Cartea lui Enoch

Enoch a fost un profet al Vechiului Testament care si-a scris experientele vizionare dand nastere astfel "Cartii lui Enoch" care se banuieste a fi o scriere mai veche decat "Geneza".

Cartea lui Enoch cuprinde 5 carti separate care au fost toate alaturate pentru a forma un singur document: Cartea Observatorilor , Similitudinile (Parabolele) lui Enoch , Cartea Astronomica , Cartea Visurilor si Epistola lui Enoch care include Apocalipsa Saptamanilor . Fragmente aramaice din toate sectiunile Cartii lui Enoch, cu exceptia Similitudinilor si discursului final , au fost gasite la Qumram. Au fost gasite patru copii ale Cartii Astronomice . Sapte manuscrise contin fragmente din alte sectiuni ale Cartii lui Enoch.
Corpul de texte Enoch gasit la Qumram este cartea Astronomica, care dateaza din secolul III i.Hr. si contine intuitii si relevatii pe care Enoch le transmite fiului sau de la ingerul Uriel. Majoritatea cartii contine informatii despre sistemele calendaristice solar si lunar si pozitia astronomica a corpurilor ceresti. Cartea il prezinta pe Uriel, al carui nume inseamna “lumina lui Dumnezeu” sau “flacara lui Dumnezeu” ca propovaduitorul adevaratului calendar. El este de asemenea conducatorul ingerilor care controleaza corpurile ceresti in relatie cu calendarul. Enoch mentioneaza ca toate stelele au un inger care le ghideaza si apoi continua cu descrierile rolului fiecarui inger referitor la stele si anotimpuri. In final, Uriel ii permite lui Enoch sa citeasca “cartea tabletelor divine”, care contine “toate faptele umanitatii si toti copii de pe pamant a tuturor generatiilor din lume”. Acest vers indica faptul ca, cursul existentei umanitatii a fost pre-determinat si inregistrat, astfel aratand o atitudine puternica de determinare. Capitolul este distinctiv fata de restul cartii datorita lipsei interesului fata de cosmologie si modului in care este prezentat ca o apocalipsa timpurie. Mai multi invatati au presupus ca acest capitol a fost scris mai tarziu si a fost incorporat cartii dupa ce a fost compusa Cartea Visurilor. Martinez subliniaza ca, copii a acestor capitole nu au fost gasite la Qumram, admitand ca aceasta poate avea o explicatie prin accidentele de transmitere si prin conditiile proaste in care sunt cunoscute acum fragmentele, dar tot Martinez sugereaza ca aceasta sustine posibilitatea ca lucrarea initiala nu continea acest capitol si ca acesta a fost introdus mai tarziu.
Cartea Observatorilor este a doua carte ca vechime si grupul Enoch si este cea mai veche apocalipsa cunoscuta daca consideram capitolul 81 din cartea Astronomica ca fiind o insertie mai tarzie. Cele mai vechi texte de la Qumram dateaza de la inceputul si jumatatea secolului II BC. Textul pare a fi o culegere de povestiri si traditii scrise de diferite persoane. 4QEna si 4QEnb se pare ca, contine numai aceasta scriere care dovedeste ca textul se poate sa fi circulat independent de celelalte sectiuni ale Cartii lui Enoch. Capitolele 1-5 au rolul de introducere la restul cartii, incepand cu diferenta dintre “cel ales si cel drept” si intre “cel slab si cel necuviincios”, si continua cu paradigma escatologica care se ocupa de judecata finala a celor drepti si a celor slabi. Enoch are rolul unui profet care prezice venirea si judecata lui Dumnezeu. Mentiunea este facuta pentru Observatori, care se spune ca “tremura” la relevatiile lui Dumnezeu. Capitolele 2-5 prezinta judecata in moduri diferite, ca in literatura inteleapta. Referinta este facuta atat la cei care au ales sa urmeze legea cat si la cei care de buna voie au ales calea pacatului si a raului, si ca rezultat, Enoch a aruncat un blestem asupra celor slabi, si a prezis o stare de bine pentru “cei alesi” daca vor avea in continuare o viata fara de pacat.
Cea de-a doua sectiune majora este compusa din capitolele 6-16 si prezinta povestea coborarii si pacatului ingerilor si intermedierea lui Enoch a petitiei Observatorilor catre Dumnezeu. Exista doua povesti de baza despre coborarea ingerilor: prima este focalizata in jurul lu Shemihazah in timp ce a doua il are in centru pe Asa’el (numele Asa’el in loc de Azaz’el provine de la fragmentele aramaice timpurii gasite la Qumram).
Povestea lui Shemihazah include mai multe elemente majore. Observatorii privesc din ceruri si isi doresc sa poata rade ca oamenii. Ei fac un juramant sa isi indeplineasca dorintele si coboara, se insoara, si defileaza cu femeile. In timp ce sunt pe pamant, ei le invata pe femei despre farmece, vraji, taierea radacinilor si despre plante, si depre diverse arte incluzand astrologia. Femeile au dat nastere la giganti care au consumat rezervele de mancare ale oamenilor, si au trecut la canibalism. Supravietuitorii umani suprimati au facut o petitie catre ceruri pentru a ii ajuta impotriva gigantilor, si plansul lor este auzit de ingerii care nu au coborat. Acesti ingeri au prezentat situatia lui Dumnezeu care, in consecinta, a ordonat ca gigantii sa fie eliminati si Observatorii sa fie inchisi sub dealuri pana in ziua judecatii cand vor fi inchisi in abisul de foc. Povestea in care apara Asa’el difera in mai multe moduri. Asa’el educa omenirea in legatura cu secretele divine care conduc omenirea in pacat. Aceste invataturi includ construirea de arme de lupta si prepararea de cosmetice, care le permit femeilor sa ii seduca pe ingeri. Ingerii il acuza pe Asa’el in fata Domnului de crima dezvaluirii secretelor divine pe care omenirea nu trebuia sa le afle. Raphael a fost insarcinat sa il pedepseasca pe Asa’el prin a il lega de maini si de picioare si aruncandu-l in intuneric printre pietrele ascutite si dure, unde acesta ramane pana in ziua judecatii cand este aruncat in foc. Povestea spune ca mai departe “intreaga lume a fost corupta de invataturile lui Asa’el si de actiunile sale; si a aruncat asupra sa tot pacatul”. Din cauza invataturilor lui Asa’el Dumnezeu a trimis Potopul pentru a distruge raul din lume incluzand chiar si sufletele gigantilor, astfel incat tot raul sa fie sters de pe fata pamantului.
Motivul ajungerii pacatului in lume este diferit in fiecare din aceste povestiri. In povestea lui Shemihazah, pacatul intra in lume prin casatoria dintre ingeri si oameni si prin procrearea gigantilor, in timp ce in povestea lui Asa’el, pacatul ajunge pe pamant prin dezvaluirea secretelor divine. Povestea lui Asa’el implica faptul ca inainte de transgresiunea angelica lumea era fara de pacat.
Aceste doua povesti pot fi comparate cu povestea Genezei despre fiii lui Dumnezeu si fiicele oamenilor, dar amandoua au elaborat de la textul de baza. De exemplu, in timp ce Geneza prezinta combinarea ingerilor cu femeile si copii care au aparut din unirea lor intr-un mod neutru, ambele povestiri prezinta inter-actiunea dintre ingeri si oameni ca radacina a raului si a violentei. Pasaje ulterioare din Geneza explica ca inima umana este inclinata catre rau, si ca Dumnezeu a trimis Potopul ca sa distruga raul din lume fara a face legatura dintre pacatele umanitatii si transgresiunea Observatorilor, in timp ce pasajele lui Enoch explica ca raul a aparut in lume prin intermediul ingerilor.
Dupa povestirile caderii Observatorilor, Enoch este reintrodus in capitolul 12. aici, el are rolul de intermediar intre Dumnezeu si ingerii cazuti, si efectueaza partial sarcina lui Raphael (pedepsirea lui Asa’el) si Michael (pedepsirea lui Shemihazah si a colegilor sai). Enoch mediaza pentru Observatori si ii atentioneaza – un element care demonstreaza inversarea rolului dintre Observatori si Enoch. Era rolul ingerilor sa medieze pentru umanitate, dar in schimb ei au condus omenirea in corupere. In schimb, Enoch, care ar fi trebuit sa primeasca beneficiile asistentei angelice, a actionat ca mediator pentru Observatori.
Enoch explica de asemenea de ce au fost pedepsiti Observatorii. El mentioneaza ca ingerii au fost contaminati prin contactul lor cu oamenii deoarece ei erau spirite pure care nu aveau nevoie de procreare din moment ce nu mureau. Progeniturile acestei uniuni, uriasii, au fost, totusi, ucisi, spiritele lor ramanand pe pamant pentru a ataca omenirea si pentru a produce rau. In acest mod, Dumnezeu a putut sa elimine majoritatea raului produs de ingeri, dar nu in totalitate, din moment ce raul mai poate inca fi intalnit in lume

Mos Zamolxe

Când vine vorba despre Moş Crăciun, personajul central al sărbătorilor de iarnă, toată lumea ştie câte ceva. Bunăoară, toată lumea, şi mai ales copiii, îl asociază pe Moş Crăciun cu acel personaj ghiduş, ce apare în toate rafturile marketurilor şi supermarketurilor, îmbrăcat într-un costum roşu, cu un sac plin cu cadouri în spate, având barba şi părul alb. Ce imagine comercială şi goală de sens! Alţii ştiu că Moşu’ trăieşte undeva în Laponia, de unde, în noaptea de 24/25 Decembrie, porneşte, într-o sanie trasă de reni al căror şef este Rudolf, să aducă copiilor jucăriile pe care le confecţionează de-a lungul întregului an cu ajutorul spiriduşilor. Frumos, dar.. neconform cu adevăratul sens al lui Moş Crăciun. Apoi, dacă nu-i nici aşa, nici aşa, cum o fi?
Dacă povestioarele înşirate mai sus, pătrunse la noi pe filieră occidentală, nu ne spun prea multe, totuşi descătuşarea de forţe umane, materiale şi spirituale din lumea satului românesc, din preajma Crăciunului, ne ridică semne de întrebare serioase privind veridicitatea „tradiţiei” occidentale în legătură cu acest Moş Crăciun. Femeile coc colaci (creciuni, colindeţi sau cocuţi), uneori cu forme ciudate, cu care vor cinsti cetele de urători ce le intră în bătătură cu Capra şi cu Turca, cu colinda, cu Viflaimul şi cu Irozii, cu Căiuţii şi Ursul, cu Moşii.. Este o perioadă a practicilor magice, o perioadă plină de semnificaţii spirituale, o perioadă de reînnoire, când cerurile sunt deschise şi cei curaţi cu inima pot vedea şi cunoaşte cele de „dincolo de lume”.
În perioada aceasta până şi bineţe se da altcumva decât în restul anului. Daca pană acum se zice „Bună sara deie Dumnezău” azi se salută cu „Bună sara lu Crăciun” iar răspunsul care vine instantaneu din partea gazdei este „Să trăieşti ficior bătrân”. Arhaicitate? Da. Acesta este firul călăuzitor în povestea noastră, arhaicitatea şi spiritualitatea ancestrală. Pentru că ele ne spun adevărata poveste a lui Moş Crăciun.
Întrebând tradiţia românescă despre Moş Crăciun aflăm lucruri deosebit de interesante şi surprinzătoare. El este „Bătrânul Crăciun”, un nume semnificativ, şi vom vedea imediat de ce, „Regele Românilor” şi „Regele Păstorilor” „Mai marele peste păstorii din satul unde s-a născut Iisus Christos”. Foarte ciudat, căci acest personaj nu seamănă cu moşuleţul din vitrine şi nici cu cel din povestea cu spiriduşii şi renii! Şi ca să fim şi mai surprinşi aflăm: „Bătrânul Crăciun a domnit aici (în România-n.n) peste uriaşi înainte de venirea romanilor”. Moş Crăciun s-a născut înaintea tuturor sfinţilor, ne mai zice tradiţia românească.
În refrenele cântecelor ritualice de Crăciun, colindele, mai aflăm ceva interesant: un nume, un nume în care savanţii „se agaţă” şi se încurcă în explicaţii care mai de care mai savante fără a binevoi să privească ce zice Măria Sa ţăranu român legat de asta. Este vorba de Ler, Ler împărat care este tot una cu Novac, strămoşul neamului uriaşilor, care la rândul lor sunt numiţi în tradiţia românească novaci. Iar ţăranul român, cel care cinsteşte în fiecare an cum se cuvine pe Crăciun Bătrânul, în concordanţă cu scrierile anticilor, plasează patria uriaşilor în ţinuturile de la Dunărea de Jos, în vechea Dacie.
În limba română, bătrân înseamnă tocmai moş, zeul suprem al dacilor, Zamolxe, în varianta grecească Zalmoxis, înseamnă tocmai (Dumne)zeul Moş, nume pe care Zamolxe îl are în calitate de strămoş al oamenilor.
Mnaseas din Petrae ne zice că dacii cinstesc pe Cronos sub numele de Zamolxe, ori Cronos a fost preluat în mitologia romană sub numele de Saturn, iar Saturn la romani purta epitetul de sennex adică, tocmai „bătrân”! Novac pomenit de tradiţiile româneşti poartă şi el epitetul de bătran.
Zamolxe/Saturn/Cronos este în tradiţiile antichităţii regele vârstei de aur, epocă marcată de îndestulare, când oamenii trăiau fericiţi şi lipsiţi de griji, cum ne spun imnurile vechi. Ori, este de-a dreptul remarcabil faptul că unul dintre epitetele cu care este numit Moş Crăciun în tradiţia românească este tocmai acela de Crăciun sătulul.
„Ler, Doamne Ler” se aude în fiecare seara de Ajun prin satele româneşti. Sintagma „Doamne” s-a păstrat, în Ţările Române, pănă în Evul Mediu târziu ca formulă de adresare către domnii români alături de „Mări(re)aTa”, având aceeaşi semnificaţie. Prin urmare „Doamne”, poartă în sine însuşi sonorităţile majestăţii, atât spirituale cât şi materiale. Or, Măria Sa Ler apare în basmele româneşti cu epitetul de împărat. Iată cum se împletesc lumile, lumea materială şi lumea spirituală, împreună, în refrenele colindelor şi în realitatea istorică.
Novac bâtrânul trăieşte într-un palat alb, pe un munte înalt, şi este regele urieşilor; Ler împărat este „cel mai mare împărat al lumii, El îi conduce pe toţi”, „El locuieşte într-un palat aflat într-o peşteră”, „pe un munte mare”, ”nimeni nu poate găsi acest munte, în afară de cel care place lui Ler împărat. Ler, Aleroi, Leru, Leor, sunt tot atâtea nume ale lui Ler împărat, desemnând mantra Regelui Lumii, a regalităţii sacre, a lui Zamolxe ca stăpân peste neamul oamenilor şi al zeilor.
Să rezumăm: Bătrânul Crăciun este „regele românilor” şi „ regele păstorilor”, identic cu Bătrânul Novac care domnea „într-un mare palat pe un munte înalt”, asemeni lui Ler împărat „cel mai mare Împărat al lumii” şi „conducătorul tuturor”.
Mai există o latură, oarecum misterioasă, a Regelui Lumii, şi aceasta implică simbolismul dublu a lui Ianus Bifrons. Am spus că bătrânul Crăciun este identic cu bătrânul Novac, care în tradiţia românească are un fiu, pe nume Iovea, ce îi urmează în palatul de pe muntele înalt. În mituri, legătura tată-fiu, soră-frate, nu reprezintă ceea ce reprezintă în realitatea fizică, ci doar aspecte ale unei divinităţi. Din această prismă, Iovea nu este decât aspectul reînnoit al lui Novac/Zamolxe în calitate de Rege al Lumii.
Anul Nou, în tradiţia românească, se numeste „fratele Crăciunului”, iar în luna Ianuarie erau la romani Calendele lui Ianus. Ori, numele arhaic a lui Ianus este Iancus, asa cum arată cântările saliene, identic fiind la rândul său cu Iaon/Ion al grecilor şi Ion al românilor. Este de asemenea semnificativ faptul că, prima sărbătoare după Anul Nou, este tocmai Sântionul sau Sfântul Ioan Botezătorul în calendarul ortodox!
Pe de altă parte, însuşi simbolismul numelui „bătrânul Novac” ne duce cu gândul la Ianus cel cu două feţe, una batrână şi una tanara, aşa cum apare în unele reprezentări ale artei romane şi în „medalioanele” din lucrările alchimiştilor. Aceasta pentru că Novac înseamnă „cel nou”, or, contrastele de acest tip: nou-vechi, bătrân-tânăr, sunt caracteristice atât lui Ianus cât şi lui Cronos/Saturn, caruia dacii i se inchinau sub numele de Zamolxe, şi căruia poporul român, printr-o alăturare de termeni fericită, i-a zis batrânul- tânăr. Şi, oare nu la echinocţiul de iarnă din 25 Decembrie reînvie soarele lungindu-se ziua din ce în ce mai mult? Şi nu tot atunci se nasc Apollo soarele (cerul) şi Iisus Christos ( Soarele dreptăţii) ambii fiind fii ai Zeului Moş, strămoşul oamenilor, Dumnezeu care a facut omul după chipul şi asemănarea lui? Şi într-adevăr, în unele legende româneşti, locul lui Novac este luat de Manea, ori, Zamolxe, în calitate de stăpân al lumii subterane, se numea la romani Manes, iar ca stăpân al cerului Cerus manus (Cerul Mare).
Iată-l pe Regele Lumii, Zamolxe, strălucind în plenitudinea lui, acasă la el, pe pamânturile pelasgo-daco-românesti, în ipostaza lui Moş Crăciun. Aceaste semnificaţii nu mai sunt cunoscute în lumea occidentală, se pierd şi în lumea oraşului românesc, doar ţăranii bătrani le mai stiu şi respectă la adevărata lor valoare. Iată pe cine cinstesc colindele tradiţionale şi ritualurile Ursului şi Caprei, a plugusorului: Având în vedere toate cele spuse mai sus, vom putea spune fără să ne temem că greşim, că Moş Crăciun nu-i nici şeful spiriduşilor, nici mai ştiu io ce arătare comică, ci este emblema, mantra Regelui Lumii, a Principiului ce naşte şi renaşte din sine însuşi.

V. Lovinescu, Dacia Hiperboreană

N. Densuşianu, Dacia Preistorică

Ghinoiu, Mică enciclopedie de tradiţii româneşti

Blestemul uriasilor din creierii muntilor

Unul dintre cele mai raspindite mituri in Muntii Apuseni este cel al uriasilor. Se spune din batrini ca Decebal a fost de acord sa-i lase sa traiasca in Apuseni, linistiti, cu conditia ca acestia sa-i pazeasca comorile. Mitul uriasilor parea ingropat o data cu batrinii care dispareau de pe aceasta lume unul dupa celalalt. El a reinviat in urma unei intimplari petrecute in zona satului hunedorean Ardeu, cu 36 de ani in urma.
O seara de vara a anului 1974. La cariera de calcar de linga Ardeu, toata lumea-si terminase treaba, mai putin doi barbati vigurosi care continuau sa sape la 100 de metri distanta de cariera efectiva, pe coasta dealului pe care este asezata si acum ruina unei cetatui dacice.
Unul dintre ei este Aurel Florea si are acum 72 de ani: Am tot dat cu crampu' (tirnacopul) pina cind am ajuns la aproape un metru adincime. Apoi am dat sa mai scoatem pamintul cu lopetile. Ne-am vazut de treaba linistiti cind am dat de ceva tare cu lopata. Am crezut c-o fi o oala cu griu de pe vreme dacilor, ori cu bani, ca s-or mai gasit atitea oale si cioburi pe Dealul Cetatuii. Apoi am curatat pamintul cu grija. N-o mai trecut mult si, in loc sa scoatem la suprafata oala, am vazut ca era vorba de un craniu de om mare rau de tot, cit un bostan sanatos. Ne-am speriat rau de tot si l-am ingropat la loc, dupa care am sapat groapa mai incolo, la doi metrii.
Aurel Florea si colegul sau s-au speriat pentru ca, in copilarie, au auzit de blestemul uriasilor ce va cadea asupra celor care nu le vor lasa copilul mort sa se odihneasca in pace: Sa nu mai aiba hodina in trup si liniste in suflet, cum n-or mai avut cit or trait mama, tata si fratii copilului de uriasi, dupa ce al mai mic dintre ei o murit ortavit de oamenii.
Inapoi la originea legendei
Batrinii din Ardeu spun ca familia de uriasi din muntii de linga Ardeu a fost insarcinata de Decebal sa pazeasca un plug de aur in marime naturala, la care erau legati doi boi, tot din aur, si tot din marime naturala, piese la care capetenia dacilor tinea tare mult si pe care le-a ascuns intr-o pestera, a carei intrare a fost apoi zidita. Povestea fiind transmisa din tata-n fiu, nescrisa insa niciodata, nu se mai pastreaza prea multe amanunte legate de perioada istorica a intimplarii, ci doar fapte. Mosnegii spun ca, aflind de comoara de sute de kilograme de aur, un grup de flacai ce doreau sa devina bogati peste noapte s-au incumetat in munti. Si-au luat cu ei sabii, coase, furci si tirnacoape, plus trei carute trase de boi, ca sa aiba cu ce-si cara inapoi prada. Pestera era pazita, cu rindul, de tatal si fiul cel mare din familia uriasilor. In ziua in care grupul de pradatori a ajuns in aproape de pestera, de paza era fiul cel mare al uriasilor. Cu mincare la el, parintii l-au trimis pe cel mai mic. Acesta a uitat insa sa ia cu el si cele trei piini de care fratele sau avea nevoie ca sa se sature. Infometat, flacaul urias i-ar fi spus celui mic: Ramii tu aici ca eu ajung mai repede acasa si vin cu piine destula ca sa mincam amindoi.
Ceata de pradatori a ajuns la gura zidita a pesterii exact in intervalul in care mezinul familiei de uriasi era singur. Acesta nu stia de ce si de cine trebuie pazita intrarea in pestera. I-a vazut pe omuleti agitindu-se cu furcile si sabiile in preajma lui si a crezut ca sint, de fapt, niste jucarii. Distrat la culme, mezinul nu a observat cum, mai incolo, o alta parte din ceata a taiat un bou, a indesat in el otrava, dupa care l-a intins in fata lui. Infometat, micul urias n-a stat pe ginduri si s-a infruptat din mincarea otravita de oameni.
Urmele

Mezinul familiei de uriasi a murit la scurt timp. Pradatorii au apucat sa sparga o parte din zidul care acoperea intrarea in pestera, dar dupa ce au intrat, tavanul s-a prabusit peste ei. Toti au murit. Carutele cu boi au ramas afara. Cind s-a intors flacaul urias, a ramas mut de durere. A alergat insa pina acasa si i-a spus mamei sale ce s-a intimplat cu mezinul. Uriasa n-a crezut pina cind nu a ajuns la locul cu pricina. A vazut ca cei care i-au omorit copilul au fost inghititi de pamint, insa, inebunita de durere, a inceput sa rascoleasca pamintul. Batrinii din Ardeu povestesc ca asa au apaut dealurile isfirtecatei din zona si asa a fost scos la lumina calcarul de calitate pe care, de veacuri l-au folosit apoi pentru a face var, indeletnicirea lor de baza, pina in urma cu 20 de ani. Tot asa a aparut si blesemul pe care l-ar fi rostit atunci strigind mama uriasilor, blestem de care s-a temut si Aurel Florea cind a gasit si a ingropat la loc craniul copilului de urias.
"Viermii pamintului"
Ultima data cind oamenii asezati in apropiere s-au intilnit cu uriasii ar fi fost cu aproape 200 de ani in urma, povesteste Aurel Florea. Bunica sotiei mele, spunea ca, mama ei, cind era copil, a mers cu parintii la arat sus, pe o culme (aproape de locul in care se spune c-ar fi murit copilul de urias - n.r). Deodata a venit un urias, i-a luat pe toti in brate, cu tot cu plug si cu boi, si i-a dus inapoi pe vale fara sa le faca insa nimic rau. Le-o zis numa' atit: Voi sinteti viermii pamintului. Rascoliti pamintul in alta parte, nu aici!. Credinta in supranatural Alaturi de vilve, alte fiinte supranaturale in care inca mai cred batrinii din comunitatile miniere ale Apusenilor, uriasii sint personaje cu puteri supranaturale raspindite in credinta populara a zonei. Etnologul Marcel Laptes explica aparitia si conservarea mitului uriasilor: Acesti uriasi nu erau personaje malefice. Ei ii pedepseau pe oameni daca acestia nu respectau un anumit regim de viata si erau proprietari ai comorilor naturii, pe care, desigur si le pazeau singuri. La comunitatile izolate, cum sint cele din Apuseni, oamenii traiesc intr-un mediu al misterului si al supranaturalului. Apropierea fata de natura a oamenilor de aici ii face mai usor sa creada in astfel de forte. Oamenii din aceste sate au un cu totul alt mod de a percepe mediul inconjurator. Pentru ei, absolut orice are viata si fiecare element are rolul sau bine stabilit in Univers, de la ultimul fir de iarba, pina la stelele de pe cer.