului lor. Iereau trimişii moţâlor la Marea Unire. Bătrânul care le-o zâs povestea împăratului lor, a Măriei sale Horea, să scutură ca şi cum ar fi fost trezât din visare şi zâsă :
-Io, Ioan Ursu, dân neamu lu Horea, vă zâc: azi at primit de la bădiţa Horea, dezlegare de a plânje, că iacă, astăzi trii s-o făcut unu…Ţara Ardealului, Ţara Moldovei şi Ţara Româniască, tăte-s una aşa cum o vrut şi Măria sa Horia !