vineri, 14 ianuarie 2011

Eminescu şi taina Daciei


Cunoastem destul de putin(poate deloc), aspectul de poet patriot al geniului eminescian, în speţă cea care elogiază străbunii daci şi Dacia străveche. Aceste poezii ne duc la concluzia ca Eminescu nu era numai un poet de geniu ci şi un inţiat în Tainele Daciei străvechi.

Mitul dacic

Mitul dacic ocupă în creaţia lui Mihai Eminescu un loc privilegiat. Istoria şi spiritualitatea dacilor, reprezintă pentru el un timp eroic, ce se deapănă într-un spaţiu edenic aflat sub tutela zeului Zamolxe, egalul lui Odin cu care stă personal la masă.
Sub pecetea dacismului, Eminescu exprimă cel mai bine, panorama civilizaţiilor, care, în succesiunea lor pe firmamentul istoriei, evocă poetului motivul „deşertăciunii deşertăciunilor”.
Singurul lucru pe care-l consideră peren, este moştenirea dacică pe care o extinde până în vremea „descălecatelor” şi mai departe,desluşind-o în legendele populare aşa cum a învăţat de la Nicolae Densuşianu, cu care s-a cunoscut la Sibiu.
În spiritul poetic comun epocii sale, romantismul, prin poeziile sale având ca temă dacismul, Mihai Eminescu se încumetă să scrie o epopee lirică a mitului dacic, care cuprinde istoria de la mitul creaţiei şi până în vremea marilor voievozi români. În această ordine de idei, Dacia mitică rămâne undeva în afara timpului istoric, iar miturile sale devin nişte repere fără de care neamul românesc ar rătăci prin istorie. În conformitate cu adevărul istoric, Dacia lui Mihai Eminescu nu cunoaşte barbaria!
De multe ori romanitatea atât de elogiată de istoricii noştri oficiali este raportată la dacism, prin acest antagonism punându-se în valoare nu numai vechimea exemplară a civilizaţiei dacice ci şi decadenţa „Imperiului Lumii” – Roma.
În viziunea eminesciană, Roma devine o civilizaţie coruptă, perimată şi sortită pieirii. În antiteză, Dacia, apare purificată prin jertfă de sânge, hărăzindu-i-se un viitor ce transpare în poezia „Ce-ţi doresc eu ţie dulce Românie”.
Cucerirea romană nu are efecte benefice asupra Daciei, cuceritorii fiind supuşi blestemului lui Decebal, si prin aceasta, a întregului popor dac, păstrător al legii şi datinii străbune.
În dacismul lui Mihai Eminescu, se face o disociere clară între lumea romană şi cea a dacilor hiperboreeni prin „Dunărea bătrână” care desparte cele două civilizaţii antagonice.
Prin toate cele prezentate până acum despre dacismul lui Eminescu se poate observa că el este în perfectă consonanţă cu istorici ca A.D. Xenopol şi N. Densuşianu, care au ridicat civilizaţia dacică străveche pe cele mai înalte culmi ale gloriei.

Dochia
Eminescu evocă figura Dochiei, divinitatea supremă a Daciei, ipostaza feminină a lui Zamolxe, sub forma, sorei sau fiicei lui Decebal. Aceasta este o viziune încifrată, mistică, iniţiatică. Rangul de rudenie de sânge de ordinul întâi dintre Decebal şi Dacia se datorează unirii destinului regelui dac cu destinele ţării, întrucât această divinitate reprezenta chiar pământul vechii Dacii.
Ca şi în legendele populare, Dochia este amintită de Eminescu sub diverse nume: Crăiasă, Zână sau Regină, toate ceste titluri însumând mitologia antică cu privire la Dochia.
În ipostaza de Zeiţă Regină, având-o ca model pe Diana Regina romană, a cărei origine se reduce la Dunărea de Jos, după părerea lui Nicolae Densuşianu, Dochia apare în Memento Mori

Sara sunã-n glas de bucium şi cerboaicele albe-n turme
Prin cărările de codru, de pe frunze-uscate umbre
Vin rupând verzile crenge cu tălăngile de gât;
Şi în mijlocul pădurii ocolesc stejarul mare
Pân. din el o-mpãrãteasã iese albã, zâmbitoare,
Pe-umăr gol doniţă albã stemã-n pãrul aurit

Alteori Dochia apare sub forma zeiţei trace Bendis, patroană a animalelor şi a buciumului ca însemn regal, ca în finalul poemului Sarmis:

Din codrii singuratici un corn părea că sună
Sălbaticele turme la ţărmuri se adună
Din stuful de pe mlaştini, din valurile ierbii
Şi din poteci de codru vin ciutele şi cerbii,
Iar caii albi ai mării şi zimbrii zânei Dochii
Întind spre apă gâtul, spre ceruri nalţă ochii

Ceea ce este interesant, este faptul ca această zeiţă personificare a Daciei, apare în poezia „Strigoii” în ipostaza Fecioarei Maria cu pruncul:

El (Arald) vede de departe pe scumpa lui Mărie
Şi vântul sună-n codri cu glas duios şi slab
………………………………………………….
Călări ei intră-nuntru şi porţile recad
Pe veci pierită-n noaptea măreţului mormânt
În sunete din urmă pătrunde-n fire cânt
Jelind-o pe Crăiasa cu chip frumos şi sfânt
Pe-Arald copilul rege al codrilor de brad

Aceeaşi zeitate apare şi în poezia Rugăciune, apărută în 1880, identificată de această dată clar, cu Fecioara Maria:

Crăiasă alegându-te,
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne , ne mântuie
Din valul ce ne bântuie,
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupra-ne coboară
O maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!
Noi ce din mila Sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor
Luceafărului mărilor
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri.
În neguri te arată
Lumină, dulce,clară
O Maică Preacurată
Şi pururea Fecioară
Marie!

Având în vedere această evocare a Dochiei ca Sfanta Maria Fecioară, nu ne mai miră deloc că în ajunul morţii sale, în ospiciul Şuţu poetul şi-a scris pe nisipul din curtea spitalului ultimele cuvinte, care din nou vin să arate că Eminescu este un poet iniţiat: ”Iisus Christos – Regele Daciei”.
Surprinzător nu?

Eminescu şi Taina Daciei
Memento mori, este poezia care ne face sa ne intrebam: Ştia, oare, Eminescu mai mult decât spunea? Posibil da ! Pentru că în această poezie, Eminescu ne atrage atenţia asupra sacralităţii pământului Daciei cu lux de amănunte.

Iară fluviul care taie infinit-acea grădină
Desfăşoară-n largi oglinde a lui apă cristalină,
Insulele, ce le poartă, în adâncu-i nasc şi pier;
Pe oglinzile-i măreţe, ale stelelor icoane
Umede se nasc din fundu-i printre ape diafane,
Cât uitându-te în fluviu pari a te uita în cer.

Şi cu scorburi de tămâie şi cu prund de ambră de-aur,
Insulele se înalţă cu dumbrăvile de laur,
Zugrăvindu-se în fundul râului celui profund,
Cât se pare că din una şi aceeaşi rădăcină
Un Rai dulce se înalţă, sub a stelelor lumină,
Alt Rai s-adânceşte mândru într-al fluviului fund.

Pulbere de-argint pe drumuri, pe-a lor plaiuri verzi – o ploaie -
Snopi de flori cireşii poartă pe-a lor ramuri ce se-ndoaie
Şi de vânt scutură grele omătul trandafiriu
A-nfloririi lor bogate, ce mânat se grămădeşte
În troiene de ninsoare, care roză străluceşte,
Pe când salcii argintoase tremur sânte [sfinte] peste râu.

Aeru-i văratic, moale, stele izvorăsc pe ceruri,
Florile-izvorăsc pe plaiuri a lor viaţă de misteruri,
Vântu-ngreunând cu miros, cu lumini aerul cald;
Dintr-un arbore într-altul mreje lungi diamantine
Vioriu sclipesc surprinse într-a lunei dulci lumine,
Rar şi diafan ţesute de painjeni de smarald. (…)

Ăsta-i Raiul Daciei veche,-a zeilor împărăţie:
Într-un loc e zi eternă – sară-n altu-n vecinicie,
Iar în altul, zori eterne cu-aer răcoros de mai;
Sufletele mari viteze ale-eroilor Daciei
După moarte vin în şiruri luminoase ce învie -
Vin prin poarta răsăririi care-i poarta de la Rai.

Vedem aici imaginea Paradisului terestru ! Dacia este prezentată ca o legătură între lumi, cerul pământul şi subteranul legându-se în mod armonios în acest spaţiu sacru. Prin aceasta Dacia este ridicată deasupra tuturor celorlalte civilizaţii antice devenind paradisul ideal la care au râvnit toţi (si la care încă mai râvnesc destui). O Dacie paradisiacă, închipuind cetatea Ierusalimului Ceresc aflată cumva în afara timpului, şi pe care poetul o opune celorlalte mari civilizaţii care desemnează panorama deşertăciunilor. O panoramă a deşertăciunilor care ne arată măreţia si decadenţa acestor imperii şi civilizaţii construite de gândirea şi voinţa omului.
În viziunea poetului, Dacia este altceva, este spirit ce se perpetuiază peste timp, deşi cunoaşte decadenţa odată cu ocupaţia romană. Traian , cuceritorul Daciei şi cel care a stricat orânduiala arhaică şi paradisiacă a vechii Dacii, cade însă sub blestemul lui Decebal

- Vai vouă, romani puternici! Umbră, pulbere şi spuză
Din mărirea-vă s-alege! Limba va muri pe buză,
Vremi veni-vor când nepoţii n-or pricepe pe părinţi -
Cât de naltă vi-i mărirea tot aşa de-adânc’ căderea.
Pic cu pic secând paharul cu a degradărei fiere,
Îmbăta-se-vor nebunii – despera-vor cei cuminţi.………
Moartea voastră: firea-ntreagă şi popoarele o cer.

6 comentarii:

  1. Un artist complet!(Si poate si un om complet,in opinia mea,facand precizarea ca nu detin adevaruri absolute).Alina

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, chiar putem afirma ca era un OM complet.

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca nu ar fi stiut ceva nu s-ar fi pronuntat!Pacat ca nu a putut sa-si intemeieze o familie,aici e un punct slab al existentei lui. ghizela

    RăspundețiȘtergere
  4. Poate, subliniez poate, a fost dorinta lui sau era o dorinta pentru viitor.

    RăspundețiȘtergere
  5. De acord cu Aurelian.Alina

    RăspundețiȘtergere