„Cartea românească a morţilor”

Cei pasionaţi de religie, ezoterism, spiritualitate probabil au auzit despre Cartea egipteană a morţilor - o colecţie de texte scrise pe papirus care dau indicaţii defunctului privind comportamentul în „lumea de dincolo”. Alţii, care au aprofundat subiectul în cauză, probabil au citit sau au auzit şi de Cartea tibetană a morţilor, care la fel descrie drumul parcus de sufletul defunctului în lumea de dincolo. Vă veţi întreba „Cum de n-am auzit încă de această carte românească a morţilor?”. Foarte simplu, aceasta nu a cunoscut forma scrisă şi de aia n-aţi auzit de ea. Pentru că Dacii puneau accent mai mare pe memorie decât pe scris (deşi scrisul a apărut în Dacia) întocmai ca şi druizii, amerindienii şi alţii. De fapt aceasta este caracteristica oricărei culturi tradiţionale solide, anume: memoria şi nu textul scris! Iar a păstra ceva neşters, viu, în memorie, înseamnă în cazul nostru, a lega lumile între ele, lumi care independent de voinţa noastră se împletesc de-a lungul Columnei Cerului ce le leagă ca Osie a Lumii!
Ce am putea spune despre această „carte a morţilor” a tradiţiei româneşti? Ea este o creaţie de excepţie a spiritualităţii româneşti moştenită din generaţie în generaţie pe durata a mai bine de 6000 de ani, pe când strămoşii românilor se numeau pelasgi. Ea cuprinde formule de iniţiere a sufletului pentru marea călătorie de aici spre dincolo, un „dincolo” care în fapt, nu desparte ci leagă prin memorie, prin vieţuirea dincolo de moarte.
Această „carte” românească „a morţilor” cuprinde cântecele funerare cântate în satele româneşti de către un cor feminin format îndeobşte din trei femei, fiind catalogate greşit ca bocete. Aceaste „nestemate” poartă în sine mesaje adresate mortului, Zorilor, soţului sau soţiei, postume închipuite de bradul de înmormântare, de „suliţă” sau de steagul de înmormântare. Marea diferenţă între aceste cântece funerare şi bocetele propriu-zise este tocmai lipsa deznădejdii prezente în mesajul bocetelor. Cântecele funerare, prin sonorităţile lor arhaice, contrastează cu bocetele propriu-zise tocmai prin faptul că ele descriu începutul unei noi vieţi, într-o nouă formă, a celui plecat în lumea drepţilor, subliniind trecerea „dintr-o ţară în altă ţară” sau „dintr-o lume în altă lume”.
Aceste cântece funerare ce, subliniez încă o dată, nu aparţin categoriei bocetelor propriu-zise, nu se găsesc în tradiţia altor popoare europene, în contrast cu bocetele atestate atât la romani cât şi la greci. Ele ne prezintă uneori, o zeiţă a morţii în ipostază de pasăre de pradă (gaia, corboaică, vultur) atestată şi în limbajul popular prin expresia „lua-l-ar gaia” cu sensul „lua-l-ar/ lovi-l-ar moartea”. Alteori aceeaşi zeiţă, deloc lugrubră, cum este cazul lui Hekate greacă, apare sub infăţişare antropomorfă purtând nume ca Măicuţa Bătrână (Mioriţa) sau Maica Precistă.
Ceea ce surprinde în aceste cântece ritualice este lipsa tărâmului suferinţelor de dincolo de moarte. Iadul sau purgatoriul, predicat de religiile creştine, tibetane şi chiar egipteană, lipseşte cu desăvârşire în aceste creaţii ale tradiţiei româneşti, locul lui fiind luat de un peisaj edenic, peisajul „vârstei de aur” peste care stăpâni absoluţi sunt Saturn şi Geea, cei doi Zamolxe în calitate de stapâni ai „lumii de dincolo”.
Ca o ciudăţenie a istoriei, extrapolând cumva dar menţinând paralela făcută la inceput, Cartea egipteană a morţilor deşi scrisă pe papirus şi pe sarcofage, a dispărut; Cartea românească a morţilor, deşi nescrisă vreodată, dar cântată la fiecare înmormântare ţărănească s-a păstrat şi a supravieţuit integral sau aproape, de-a lungul a 6 milenii de istorie.
Un crâmpei de sacralitate românească: Cântecul Zorilor
„Printre gugulanii din satele muntoase ale Banatului, cultul morţilor se păstrează ca în urmă cu mii de ani. În gospodăriile lor bogate şi răsfăţate, ţăranii de azi cred la fel ca strămoşii lor, dacii, că sufletul omului este nemuritor”.
Cântătoarele „Zorilor” sunt învăluite de mister. Ele apăreau doar odată cu moartea, în zori după ce cocoşii au cântat de 3 ori, pe neaşteptate, cântând la fereastra mortului. Ele sunt, de cele mai multe ori, în număr de trei, întocmai ca ursitoarele care „ursesc” destinul noului născut la venirea lui în lume. Şi oare nu este cel plecat dintre noi în marea călătorie spre „dincolo”, un nou născut în cealaltă lume? Sufletul este diafan, asemenea momentului zorilor care încep ziua, motiv pentru care „ursitoarele ţării de dincolo” se numesc Zori. Iar trecerea „pragului” între o lume si alta, nu inseamnă oare o nouă zi într-un alt loc numit plastic „tărâmul de dincolo”?
Uneori lumea le şi uita, de bătrâne şi singure ce erau, iar când oamenii le vedeau din nou cântând la fereastra vreunui mort, nu simteau spaimă în faţa morţii ci un fel de ocrotire plăcută. Ele conduc mortul pe ultimul drum, neamestecându-se cu bocitoarele, stând de o parte şi privind tăcut şi cu ochii secaţi de lacrimi. Atunci când nu mai puteau „cânta din piept”, chemau femeile mai tinere pentru a le învaţa „datu” ritualului numai că… măicuţa Solomia Turnea din satul Bolvaşniţa, care stie a cânta Zorile ne zice: „Cum să-ţi spun eu dumitale, domnule, nu mai poate să-nveţe după noi, fiindcă s-or întors lejile lumii ăsteia. Căci cântecu’ ăsta nu se poate cânta fără o ţâră de credinţă. Dacă s-ar alege trei de-alea tinere să cânte zorile, lumea s-ar uita la ele chior[...].O şi zis una: – aaaa, ce să cântăm? C’apăi râd alelalte de noi… – nişte proaste la cap!….”. Hm… şi-atunci ce facem, lăsăm un lucru unicat în lume, de o arhaicitate extremă, şi, nu în ultimul rând, care ne legitimează ca români, să dispară?
Să ne aruncăm puţin ochii şi să vedem mesajul „Cântecului Zorilor” în 3 variante întâlnite în Banat:


Dă-le dalbe zori Şi te-o îndirepta
Dă-le zori surori La ciopor de miei
Zori de n-ar grăbi Ai azi nepoţei
Pân’mi te-am găti Să rămâi cu ei
Pân’mi te-am spăla La ciopor de miele
Pe mâni pân’la coate Alea-s nemurele
De sudori de moarte Să rămâi cu ele
Sama să mi-ţi iaiu Şi noi ne-om ruga
La mânuţa stângă Să-nvii la Rusale
Cătai calea strâmbă Că ni-i zâua mare.
Cu pluguri-i arată Noi te-om aştepta
Cu spini sămănată Cu mese întinse
Cu sânje-i picată Cu făclii aprinse
La mânuţa dreaptă Cu pahare pline
Că-i calea direaptă Cum o fi mai bine.
Cu pluguri-i arată Unu-i cu zahar
Cu flori sămănată Într-unu-i dor şi amar
Cu lacrimi picată Într-unu-s viorele
Sama să mi-ţi iaiu Într-unu-i dor şi jele
Sfântu Pătru vine …………………….
Să-ţi dea cheili Şi noi ne-om ruga
Şi-i dăscuni porţâli Să fii iertătoriu
Să-ţi vezi călili. Cum eşti ducătoriu
La mijloc de cale Dintr-o lume-ntr-alta
Maica Precista Dintr-o lume-ntr-alta….
Ea te-o astepta

O altă variantă cântată în duet, unele femei întreabă Zorile, iar celelalte spun răspunsul Zorilor:
– Zorilor, surorilor,
Mândrelor voi zânelor! Toate pe el mi-l petrec,
Ian grăbiţi voi de ziliţi - – Zorilor,surorilor
Şi pe Ion îl întâlniţi Mândrelor voi zânelor!
Şi-l întoarceţi înapoi Ian grăbiţi voi de ziliţi.
Să vină el iar cu voi Apoi bine voi să faceţi
L-astă lume luminată Pe el înapoi să-ntoarceţi
De Dumnezeu bun lăsată. L-astă lume minunată
La vânt, ploaie şi la soare De bun Dumnezeu lăsată.
Şi la apă curgătoare. La vănt ploaie şi la soare
– Noi, acum vezi că grăbim Şi la apă curgătoare;
Iacă deloc că zilim La fraţi,surori şi la mamă
Dar nu-ntoarcem înapoi Care pe ea cu dor o cheamă.
Pe Ion a veni cu noi - – Bine,că noi o vom grăbi
Ci că vremea ne-a venit Şi de loc că vom zili
De pornit la răsărit Dar cine-n lume că poate
Unde-un măr mândru-nflorit Să-mplinească doruri toate?
De tot că s-a veştejit. Ce ursita a ursit
– Zorilor, surorilor, Şi-n lume s-a împlinit
Mândrelor voi zânelor! Rămâne nestrămutat,
Ce grăbiţi voi de ziliţi Chiar şi pentru împărat.
Şi pe Ion îl despărţiţi A plânge putem şi noi
De jocuri nejucate Dimpreună şi cu voi
De lucruri nejucate Plângeţi şi voi codrilor
De flori mirositoare? Mândrelor pădurilor.
D-albe şi rumenioare Plângeţi şi voi munţilor
–Noi grăbim, vezi de zilim Şi voi mândre văilor.
Nu pe Ion să-l despărţim Plângeţi şi voi apelor,
De jocuri nejucate Dimpreună pietrelor.
De lucruri nelucrate Plângeţi dobitoacelor,
De flori mirositoare Dimpreună lemnelor.
D-albe şi rumenioare Plângi tu lună şi tu soare
Ci că vremea ne-a venit Când omul din lume moare
Acum iară de pornit Plângeţi şi voi patru vânturi
Căci, câte flori împipesc, Din toate patru pământuri.
Toate pe una jălesc. Plângi o lume şi alină
Toate lui se-nchin` cu dor. Clipa cu suspinuri plină
Şi câte din lume trec, Că o stea iar a căzut
Şi din lume a trecut

Cartea lui Enoch

Enoch a fost un profet al Vechiului Testament care si-a scris experientele vizionare dand nastere astfel "Cartii lui Enoch" care se banuieste a fi o scriere mai veche decat "Geneza".

Cartea lui Enoch cuprinde 5 carti separate care au fost toate alaturate pentru a forma un singur document: Cartea Observatorilor , Similitudinile (Parabolele) lui Enoch , Cartea Astronomica , Cartea Visurilor si Epistola lui Enoch care include Apocalipsa Saptamanilor . Fragmente aramaice din toate sectiunile Cartii lui Enoch, cu exceptia Similitudinilor si discursului final , au fost gasite la Qumram. Au fost gasite patru copii ale Cartii Astronomice . Sapte manuscrise contin fragmente din alte sectiuni ale Cartii lui Enoch.
Corpul de texte Enoch gasit la Qumram este cartea Astronomica, care dateaza din secolul III i.Hr. si contine intuitii si relevatii pe care Enoch le transmite fiului sau de la ingerul Uriel. Majoritatea cartii contine informatii despre sistemele calendaristice solar si lunar si pozitia astronomica a corpurilor ceresti. Cartea il prezinta pe Uriel, al carui nume inseamna “lumina lui Dumnezeu” sau “flacara lui Dumnezeu” ca propovaduitorul adevaratului calendar. El este de asemenea conducatorul ingerilor care controleaza corpurile ceresti in relatie cu calendarul. Enoch mentioneaza ca toate stelele au un inger care le ghideaza si apoi continua cu descrierile rolului fiecarui inger referitor la stele si anotimpuri. In final, Uriel ii permite lui Enoch sa citeasca “cartea tabletelor divine”, care contine “toate faptele umanitatii si toti copii de pe pamant a tuturor generatiilor din lume”. Acest vers indica faptul ca, cursul existentei umanitatii a fost pre-determinat si inregistrat, astfel aratand o atitudine puternica de determinare. Capitolul este distinctiv fata de restul cartii datorita lipsei interesului fata de cosmologie si modului in care este prezentat ca o apocalipsa timpurie. Mai multi invatati au presupus ca acest capitol a fost scris mai tarziu si a fost incorporat cartii dupa ce a fost compusa Cartea Visurilor. Martinez subliniaza ca, copii a acestor capitole nu au fost gasite la Qumram, admitand ca aceasta poate avea o explicatie prin accidentele de transmitere si prin conditiile proaste in care sunt cunoscute acum fragmentele, dar tot Martinez sugereaza ca aceasta sustine posibilitatea ca lucrarea initiala nu continea acest capitol si ca acesta a fost introdus mai tarziu.
Cartea Observatorilor este a doua carte ca vechime si grupul Enoch si este cea mai veche apocalipsa cunoscuta daca consideram capitolul 81 din cartea Astronomica ca fiind o insertie mai tarzie. Cele mai vechi texte de la Qumram dateaza de la inceputul si jumatatea secolului II BC. Textul pare a fi o culegere de povestiri si traditii scrise de diferite persoane. 4QEna si 4QEnb se pare ca, contine numai aceasta scriere care dovedeste ca textul se poate sa fi circulat independent de celelalte sectiuni ale Cartii lui Enoch. Capitolele 1-5 au rolul de introducere la restul cartii, incepand cu diferenta dintre “cel ales si cel drept” si intre “cel slab si cel necuviincios”, si continua cu paradigma escatologica care se ocupa de judecata finala a celor drepti si a celor slabi. Enoch are rolul unui profet care prezice venirea si judecata lui Dumnezeu. Mentiunea este facuta pentru Observatori, care se spune ca “tremura” la relevatiile lui Dumnezeu. Capitolele 2-5 prezinta judecata in moduri diferite, ca in literatura inteleapta. Referinta este facuta atat la cei care au ales sa urmeze legea cat si la cei care de buna voie au ales calea pacatului si a raului, si ca rezultat, Enoch a aruncat un blestem asupra celor slabi, si a prezis o stare de bine pentru “cei alesi” daca vor avea in continuare o viata fara de pacat.
Cea de-a doua sectiune majora este compusa din capitolele 6-16 si prezinta povestea coborarii si pacatului ingerilor si intermedierea lui Enoch a petitiei Observatorilor catre Dumnezeu. Exista doua povesti de baza despre coborarea ingerilor: prima este focalizata in jurul lu Shemihazah in timp ce a doua il are in centru pe Asa’el (numele Asa’el in loc de Azaz’el provine de la fragmentele aramaice timpurii gasite la Qumram).
Povestea lui Shemihazah include mai multe elemente majore. Observatorii privesc din ceruri si isi doresc sa poata rade ca oamenii. Ei fac un juramant sa isi indeplineasca dorintele si coboara, se insoara, si defileaza cu femeile. In timp ce sunt pe pamant, ei le invata pe femei despre farmece, vraji, taierea radacinilor si despre plante, si depre diverse arte incluzand astrologia. Femeile au dat nastere la giganti care au consumat rezervele de mancare ale oamenilor, si au trecut la canibalism. Supravietuitorii umani suprimati au facut o petitie catre ceruri pentru a ii ajuta impotriva gigantilor, si plansul lor este auzit de ingerii care nu au coborat. Acesti ingeri au prezentat situatia lui Dumnezeu care, in consecinta, a ordonat ca gigantii sa fie eliminati si Observatorii sa fie inchisi sub dealuri pana in ziua judecatii cand vor fi inchisi in abisul de foc. Povestea in care apara Asa’el difera in mai multe moduri. Asa’el educa omenirea in legatura cu secretele divine care conduc omenirea in pacat. Aceste invataturi includ construirea de arme de lupta si prepararea de cosmetice, care le permit femeilor sa ii seduca pe ingeri. Ingerii il acuza pe Asa’el in fata Domnului de crima dezvaluirii secretelor divine pe care omenirea nu trebuia sa le afle. Raphael a fost insarcinat sa il pedepseasca pe Asa’el prin a il lega de maini si de picioare si aruncandu-l in intuneric printre pietrele ascutite si dure, unde acesta ramane pana in ziua judecatii cand este aruncat in foc. Povestea spune ca mai departe “intreaga lume a fost corupta de invataturile lui Asa’el si de actiunile sale; si a aruncat asupra sa tot pacatul”. Din cauza invataturilor lui Asa’el Dumnezeu a trimis Potopul pentru a distruge raul din lume incluzand chiar si sufletele gigantilor, astfel incat tot raul sa fie sters de pe fata pamantului.
Motivul ajungerii pacatului in lume este diferit in fiecare din aceste povestiri. In povestea lui Shemihazah, pacatul intra in lume prin casatoria dintre ingeri si oameni si prin procrearea gigantilor, in timp ce in povestea lui Asa’el, pacatul ajunge pe pamant prin dezvaluirea secretelor divine. Povestea lui Asa’el implica faptul ca inainte de transgresiunea angelica lumea era fara de pacat.
Aceste doua povesti pot fi comparate cu povestea Genezei despre fiii lui Dumnezeu si fiicele oamenilor, dar amandoua au elaborat de la textul de baza. De exemplu, in timp ce Geneza prezinta combinarea ingerilor cu femeile si copii care au aparut din unirea lor intr-un mod neutru, ambele povestiri prezinta inter-actiunea dintre ingeri si oameni ca radacina a raului si a violentei. Pasaje ulterioare din Geneza explica ca inima umana este inclinata catre rau, si ca Dumnezeu a trimis Potopul ca sa distruga raul din lume fara a face legatura dintre pacatele umanitatii si transgresiunea Observatorilor, in timp ce pasajele lui Enoch explica ca raul a aparut in lume prin intermediul ingerilor.
Dupa povestirile caderii Observatorilor, Enoch este reintrodus in capitolul 12. aici, el are rolul de intermediar intre Dumnezeu si ingerii cazuti, si efectueaza partial sarcina lui Raphael (pedepsirea lui Asa’el) si Michael (pedepsirea lui Shemihazah si a colegilor sai). Enoch mediaza pentru Observatori si ii atentioneaza – un element care demonstreaza inversarea rolului dintre Observatori si Enoch. Era rolul ingerilor sa medieze pentru umanitate, dar in schimb ei au condus omenirea in corupere. In schimb, Enoch, care ar fi trebuit sa primeasca beneficiile asistentei angelice, a actionat ca mediator pentru Observatori.
Enoch explica de asemenea de ce au fost pedepsiti Observatorii. El mentioneaza ca ingerii au fost contaminati prin contactul lor cu oamenii deoarece ei erau spirite pure care nu aveau nevoie de procreare din moment ce nu mureau. Progeniturile acestei uniuni, uriasii, au fost, totusi, ucisi, spiritele lor ramanand pe pamant pentru a ataca omenirea si pentru a produce rau. In acest mod, Dumnezeu a putut sa elimine majoritatea raului produs de ingeri, dar nu in totalitate, din moment ce raul mai poate inca fi intalnit in lume

Cateva notiuni despre hinduism

Hinduismul n-a încetat să se transforme şi să se dezvolte timp de 40 de secole, din epoca în care triburi ariene indo-europene venite din străfundurile Asiei septentrionale au invadat bazinul Indusului, înainte de a se răspândi paşnic în bazinul Gangelui şi de acolo pe tot subcontinentul indian. Hinduismul de astăzi este rezultatul fuziunii dintre un aport indo-european din urmă cu 40 de secole şi o bază religioasă autohtonă.
Astăzi, hinduismul are cei mai numeroşi adepţi în India (83 % dintr-o populaţie de aproape 700 milioane), dar are adepţi şi în tările de cultură indiană sau influenţate de această cultură. Hinduismul a marcat peisajul Indiei în asemenea măsură încât vizitarea ţării nu poate fi disocită de referirea la religia hindusă. În ţările în care există importante comunităţi hinduse, însă nu în proporţie atât de mare ca în India, nu există temple hinduse. Cauza principală nu trebuie căutată în numărul relativ mic de adepţi, ci în faptul că religia nu are nevoie de temple pentru a fi oficiată. Este o religie care se practică mai mult în familie. Pe de altă parte, deschidere publică a unui templu implică alegerea unui zeu hindus, ceeea ce ar însemna să fie deschis pentru cei ce se închină acelui zeu, fără îndoială foarte puţini.
În ciuda profundelor transformări interne care s-au operat în hinduism, acesta păstrează ca bază politeismul: convingerea că mai multe divinităţi guvernează universul, împărţindu-l în zone de influenţă. Cosmosul întreg este sacralizat, nu pentru că a fost creat de un Dumnezeu unic ca în Biblie, ci pentru că fiecare parte a universului este guvernată de un zeu care o controlează.
Zeul focului, Agni, este activ pretutindeni unde putem detecta prezenţa focului, a căldurii. El este zeul căminului familial. El trebuie să fie venerat ca atare şi hindusul de acum patru mii de ani, ca şi cel de astăzi, îl venera făcându-i mici ofrande de hrană. La fiecare ceremonie importantă de familie, naştere, iniţiere, căsătorie, zeul Agni este invocat şi venerat.
Există şi alţi zei legaţi îndeaproape de cosmos: Vântul (Vayu), Soarele (Suraya), Luna (Chandra). Se consideră că întreaga lume este populată de divinităţi.
Nu există doar zei care guvernează realităţi cosmice ci şi zei care au avut funcţii războinice, precum Indra, care antrena triburile ariene în cucerirea ţărilor invadate şi care, un timp, a fost venerat mai presus de toţi zeii. Mai târziu, pe măsură ce credinţele lor s-au aprofundat, hinduşii au devenit conştineţi că, mai presus de ei şi de ceilalţi zei există un zeu suprem, pe care la-u numit Prajapati, „stăpânul fiinţelor vii” sau Brahma, „cuvânt sacru” personificat, un zeu masculin.
Politeismul de bază a fost revizuit de prioritatea acordată anumitor zei: Brahma, Vishnu, Shiva.

Societate ierarhizată
Când un occidental ia contact cu societatea indiană este frapat de gigantismul unor oraşe precum Calcutta sau Bombay, de sărăcia oamenilor de pe străzi, de numărul de oameni cu posturi defavorizate, etc. Există tendinţa de a pune aceste aspecte pe seama religiei sau a sistemului castelor. De fapt, aceste fenomene de urbanizare şi industrializare se datorează, ca şi la noi, unei conjuncturi moderne care ascunde structura fundamentală a societăţii indiene.
Pe plan economic, India este pe cale a se schimba. Clasele mijlocii se îmbogăţesc, în timp ce săracii rămân săraci. Cu toate acestea, India rămâne eminamente rurală şi mai ales marcată de sistemul castelor.

Casta
Nu este uşor a ne face o idee exactă despre caste. Limbile indiene (peste 800 de dialecte), cum ar fi hindi, folosesc două cuvinte pentru castă: varna sau culoare şi jati sau familie. Jati sunt cele care constituie casta veritabilă. Sunt familii, în sensul foarte larg al cuvântului sau grupuri de familii care au ceva în comun, nu neapărat aceeaşi origine, poate fi şi aceeaşi meserie sau altceva...Acest ceva în comun, care ţine de apartenenţa la un grup recunoscut, va fi apărat de ele, închizându-se în ele însele şi excluzându-le pe celelate, practicând endogamia, adică căsătoria în interiorul grupului şi refuzând să se compromită prin alianţe în exterior. Cea mai mare parte a indienilor nu cunosc castele din alte regiuni, analoge cu ale lor şi nu sunt familiarizaţi decât cu cele pe care le întâlnesc în satele lor sau în împrejurimi.
Cu rare excepţii, singurul mod de a aparţine unei caste este de a te naşte din părinţi membri ai acestei caste şi o persoană rămâne membră a csatei respective pentru toată viaţa.
Un sat tipic din India cuprinde familii aparţinând mai multor caste, care nu se amestecă, dar sunt interdependente, fiindcă aceste caste au nevoie unele de celelalte pentru a trăi, a exista, pentru a fi reprezentate pe plan religios, administrativ, cultural...

Prima mare clasă este cea a brahmanilor, o castă însărcinată cu cultura. Odinioară, brahmanii aveau exclusivitatea cuvântului sacru. Ei învăţau şi cunoşteau formulele care trebuiau rostite la ceremoniile religioase, în locurile amenajate pentru cult. Erau chemaţi la persoane particulare. Învăţau totul oral. Erau clerici, se interesau de aspevtele cunoaşterii din vremea lor, organizau viaţa religioasă şi sărbătorile, alcătuiau tratate de medicină sau de arhitectură, de astronomie, de poezie, de muzică, de dans şi de teatru. Erau ocazional atrologi şi psihologi pentru familii, hotărând pentru regi perioadele defavorabile ale marilor demersuri regale şi pentru familii, perioadele potrivite pentru căsătorii, iniţieri, funeralii, etc.castele de brahmani, cel mai bine organizate se menţin şi astăzi fără schimbări importante, numai că s-au reconvertit în profesori universitari, învăţători, ziarişti, agenţi de voiaj, editori şi oameni politici. Numai ei, ei singuri, sunt abilitaţi să slujească divinităţile majore reprezentate în marile temple, să prezideze ceremoniile religiose de căsătorii, să oficieze în familii, etc. În principiu, în fiecare sat indian se găsesc câţiva brahmani care joacă rolul de preoţi sau oficianţi sau unul dintre rolurile enumerate mai sus.
Cea de-a doua mare clasă socială sau varna este cea a „războinicilor” sau Kshatriya. Odinioară ei se ocupau cu menţinerea ordinii în ţară. Aceştia erau regii, radjahii (regi) li maharadjahii, căpeteniile de armate. Astăzi, nu sunt uşor de identificat, deoarece chiar printre cei ce au deţinut putere politică sau militară, se află oameni de provenienţă inferioară care au devenit radjahi sau maharadjahi, pentru că regiunea în care se aflau la rezervase o putere politică analogă cu cea a unui rege sau a unui împărat.
Cea de-a treia mare clasă socială este cea a negustorilor, a crescătorilor de vite şi a agricultorilor, adică a tuturor celor a căror menire este de a face să dea roade bunurile acestei lumi şi care era împărţită în clanuri diverse. De aici şi denumirea de vaishyas. Marea masă a ţăranilor din India sunt vaishayas. Ghandi făcea parte din casta „a treia”: numele său înseamnă „parfumier”. Familia lui s-a lansat în politică punându-se în slujba guvernatorului local.
Aceste prime trei clase sunt considerate nobile sau „pure”, prezenţa lor în temple fiind acceptată, întrucât nu întinează.
Din sistemul de caste face parte şi a patra clasă socială, cea a servitorilor sau shudras care-i grupează pe cei care slujesc primele trei clase. Aceştia sunt subalterni.
Paria sunt în afara sistemului: este paria oricine face o meserie care îl pune în contact cu materii impure: prelucrarea pieilor de animale, adunarea de excremente, gunoaie, etc, care implică impuritate permanentă pentru lucrător şi familia sa. Este amintit cazul acelor paria care sunt cu adevărat excluşi ai societăţii indiene şi care nu pot niciodată, de exemplu, să traverseze liberi centrul propriului lor sat.
Consecinţa punerii în aplicare a regulilor castei este respingerea anumitor indivizi de către propria lor castă: provizorie sau definitivă.
Câteva exemple:
-Gandhi a fost excomunicat provizoriu de casta sa pentru că a plecat în Anglia, sfidând astfel interdicţia de a traversa marea.
-Rabindranah Tagore, poetul bengali care a obţinut premiul Nobel pentru literatură era dintr-o familie princiară care pretindea că este de descendenţă brahamanică, dar în urma unor compromisuri cu mediul musulmancare nu au fost compensate niciodată cu rituri de purificare, nu era considerat ca fiind „de familie pură” de către hinduşii castei.
-Se întâmplă ca familiile rămase în India ale hinduşilor sau hinduselor plecaţi în Occident să considere că aceştia s-au auto-exclus din familie prin legături matrimoniale cu străini.
Se pare că sistemul castelor, departe de a dispărea, manifestă tendinţa de a se întări.
Creştinii sunt consideraţi o castă inferioară, cu excepţia cazului în care şi-au păstrat casta de origine. Ei nu sunt consideraţi însă în afara castelor.
Jainii, adepţi ai unei religii ascetice întemeiate de un contemporan al lui Buddha, s-au asimilat cu casta negustorilor.
Musulmanii sunt, de asemenea, împărţiţi în caste şi subcaste.
În India,cel mai grav este să nu aparţii niciunei caste sau să fi pierdut legăturile cu familia şi cu societatea. Cei mai defavorizaţi sunt deci copiii străzilor, lipsiţi de protecţie socială (pot fi astfel exploataţi).

Etapele clasice din viaţa unui hindus brahman
„Maestru de casă” – principala etapă a vieţii sale. El îşi îndeplineşte cel mai bine Karma, la care l-au predestinat faptele anterioare. În calitate de cap de familie, mai ales dacă este brahman, ştie exacte ce trebuie să facă, care sunt actele religioase şi profane pe care trebuie să le săvârşească: să cinstească zeii familiei şi ai castei, să facă pomene, să fie ospitalier, să asigure prin munca sa traiul familiei, etc.
Formarea – precedă etapa mai sus amintită. Începea la vârsta de 10-12 ani, prin iniţiere, adică introducerea în comunitatea adulţilor. Este vorba despre ghidarea care este oferită tânărului de un maestru (guru), iniţiere în desluşirea scrierilor vedice.
Ascetismul – despovărat de grijile pentru copiii săi deveniţi adulţi,brahmanul se retrăgea în pădurile de la marginea satului. Uneori acest lucru putea fi împins chiar mai departe, hindusul putând să plece pe drumuri, fără să aibă un foc şi un loc al lui, consacrându-se căutării fericirii sprituale ca o prefigurare a celeilate lumi.
Intrarea în starea de viaţă a stăpânului casei se face prin ritul căsătoriei, care se realizează, de regulă, în cadrul castei. Aproape întotdeauna, căsătoria este aranjată de familiile celor doi tineri, independent de voinţa lor; căsătoria este o îndatorire, dragostea vine după aceea. Cele mai multe căsătorii sunt trainice şi fericite. Ceremonia căsătoriei se realizează în familie şi nu în temple. Un brahman oficiant vine să rostească rugăciuni şi să vegehze asupra desfăşurării ceremoniei. El le aminteşte mirilor ce îndatoriri au. Totul se termină cu un ospăţ.
Ritul iniţierii. Băiatul care face parte din una din primele trei caste este iniţiat în practica jertfei casnice: tatăl sau un brahman îi arată cum să aducă jertfe zeilor – şi în practica rugăciunii zilnice faţă de Soare. Băiatul îşi schimbă atunci statutul social şi devine membru cu drepturi depline al societăţii hinduse. Este ca o nouă naştere.
Riturile naşterii se practică la câteva zile după eveniment. Tatăl alege şi impune numele copilului. Apoi se oficiază un rit cu apă , consideart benefic şi dătător de viaţă lungă: apa este vărsată în jet continuu peste corpul copilului, în timp ce se rosteşte un imn adecvat , demunit imnul de viaţă lungă.
Funeraliile se oficiau în locuri adecvate, dar niciodată în temple sau în locuri sfinte, deoarece contactul cu cadavrele produce impuritate; fiecare sta îşi stabileşte locurile de incinerare, cel mai frecvent pe lângă râuri sau fluvii. Cadavrul este înfăşurat în giulgiu alb şi aşezat pe un rug înalt. Fiul cel mare sau un alt mebru al familiei sau al castei, oficiază ceremonia. (ascrificarea văduvei lângă soţul defunct).

Unui occidental îi este greu să înţeleagă cât de impregantă de sacralitate este existenţa zilnică a hinduşilor. De aceea îi este greu să respecte sensibilitatea hindusului. De exemplu, cel mai sacru loc al casei este bucătăria, deoarece aici se pregăteşte hrana, care trebuie să fie pură. Ea este mai sacră şi decât încăperea unde se află altarul închinat zeilor familiei. Un alt loc important este baia şi, în locurile sacre,iazul sau cursul apei (Gangele). Când îşi face dimineaţa abluţiunile în baia sa, brahmanul ortodox sau cucernic se roagă sau cântă. Orice hindus ştie că primele două pătrare luminoase ale lunii sunt favorabile anumitor activităţi, în timp ce celelate două pătrare întunecate, în descreştere, sunt defavorabile. Ceremoniile religioase importante, care celebrează naşterea, căsătoria sau iniţierea se fac dimineaţa, la răsăritul Soarelui.

Cateva notiuni despre Budism

Budismul a fost întemeiat în sec. V î.Hr. de către un înţelept numit Buddha şi s-a răspândit în toată Asia între sec. II şi XII. Această religie a fost influenţată de religiile ţărilor care au adopat-o.

Budismul
-Este astăzi una dintre cele trei religii dominante din lume.
-El numără între 300 şi 400 milioane de credincioşi, care trăiesc mai ales în Asia de SE.
-Este o religie fără zei. Este rezultatul căutării unei căi de eliberare a sufletului din ciclul regenerării, de sustragere de la transmigrare.
-Întemeietorul budismului, Buddha, se naşte în India, la finele sec. VI î.Hr (în urma compromisului dintre scrierile chineze şi indiene se consideră că Buddha a avut o existenţă istorică între anii 566 – 486 î. Hr.).
-În această epocă, toţi indienii practicau hinduismul, pe care Buddha se bazează pentru a propovădui noua doctrină. E vorba mai mult de o înţelepciune, fără zei sau texte sacre, şi mai puţin de o adevărată religie.

Viaţa lui Buddha
-Prinţul Siddharata Gautama se naşte prin anul 533 î.Hr. în oraşul Kapilavastru din N Indiei.
-Duce o existenţă foarte ocrotită în palatul părinţilor săi.
-Făcea parte din casta Ksatrya, ai cărei membri nu erau iniţiaţi în probleme religiose
-Însă, la vârsta de 29 de ani, are patru întâlniri care îi răscolesc viaţa: se întâlneşte cu un bătrân, cu un om bolnav, cu un mort şi cu un călugăr care cerşeşte pentru a se hrăni. El descoperă astfel bătrâneşea, durerea, moartea şi sărăcia, punându-şi întrebări despre rostul existenţei.
-La această vârstă, după ce i s-a născut un fiu , achitându-se astfel de obligaţiile faţă de familie şi societate, se hotărăşte să plece pentru a trăi aidoma călugărilor cerşetori şi pentru a medita.
-Sălăşluieşte în preajma asceţilor hinduşi, care îl învaţă să postească şi să se concentreze pentru a medita.
-Studiază apoi textele sacre ale hinduismului. Însă, negăsind răspuns la întrebările sale, se hotărăşte să caute el însuşi calea spre Adevăr şi spre propria lui eliberare.
-Legenda poveşteşte că în momentul în care a primit iluminarea, Buddha se afla în provincia Magadha, în locul numit Bodh-Gaya, aşezat la poalele unui smochin, copacul care simbolizează cunoaşterea (bodhi), a primit iluminarea, în urma unei meditaţii prelungite. Şi devine atunci Buddha, adică „trezitul” sau „luminatul”.
-La Benares, rosteşte primul discurs. Apoi, împreună cu discipolii săi, cutreieră N Indiei pentru a-şi propovădui doctrina. După lungi ani de viaţă rătăcitoare, moare foarte bătrân.

Mesajul lui Buddha
-În faţa discipolilor săi, cu prilejul predicii de la Benares, Buddha expune cele patru nobile adevăruri, care constituie baza doctrinei sale.
-El afirmă întâi că lumea este doar suferinţă (primul adevăr). Naşterea, boala, bătrâneţea, moartea provoacă suferinţă.
-Durerea omului provine din ataşamentul său faţă de viaţă şi din dorinţa sa, care nu poate fi niciodată satisfăcută, de a avea fericirea (al doilea adevăr).
-Pentru a opri suferinţa şi pentru a ajunge la împăcare, omul trebuie aşadar să se elibereze de dorinţă şi să o nimicească (al treilea adevăr), ducând o viaţă exemplară.(al patrulea adevăr).
-În acest al patrulea adevăr, Buddha dezvăluie calea pe care omul trenuie să o îmbrăţieze pentru a face să înceteze suferinţa şi pentru a cunoaşte nirvana (extincţie).
-El defineşte nirvana ca o stare de beatitudine veşnică, în care dorinţa, ignoranţa, timpul şi suferinţa nu mai există. Cu nirvana ia sfârşit ciclul reîncarnărilor succesive.
-Budismul se adresează tuturor, fără excepţie: indiferent de sex sau de origine socială, toţi budiştii aparţin aceleiaşi comunităţi, sangha.
-Pentru a dobândi înţelepciunea, trebuie să meditezi îndelung, în fiecare zi, a cele patru adevăruri şi să urmezi principiile morale formulate de Buddha.
-În sec. III î.Hr, împăratul indian Ashoka se converteşte la budism, care devine religie oficială.
-Există numeroase mănăstiri budiste, remarcându-se chiar un anume ideal de conduită concentrat în persoana călugărului. Călugărul budist poartă haina galbenă a condamnaţilor la moarte în vechea Indie, simbolizând renunţarea, înlăturarea setei de a avea, a dorinţei. Monahismul este inseparabil de budism.
-Numeroşi călugări răspândesc mesajul budist în afara frontierelor.
-Budismul se propagă astfel în toată Asia, pătrunde în Sri Lanka, Birmania, China.
-Până în veacul VIII, această religie cunoaşte o expansiune foarte rapidă, înrădăcinându-se în Coreea, Japonia, Tibet, însă din sec V d.Hr, în India este practicată din ce în ce mai puţin.

Amprentele picioarelor lui Buddha
-La începuturile budusmului, nu se făceau picturi sau statui ale lui Buddha, căci părea imposibil să poţi înfăţişa un personaj atât de extraordinar. Se utilizau, aşadar, simboluri, cum ar fi urmele lăsate în drumurile sale.
-În templul Haein, din Coreea, călugării păstrează peste 81000 de bucăţi de lemn. Ele reprezintă amprenta paşilor lui Buddha şi sunt gravate cu texte sacre.
-Alte simboluri ale lui Buddha sunt roata, simbolul vieţii şi al cosmosului, parasolul şi tronul, semen ale autorităţii, lotusul, floare ce simbolizează puritatea, şi elefantul alb visat de mama lui Buddha înainte de naşterea copilului.


Curentele budismului şi sărbătorile
-Începând cu sec. III, budismul se împarte în două mari curente, care propun fiecare o cale (vehicul) diferită de a ajunge la nirvana: Hinayana (Micul Vehicul) şi Mahayana (Marele Vehicul). Aceste curente se contestă unul pe altul.
-La origine, budismul nu comportă nici un cult şi nici ceremonii speciale. Însă, treptat, credincioşii au celebrat ritualuri şi sărbători.

Budismul hinayana
-Curentul hinayana sau Micul Vehicul este practicat astăzi de 35 % dintre budişti.
-Este religia dominantă în Sri Lanka, Birmania, Thailanda, Cambodgia şi Laos.
-Credincioşii aplică cu stricteţe regula vieţii lui Buddha.
-Ei se angajează să-şi găsească refugiu în Buddha, în dharma (predicile lui Buddha) şi în sangha (comunitatea).
-Budismul hinayana este prin esenţă o regulă de viaţă monastică, fără o divinitate supremă.
-Credincioşii respectă interdicţiile: interdicţia de a ucide, de a fura, de a comite adulter (de a fi infidel), de a minţi, de a consuma băuturi care îmbată.
-Pentru iluminare, Hinayana propune practici ascetice, austere, sugerând că învăţătura budistă este un car îngust, tras însă de gazele, care-l duc pe discipol rapid la ţintă. Se spune că discipolii pot atinge nirvana în timpul vieţii.
-Călugării aleg să se retragă din societate, pentru a medita şi se adună în comunitate. Nu iau decât o singură masă pe zi, trăiesc din pomeni; este vorba despre călugării cerşetori. Ei asigură educaţia copiilor, celebrează naşterile, căsătoriile şi înmormântările.
-În fiecare an se sărbătoreşte întemeierea comunităţii (în februarie sau martie) şi momentul când călugării rămân la mănăstire pe timpul sezonului ploilor (iulie şi august).

Budismul mahayana
-Curentul mahayana sau Marele Vehicul întruneşte 60 % dintre budişti.
-Este practicat mai ales în China, Coreea, Japonia, Nepal, Mongolia şi Vietnam.
-Budiştii mahayana interpretează mai larg mesajul lui Buddha.
-Ei consacră în acelaşi timp un cult divinităţilor hinduse şi celor dintr-o altă religie, cum ar fi daoismul în China sau şintoismul în Japonia.
-Venerează mai ales diferitele figuri ale lui Buddha, din care au făcut un zeu. Ei închină un cult şi unor bodhisattva, nişte oameni plini de înţelepciune care au hotărât să se dedice mântuirii celorlalţi.
-Cel mai venerat dintre aceştia este Avalokiteshvara, care are mai multe braţe şi numeroase capete, simbolizănd ajutorul infinit pe care îl aduce oamenilor.
-Cu prilejul ceremoniilor, călugării acoperă statuia lui Buddha cu stofe, aur şi bijuterii. Credincioşii le aduc ofrande sub formă de hrană, flori sau tămâie.
-Recită rugăciuni şi se aşează la picioarele lui Buddha pentru a medita.


-Se mai vorbeşte despre un al treilea vehicul (vajrayana – „vehicolul de diamant”)
-Diamantul, cu limpezimea şi duritatea lui, simbolizează spaţiul gol şi forţa irezistibilă spre iluminare.
-Deoarece se consideră că omul are două cercuri: cel mental şi cel abdominal, el pune accent şi pe sexualitate de unde diferite ritualuri colective care par şocante celor neiniţiaţi.

Sărbătorile comune
-Toţi budiştii celebrează sărbătorile care amintesc de marile evenimente din viaţa lui Buddha.
-Pelerinajele atrag periodic mulţimi de credincioşi în locuirle în care a trăit Buddha: Kapilavastu, oraşul natal, Bodhgaya, unde a primit iluminarea; Benares, unde a predicat pentru prima oară, şi Kusinara, unde a murit.
-Acolo, în numeroase temple care au fost construite, pelerinii vin să se roage şi să se prosterneze în faţa imaginilor lui Buddha.
-Ansamblul ritualurilor diferă în funcţie de regiune şi de ţară: credinciosul poate să se aşeze pe jos, cu picioarele încruciate şi cu mâinile pe geninchi; poate să se prosterneze lungindu-se cu faţa la pământ; poate să numere mătăniile repetând rând pe rând nişte formule, sau mai paote utiliza moara cu rugăciuni. În aprilie se sărbătoreşte naşterea lui Buddha.
-În unele ţări, în temple se înalţă un altar cu flori pe care este pusă statuia lui Buddha copil, peste care se toarnă ceai îndulcit.
-În iulie, se comemorează moartea lui Buddha. În acea zi, budiştii onorează spiritele morţilor aprinzănd lămpiţe pe care le lansează pe apă. Sărbătorile sunt prilej de spectacole. Călugării poartă măşti şi se costumează pentru a mima evenimentul. Ei reiau nenumăratele poveşti legendare care au fost create pornind de la viaţa lui Buddha.

Budismul tibetan
-Numită şi „lamaism” (de la numele călugărilor, lama, care conduceau Tibetul), această formă de budism, provenită din curentul mahayana, s-a amestecat cu vechea religie locală.
-Dalai Lama este şeful spiritual al budismului tibetan. El este considerat ca o reîncarnare a lui Buddha. Palatul său din Lahasa (deasupra), în Tibet, atarge mereu numeroşi credincioşi. În prezent, Dalai Lama trăieşte în exil în India, deoarece ţara sa este ocupată de China din 1959.
-Lamaiştii practică tot felul de ritualuri pentru a-şi invoca divinităţile şi pentru a alunga pe demoni. Ei folosesc frecvent morile cu rugăciuni, care sunt fixate uneori la intrarea în temple.

O stupă
-Adepţii budismului mahayana venerează rămăşiţele lui Buddha care au fost împărţite după moartea sa: oseminte, fire de păr, dinţi. Ei au înalţat nişte monumente, stupele, pentru a le păstra.
-Stupa comportă în general un dom. Potrivit legendei, Buddha însuşi ar fi indicat forma pe care trebuiau să o aibă stupele, răsturnând invers bolul pentru pomeni.
-Aceste edificii conţin, de asemenea, cenuşa unor bodhisattva şi textele sfinte. Credincioşii vin aici să aducă ofrande. În procesiune, ei se învârtesc în jurul stupei, cântând imnuri şi recitând formule sacre.
-Pe marea stupă din Bodnath, în Nepal, sunt reprezentaţi ochii lui Buddha. Semnul dintre ochi traduce legăturile lui Buddha cu divinitatea.

Templul Borobudur
Este un important centru de pelerinaj, unde numeroşi călugări şi cerdincioşi budişti se duc să mediteze şi să se roage. Se află în insula Java şi a fost înălţat în sec. VIII d. Hr. Sanctuarul principal este un mandala, adică simbolizează cosmosul, Universul aşa cum şi-l reprezintă budiştii. Cele patru scări sunt orientate în funcţie de punctele cardinale. Primele cinci terase simbolizează viaţa pământească a lui Buddha, iar celelalte trei terase de deasupra lor reprezintă lumea spiritului. Deasupra, Buddha, o sculptură din peşterile din Ajanta, loc de pelerinaj în India.

Dicţionar
Bodhisattva – înţelept care face jurământul de a mântui toate fiinţele şi de a-i ajuta pe cei care suferă, în loc să atingă nirvana.
Moara cu rugăciuni – cilindru care conţine nişte formule sacre şi pe care budiştii îl învârt cu ajutorul unui mâner.
Nirvana – stare pe care omul o atinge atunci când, scăpând de ciclul reîncarnărilor, nu mai simte nici o dorinţă şi prin urmare nici o suferinţă